Spre deosebire de perspectiva modernă, logică, a analizei conceptului de „judecată”, în filosofia lui Aristotel nu putem vorbi despre o concepție alta decît ontologică a acestui concept. Sustragerea lui din real şi abordarea formal – logică nu are nici un fel de legătură cu ceea ce gîndea Stagiritul despre judecată. Marea majoritate a istoriilor filosofiei sau a logicii păcătuiesc decisiv prin abordarea din perspectivă formală a acestei noțiuni. 
La fel stau lucrurile cu toate conceptele aristoteliciene, inclusiv cele de materie, potențialitate, actualitate, energie, formă, care, dezbrăcate de conținutul lor existențial pierd în întregime caracterul specific gîndirii aristotelice devenind abordare modernă, potrivit formației comentatorului respectiv.
Anton Dumitriu afirmă că: „judecata este însuşi raportul dintre general şi individual; dar generalul este realizat în individual şi deci acest raport ontologic poate fi afirmat. Pe de altă parte, în ierarhia speciilor şi genurilor se disting grade de generalitate: forma unui gen devine materie pentru genul superior; judecata exprimă aceste raporturi în care actul devine potență la un nivel superior şi se continuă într-un şir de potențializări şi actualizări succesive, în care apar genuri din ce în ce mai vaste.
Aceste raporturi dintre idei se exprimă în judecăți reale cu fond ontologic.” (1)
În mod evident, judecata este un act prin care se afirmă sau se neagă ceva, în raportul pe care intelectul îl stabileşte opozitiv cu realitatea. Aristotel numeşte această judecată logos apophantikos, cuvînt care semnifica tot atit cit „luminează”, „care face să strălucească ceva”. În De interpretatione se arată că: „Orice expresie este semnificativă, dar nu toate expresiile sunt apophantice; sunt apophantice, natural, numai acelea în care se întîlnesc adevărul sau falsitatea. Dar adevărul şi falsitatea nu se întîlnesc în orice expresie: de exemplu, rugămintea este o exprimare, dar nu este nici adevărată, nici falsă. (2)
Heidegger, în Ființă şi timp, făcînd o analiză a termenului de logos apophantikos, care la Aristotel are chiar sensul de „judecată”, arată că: „Chiar dacă λόγος va fi înțeles în sensul de enunț, dar enunț ca «judecată», chiar şi atunci, cu această aparent legitimă traducere, poate să fie totuşi ratată semnificația fundamentală, mai ales dacă judecata este înțeleasă într-o accepțiune oferită de una dintre actualele «teorii ale judecății». Λoγos nu înseamnă şi, în orice caz nu în mod primar, judecată, dacă prin judecată se înțelege «a face asociație», sau o «luare de poziție» (omologare – respingere).
Ca vorbire λόγος înseamnă mai degrabă tot atît cît δηλοūν, a face vizibil, pe acela despre care este «rostit» în «rostire». Aristotel a explicat această funcție a vorbirii mai pătrunzător prin άποφαινεσθαι. Λόγος lasă ceva să se vadă (φαινεσθαι), anume ceva despre care e vorba pentru vorbitor, respectiv pentru covorbitor. Vorbirea lasă să se vadă άπό…chiar acela despre care este vorba. În rostire (άπόφανσις), în măsura în care ea este autentică, acela care este rostit trebuie să fie creat din acela despre care se rosteşte, astfel încît, comunicarea prin rostire să facă vizibil, în ceea ce este transmis prin vorbire, acel ceva despre care se rosteşte şi astfel să-l facă accesibil celorlalți. Aceasta este structura λόγος-ului ca άπόφανσις. Nu orice «rostire» aparține acestui fel de a face evident, în sensul de a-lăsa-să-se-vadă. Actul de a cere, de exemplu, face şi el vizibil, dar într-un alt chip.” (3)
Că Heidegger preia oarecum argumentarea aristotelică este un fapt evident, chiar dacă avem în vedere şi numai ultima propoziție din textul citat.
În continuarea analizei, precum Aristotel în De interpretatione, şi Heidegger raportează judecata, aşa cum este şi firesc, la noțiunile de adevăr şi fals. Numai că, dincolo de interpretarea heideggeriană a adevărului ca aletheia, în cazul lui Aristotel adevărul este adevărul lui aisthesis, al senzației, al raportării intelectului la lucru, acel adequatio rei ad intellectus thomist.
Prin urmare, aşa cum arată şi Heidegger sau Anton Dumitriu, Aristotel consideră ca avînd caracteristica judecății orice logos conține apophansis. Această lumină noetică, interioară, a cuvîntului dă sensul falsului şi al adevărului. Ea este apophansis.
Anton Dumitru, aducînd o acerbă critică lucrării lui J. Lukasiewicz, Aristotle`s Syllogistic, from the Standpoint of Modern Formal Logic (4), arată că: „încercările care s-au făcut de către logicienii contemporani, de a interpreta logica lui Aristotel în termenii logicii simbolice, nu au nici o bază. Într-adevăr, dacă premisele raționamentului sunt notate cu simple variabile, p, q, etc., susceptibile să ia două valori, p fiind o judecată posibilă, o variabilă capabilă să ia două valori, adevărul şi falsul, atunci, aceste litere nu reprezintă judecata lui Aristotel, în care trebuie să se regăsească nucleul noetic luminos, apophansis, care o determină dinlăuntrul ei să fie adevărată sau falsă.” (5)
Şi pe bună dreptate, nu poti cere cuiva care este cît de cît familiarizat cu gîndirea Stagiritului să creadă că poti formaliza o judecată care este cu conținut, adică nu poți trata din punct de vedere formal o „logică cu conținut”, adică o metafizică.
Chiar mergînd mai departe cu acest raționament putem afirma că, în ciuda unor aspecte tehnice ce ar putea duce cu gîndul la desprinderea unei logici explicite aristotelice nu avem nicăieri de a face cu aşa ceva. 
Modalitatea judecăților, respectiv cele asertorice – care se raportează la real, cele apodictice – care se raportează la necesar sau cele posibile care se referă la imaginativ, deci la ceea ce este posibil, nu sunt nici ele decît modalități posibile de abordare a realului. 
P. Janet şi G. Séaille în a lor Histoire de la Philosophie, referindu-se la modalitatea judecăților afirmă că:”Această diviziune, după Aristotel, nu se raportează la gradul de certitudine subiectivă, la modul cum se afirmă ceva, ci la raporturile obiective ale lucrurilor” (6)
În ceea ce priveşte opoziția judecăților, această teorie este descrisă de Aristotel în De interpretatione şi schematizată mai apoi de Boethius în aşa-numitul „pătrat al opozițiilor”, însă dezvoltarea şi explicitarea lor nu fac obiectul lucrării de față. Tot astfel, în ceea ce priveşte conversiunea judecăților, descrierea mecanismului şi comentarea lor fac, mai degrabă obiectul unor cercetări aplicate care nu privesc, la rîndul lor, cercetarea noastră.

Există trei principii logice ale judecății, după cum pot fi ele deduse din opera lui Aristotel. Textele pe care le vom analiza sub acest aspect provin din Metafizica, Analiticele prime, Analiticele secunde şi De interpretatione. Cele trei principii sunt:

a. Principiul identității

În Metafizica7 Stagiritul dezvoltă două sensuri ale principiului identității.
Primul este sensul accidental. Acest sens al identităților este considerat de Aristotel ca neputînd fi afirmat în mod universal, deoarece universalul subzistă prin sine şi în sine.
Al doilea este identicul în sine care are toate sensurile pe care le are şi Unul în sine. De aici şi concluzia că identitatea este un soi de unitate, respectiv ceea ce în multiplicitate se poate reduce la unitate, ca şi atunci cînd afirmăm despre un lucru că este identic cu sine, acest lucru fiind înțeles ca două lucruri identice cu sine.
În Topica, reluînd această problemă a identității Aristotel, şi încercînd o definiție a acesteia, relevă trei sensuri ale acestui concept:
Identitatea numerică
Identitatea specifică
Identitatea generică

Din punctul de vedere al lui Aristotel este identic din punct de vedere numeric ceea ce are mai mult nume dar în fapt este acelaşi lucru.
Sub raportul specific, aşa cum deducem din însăşi denumirea dată, este identic din punct de vedere specific acel ceva ce nu prezintă nici un fel de diferență din punct de vedere al speciei.
Iar in ceea ce priveşte raportul generic, la fel, este identic ceea ce cade sub acelaşi gen.
Sigur, cu trecerea timpului aceste subtilități ce țin de logica internă a principiului identității s-au pierdut, iar istoria a reținut doar identitatea simplă, cea numerică şi nominală, care pune semnul egalității între două nume.

b. Principiul terțului exclus

„Există unii filosofi care, după cum am spus, susțin că este posibil ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie, şi că se poate gîndi într-astfel. Se servesc de acest argument şi mulți filosofi ai naturii. Noi însă am admis acum că este cu neputință ca ceva, concomitent, să fie şi să nu fie şi, de aceea, am arătat că acesta este cel mai sigur dintre toate principiile”, iată cum definea Aristotel principiul terțului exclus în Metafizica8. 
În Analiticile secunde, Stagiritul precizează şi nuanțează această afirmație atunci cind spune că: „Din două judecăți contradictorii una este necesarmente adevărată, cealaltă falsă şi nu este intermediară posibilă”. (9)
Nu vom intra, pe mai departe în analiza a ceea ce se va chema futura contingentia, sau „excepția de viitor” a principiului identității, pe de o parte datorită faptului că nu este sigur dacă Aristotel se referea cu adevărat la acest fapt sau dacă nu ne aflăm în fața unei adevărate confuzii perpetuate la mai toți comentatorii de-a lungul timpului, aşa cum susține Anton Dumitriu. (10)
Totuşi, dincolo de toate punctele de vedere exprimate de cei mai diverşi gînditori, de la scolastici şi pînă în prezent, părerea noastră este congruentă cu cea a lui Albrecht Becker (11), după care Aristotel nu a negat valabilitatea principiului terțului exclus niciodată şi nu a admis nici un fel de excepție față de acest principiu.
Un interesant şi veridic punct de vedere ni se pare cel al filosofului francez Maurice Nédoncelle care crede că: „Principiul terțului exclus la greci provine dintr-un efort de a reduce domeniul iraționalului şi nu din pretenția de a-i nega existența. Punctul de vedere hegelian este inspirat din aceeaşi dorință, dar el este preferabil prin aceea că el nu abandonează iraționalul soartei lui, ci încearcă să-l salveze în absolut.” (12)

c. Principiul contradicției

Aristotel vorbeşte despre principiul contradicției în cartea a IV a Metafizicii, atunci cînd este abordată problema ființei. El arată că principiile aparțin ființei ca ființă, ele avînd, toate, un substrat clar ontologic.
Potrivit Stagiritului, modalitatea prin care intelectul sesizează aceste principii este cea directă, intuitivă, prin intermediul intelectului activ, acestea fiind proprietăți ale ființei. El afirmă că aceste principii (principiul identității, principiul terțului exclus şi principiul contradicției) sunt principii în ființă, aparținătoare ei, prin aceasta nefiind necesară nici un fel de demonstrație şi nici un fel de problematizare. Ele sunt adevărate prin ele însele: „Iar, pe de altă parte, ceea ce susțin unii dintre cei care vorbesc despre adevăr, anume în ce fel trebuie făcute demonstrațiile, ei o spun din cauza ignorării metodei analitice «δι`άπαιδευσιαν των άναλυτικων». Căci trebuie venit cu o instruire prealabilă asupra acestor chestiuni, şi nu să se cerceteze recurgîndu-se la o învățătură după ureche.” (13)
Totuşi, afirmă Aristotel, dintre toate principiile, cel mai sigur şi cel care iese în evidență cu cea mai mare pregnanță este principiul contradicției, întrucît: „ este imposibil ca ceva, concomitent, să aparțină şi să nu aparțină aceluiaşi lucru şi relativ la acelaşi aspect (şi cîte alte determinări am putea adăuga, să rămînă adăugate în vederea/evitării/ dificultăților logice). Acesta este cel mai sigur dintre toate principiile.
Într-adevăr, el are caracteristica enunțată mai sus. Căci este imposibil pentru oricine să gîndească că acelaşi lucru este şi nu este, după cum unii cred că ar fi afirmat Heraclit. Într-adevăr, nu este necesar ca cineva să şi gîndească ceea ce spune. Iar dacă nu este cu putință ca aceluiaşi subiect să-i aparțină concomitent contrariile (să fie făcute precizările suplimentare față de această premisă), iar/pe de altă parte/ dacă opinia contradictorie unei opinii este contrară/acesteia/, e limpede că este inadmisibil ca acelaşi om să gîndească concomitent că acelaşi lucru este şi nu este. Într-adevăr, cel ce e în eroare asupra acestei chestiuni ar avea în acelaşi moment opinii contrare.
De aceea, toți cei care procedează prin demonstrații ajung la această idee situată la urmă. Căci, prin natură/principiul noncontradicției/ este şi principiul tuturor celorlalte axiome.” (14)
Anton Dumitriu este de părere că, fiind un principiu al ființei şi întrucît, în ultimă instanță, nous-ul este nucleul noetic al existenței, principiul contradicției este un principiu fără de care gîndirea nu poate gîndi, fiind chiar punctul de la care aceasta pleacă.
Tadeusz Kotarbinski (15) crede că există trei exprimări ale principiului contradicției la Aristotel:
principiul ontologic al contradicției
principiul logic al contradicției, cu referire la propozițiile care nu pot fi adevărate împreună
principiul psihologic al contradicției
Nu suntem, pe departe, de acord cu această împărțire aleatorie a principiului contradicției, nicăieri Aristotel nefăcînd o asemenea distincție. Kotarbinski, tributar formației sale de logician şi spiritului ştiințific modern, cade victimă unei metehne mai vechi a criticii filosofice moderne, atribuindu-i lui Aristotel intenții pe care, acesta, este aproape sigur că nu le-a avut. Oricum, nicăieri în opera Stagiritului nu găsim logica printre ştiințele recunoscute, cu atît mai puțin psihologia care se numără printre (pseudo).

Note
1 Istoria logicii., p. 203.
2 Op. cit. 4, 17 a.
3 Ființă și timp., p. 51, trad. Dorin Tilinca şi Mircea Arman.
4 J. Lukasiewicz, Op. cit., Oxford, 1951, ed. II, 1957, ed. II, 1958.
5 A. Dumitriu, Op. cit., p. 204.
6 Op. cit., Paris, 1921, ed. XII, p. 565. Apud A. Dumitriu, Idem, p. 207.
7 Metafizica, V, 9, 1017 b – 1018 a.
8 Op. cit., IV, 4, 1006 a.
9 Op. cit., I, 2.
10 Vidi, Istoria Logicii. Pp. 213 – 215.
11 Bestreit Aristoteles die Gültigkeit des „Tertium non datur” fur Zukunftsaussagen?, Act du Congrès International de Philosophie Scientifique, VI, Paris, 1936.
12 M. Nédoncelle, La personne humaine et la nature, p. 73, Paris, 1943, apud. A. Dumitriu, Op. cit., p. 215.
13 Metafizica, IV, 3, 1005 b.
14 Idem, ibidem.
15 T. Kotarbinski, Leçons swur ľistoire de la logique p. 30, apud Anton Dumitriu, Op. cit., p. 217.