Justiția este la ordinea zilei în democrații. Faptul nu este surprinzător. Atunci când nu mai sunt privilegii, litigiile iau calea dreptului. Întreaga răspundere a administrării societății revine legilor și instituțiilor chemate să le aplice, într-o expresie sintetică „statului de drept”. În fapt, pe umerii judecătorilor ca decidenți independenți, ai procurorilor ca apărători ai ordinii legale și ai avocaților ca sprijinitori ai părților în litigii stă răspunderea atingerii justiției.
Funcționarea democrațiilor depinde de justiție. Economia are forța cea mai mare în societățile actuale, dar nu este acțiune economică ce nu trece, la nevoie, prin justiție. De aceasta depinde nemijlocit felul în care oamenii își trăiesc viața în comunitate – atunci când se înfăptuiește convingător dreptatea ei au o motivare înaltă, când se comit nedreptăți, nemulțumirile sunt mari.
Justiția are un aspect normativ și, prin acesta, angajează o componentă ideală. Ea suscită așteptări în orice societate. La rigoare oamenii acceptă privațiuni materiale, dar nu pot accepta reduceri ale dreptății. Spre deosebite de alte bunuri, justiția, ca și morala, nu poate fi pe bucăți.
Dar justiția presupune un ansamblu de instituții cărora le revine răspunderea promovării dreptății în relațiile din societate. Dreptatea nu pică de undeva pe capul oamenilor, ci este în primă instanță opera instituțiilor și stă sub dependențe umane. În fond, justiția depinde de măsura respectării legilor, presupunând că acestea sunt legi la propriu – adică reglementări în interes public precis formulate. Apoi ea depinde de valoarea procedurilor și conformitatea lor cu libertățile și drepturile. Mai departe dependența este de organizarea lăuntrică a sistemului judiciar. Apoi intră în discuție pregătirea profesională a magistraților și procurorilor. În sfârșit, totul depinde de politica în materie de justiție a autorităților și de simțul răspunderii justițiarilor.
În tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă justiției i s-a acordat, pe bună dreptate, importanță majoră. Nu este societate normalizată fără justiție nepărtinitoare, nesupusă vreunei presiuni, adică independentă. O întreagă tradiție culturală cultivă imaginea zeiței Themis, legată la ochi și ținând în mînă talgerul, în care este captat un concept impresionant al justiției.
Numai că din măreția conceptului nu rezultă nicidecum că felul în care se face dreptate în sistemul judiciar este indiscutabil. Justiția este legată de ochi, dar adesea se observă cum aruncă priviri în afară. Conceptual, justiția poate să arate sublim, dar aplicarea ei poate să fie instrumentalizată sau, în orice caz, inacceptabilă. Probă este și împrejurarea că, în acești ani, România s-a evidențiat nu numai prin proclamarea luptei cu corupția, ceea ce este oricând de salutat, dar și prin abuzuri ale unor procurori și judecători, care amintesc de perioadele cele mai negre ale istoriei.
Așa stând lucrurile, pretenția conform căreia hotărârile justiției nu sunt discutabile este fără suport în drept, străină democrației și imorală. Socrate se plia la hotărârîrea justiției timpului său, dar aceasta nu însemna deloc să nu spună că se supune unei condamnări nedrepte. De multe ori în istorie timpul a dovedit că unele hotărâri ale justiției au fost neîntemeiate și au trebuit să fie corectate, adesea prea târziu pentru cei implicați.
După ce s-au dezvăluit protocoalele secrete de cooperare dintre procurori, judecători și serviciile secrete, după ce s-au deconspirat aranjamente oculte care au dus la sentințe, după ce ministrul justiției a arătat oficial derapajele și abuzurile procuraturii din România, este clar că revizuiri de procese sunt inevitabile. De ce să nu se discute fără reținere și suficient aceste hotărâri la timpul lor, de ce să nu se facă temă din funcționarea justiției și să se reducă la maximum posibil erorile?
Prea rar dreptatea se impune imediat și cu forța evidenței. Până la dreptate, așadar până la justiția de care se vorbește excesiv, dar se face de fapt puțin, este în cele mai multe situații un drum de parcurs. Acest drum, de la activitățile procurorilor și deznodământul din tribunale și curți la înfăptuirea dreptății nu este nici scurt și nici neted. În cazul justiției indigene, acest drum este deocamdată considerabil.
Cum se știe, societățile moderne întrețin fenomenul exploatării, care a alimentat controverse din secolul al XIX-lea încoace. Democratizarea a adus la ordinea zilei corupția.
Prin corupție se înțelege la propriu, conform definiției în uz, folosirea unei funcții publice pentru avantaje private în afara venitului stabilit prin lege. În sfera corupției intră, evident, recompense pentru servicii, mita, nepotismul, influențe prin relații și tot ceea ce excede venitul legal.
Pe bună dreptate lupta cu corupția a devenit în România prioritate. Aici sunt vechi atât tentația deținătorilor de funcții de a profita, cât și neîncrederea cetățenilor în instituții, corupția fiind rezultatul ambelor. Lupta a fost comasată și încredințată justiției.
Dar lupta cu corupția desfășurată în ultimul mai bine de un deceniu a avut în țara noastră efectul paradoxal al extinderii corupției. Cazuistica atestă că sunt corupte mai mult ca oricând în istoria modernă a țării selecția pentru funcții și instituții publice și accesul la resurse din fonduri
publice, iar cei care conduc lupta anticorupție s-au dovedit a fi mai corupți decât ceilalți. S-a ajuns ca cei mai corupți sa dea lecții de legalitate, delatorii să-i lovească pe cei care au făcut ceva și falsificatorii să predice adevărul.
Cauza principală a acestei situații rezidă, pe de parte, în lipsa culturii, pe de altă parte, în faptul că această luptă, formal intensificată în procesul aderării la Uniunea Europeană, a fost repede instrumentată de decidenți. Mai ales din 2004 încoace, lupta anticorupție a fost nu pentru a eradica corupția, ci pentru a lovi rivalii politici, economici sau culturali. Indiciile sunt multe.
Procurorii au fost proclamați magistrați, precum in cele mai negre regimuri, iar magistrații au fost incluși în „câmpul tactic” al serviciilor secrete. Acestea au fost scoase în fapt de sub control parlamentar și trecute în subordinea unui președinte devenit pe nesimțite, în pofida Constituției, „șef al statului”. Prin mecanismul desemnărilor unipersonale, administrația și instituțiile de forță s-au umplut de servitori, de sus până jos, în disprețul oricărei meritocrații. Statul a devenit stat clientelar, apoi, cum a recunoscut chiar creatorul său, „stat mafiot”, iar mai nou efortul este de trecere la stat disciplinar.
Imediat dupa instalarea acestui sistem s-a procedat la modificarea Codurilor juridice, iar rezultatul a fost, între numeroase aberații, revenirea la prevederea din 1948 a „denunțului” ca probă în tribunal și la practicile extorcării de „probe” după arestarea suspectului. Dreptul persoanei la procedură corectă a fost practic demolat. Acum apar indicii factuale a ceea ce se știa, anume că alegerile prezidențiale din 2009 au fost „controlate” de șefii serviciilor secrete, ai procuraturii și ai ministerului de interne și o parte a presei, care s-au ocupat de realegerea „șefului statului” în condițiile în care majoritatea populației o respingea. Se înmulțesc indiciile a ceea ce se bănuia – influențarea frecventă a alegerilor… .
Peste toate, în interior s-a făcut mare tapaj pe apelul eronat „să nu comentăm hotărârile justiției!”. În exterior România întreține cu costuri semnificative un vast aparat de propagandă, susținut cu „intelectuali finanțați” și satisfăcuți în orgoliile lor (traduceri, deplasări, excursii etc.), pentru a menaja organizarea existentă.
Tema luptei cu corupția a fost dezvoltată de propagandiști în tema „statului de drept”. Acesta este invocat mai ales pentru a împiedica discutarea funcționării statului. Oficial, nu se face nici acum distincție între stat de drept democratic și stat de drept fetișizat. Supremația legii, libertățile și drepturile cetățenești, tripartiția puterilor, independența justiției sunt înțelese îngust, conform intereselor de perpetuare a puterii unor persoane.
Tema statului de drept a fost legată de aceeași propagandiști de tema „occidentalizării”. Mai nou se reia justificata apărare de către John Stuart Mill a democrației în fața „dictaturii majorității”, ca pretext pentru a opri normalizarea legislației și justiției de către parlamentul și guvernul stabilite democratic. Nu se acceptă adevărul simplu că orice stat devine performant dacă este subiect al deciziilor luate democratic și competent… .
Din toate considerentele – economice, inclusiv – trebuie ajuns din nou la normalitate și justiție. În fapt, trebuie făcut acum drumul invers în raport cu cel care a dus la degradarea de astăzi…
Recent actualul ministru al justiției a declarat repetat ca sistemul judiciar din România scârțâie din toate încheieturile. Constatare cât se poate de lucidă! Așa stând lucrurile, este clar că la degradare nu se face față cu demagogia reflexă a independenței justiției sau cu spălarea obișnuită a mâinilor.
După această degradare, sunt de făcut în fapt doi pași mari.
Primul este declasificarea protocoalelor care au dus la malformările justiției și tragerea tuturor consecințelor. Adică restabilirea justiției peste tot acolo unde aceasta a fost violentată. Vor fi, logic și legal vorbind, revizuiri de procese, dar dreptatea este mai importantă într-o societate decât orice altceva.
Al doilea pas constă în cunoașterea a ceea ce înseamnă o lege, dreptul, funcționarea instituțiilor judiciare și justiția și diferența dintre ele, și în aplicarea justiției.
Întrebarea cheie este aceasta: cum se ajunge ca prin hotărârile judiciare să se ajungă la justiție? Răspunsul meu este că, în situația creată în România, trebuie satisfăcute cinci condiții ale normalizării. Anume:
a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva. Sub acest aspect se înșală cei care cred că simpla punere în aplicare a legilor și independența judecătorilor ar fi suficiente pentru a ajunge la justiție;
b) proceduri normalizate capabile să promoveze dreptul. Sub acest aspect se înșală cei care nu vor să ia în seamă faptul că procedurile din sistemul de drept al României actuale sunt retardate chiar dacă au fost adoptate recent, ele fiind orientate mai mult spre lovirea unor persoane, decât spre apărarea drepturilor și libertăților și a ordinii de drept, cum prevede Constituția;
c) instituții decolonizate prin trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice. Sub acest aspect se înșală cei care minimalizează importanța scoaterii selectării și numirii magistraților din sfera desemnărilor unipersonale. Destul să vedem cum s-au numit vârfuri ale justiției (recompense cu numirea pentru servicii făcute celui care numește, oameni de casă ai unor politicieni, premierea necalificării și supușeniei etc.) pentru a recunoaște urgența punerii întregului proces sub autoritate publică;
d) revederea pregătirii juriștilor. Sub acest aspect se înșală cei care cred că pregătirea actuală ar fi în regulă. La orice comparație, fie și cu alte țări din regiune, rezultă că România are ceva de făcut în materie. Așa cum educatorul trebuie să fie educat și justițiarul trebuie să posede competența, inteligența și înțelepciunea justiției;
e) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale. Sub acest aspect se înșală cei care pun totul în conștiința judecătorilor, în loc să prevadă mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce nu, de răspundere pentru sentințe.
Trebuie asumat că occidentalizarea înseamnă înainte de orice justiție ce constă în triumful dreptății în litigii și trebuie învățat cu adevărat din practica democrațiilor. Nu este justiție unde nu este democratizare, tripartiție a puterilor; independență a justiției, „neliniște etică” în adoptarea deciziilor și „îndoială metodică” privind adecvarea lor. Aceste măsuri, abia ele, vor permite închiderea dramaticei și oneroasei paranteze a degradării justiției și, în fond, a economiei neputinței din societatea românească a ultimului mai bine de un deceniu.
Cartea de față cuprinde studii și articole cu privire la aspecte actuale ale dreptului și justiției într-o optică filosofică ce-și ia argumente din abordări economice, sociologice și politologice reprezentative. Scopul ei îl constituie restabilirea dreptății ca valoare conducătoare a justiției și conceperea sensului justiției ca promovare a dreptății, cu implicațiile respective. Primele articole lămuresc, de altfel, această optică asupra justiției.
Fundalul istoric, inevitabil pentru filosofarea celor care trăim în această parte a Europei, este, de altfel, trecerea de la socialismul răsăritean la societatea deschisă și frământările trecerii. Public conferința pe care am susținut-o, în 2010, la Centrul Internațional Woodrow Wilson din Washington DC, cu privire la evoluția democrației în Europa Răsăriteană.
În continuare, volumul reunește studii și articole pe care le-am elaborat în anii din urmă cu privire la chestiuni de teoria statului și a dreptului și la funcționarea justiției. Mersul justiției în România, de fiecare dată având ca reper ceea ce se petrece în democrații avansate, a fost inevitabil focusul analizei.
Rezultanta generală a cărții este privirea dreptului și a justiției în ceea ce au specific și profilarea unui punct de vedere propriu. Acesta leagă dreptul și justiția de valori, în contextul unei societăți care are nevoie de drept rațional și de justiție efectiv independentă ca organismele de oxigen.
Statul de drept este, desigur, o magnifică achiziție istorică. Dar, așa cum probează actualul impas din România, statul de drept își etalează avantajele numai dacă evită instrumentalizarea – atât din partea celor care sunt tentanți să-l slăbească, cât și din partea celor care, sub pretextul apărării lui, îl îndreaptă împotriva altora. Și numai dacă destul de mulți oameni veghează, cu critici prompte și pricepute în dezbaterea publică, la buna funcționare a sistemului judiciar.

(Andrei Marga, din Prefața la volumul Justiția și valorile, Editura Ratio&Revelatio, Oradea, 2017, 260 p.)