Îndiferent de calea adoptată în vederea realizării sale spirituale, lucrarea lăuntrică a aspirantului presupune o gradualitate inerentă, reguli stricte, îndrumare calificată, precum și o anumită metodologie specifică fără de care niciun rezultat notabil nu poate fi cu putinţă. Generic vorbind, cunoaşterea (gnosis) de către om a celor tainice a fost reprezentată cel mai adesea ca o înşiruire de etape (acţiuni), fiecare dintre treptele unei asemenea scări urmând a fi parcurse cu perseverenţă şi cu infinită speranţă în suflet de cel ce îndrăzneşte să asalteze Cerul încă în viaţă fiind. O astfel de străduință excepţională şi aparent nefirească este cu atât mai temerară cu cât aspirantul ştie că este un om ca oricare, resimte drastic limitarea sa existenţială şi trăieşte încorsetat într-un trup perisabil, predestinat suferinţei fizice.

Potrivit spiritualităţii ortodoxe, cele trei trepte ale îndumnezeirii[1] omului sunt: purificarea de patimi / despătimirea (katharsis), iluminarea, (fotisis) şi desăvârşirea (theosis)[2]. Într-o formulare asemănătoare, această succesiune de etape este mărturisită şi de alte tradiţiile spirituale vii şi autentice. Mai mult decât atât, conţinutul de măsuri concrete şi viciile / păcatele / compulsiuni ce se impun a fi eradicate este oarecum similar şi chiar identic, în mare parte.

Treptele devenirii întru Fiinţă[3] mai pot fi prezente, de asemenea, în corespondenţă cu schema triadică guénoniană (virtualitate, potenţialitate şi actualizare)[4] şi chiar cu succesiunea gradelor masonice (ucenic, companion, maestru) care, şi ele, se înscriu ca definire şi conţinut, tot în această metodologie tradiţională a desăvârşirii şi realizării spirituale. De precizat aici că potrivit funcţiunilor specifice, misticul urmăreşte mântuirea iar iniţiatul, Eliberarea, aceasta fiind şi marea deosebire între cei doi căutători de absolut. În prezent, arhetipurile menţionate, precum şi diferenţa esenţială dintre mântuirea şi Eliberare sunt explicate şi clarificate sub aspect conceptual şi doctrinar[5].

Din perspectiva antropozofiei cele trei etape ale vieţii spirituale sunt: pregătirea (dezvoltarea simţurilor interioare), iluminarea (vederea la propriu a luminii lăuntrice) şi, în fine, iniţierea veritabilă (stabilirea contactului cu realităţile înalte şi subtile ale spiritului, controlul gândurilor şi sentimentelor etc.). În stare latentă, orice om întreg (integru) şi sănătos posedă capacitatea de a accesa lumile superioare. Există însă, o singură mare problemă pentru aspirant iar aceasta constă în a şti cum să activeze potenţialul respectiv astfel încât să-și creeze condiţiile necesare privind întâlnirea cu Marea Lumină, trăirea experienţei transcendentale. În cadrul antropozofiei, aceste condiţii sunt: devotamentul (ascultare şi obedienţă faţă de maestru, respectarea tradiţiei şi a regulilor de conduită), viaţa interioară adecvată (asceză, meditaţie, tăcere, cultivarea sistematică a liniştirii minţii) şi calmul lăuntric (non-ataşamentul, stare de pace, concentrare, contemplare etc.)[6]

În continuare, pe parcursul articolului nostru vom analiza sumar prima dintre etapele procesului de realizare spirituală, katharsis-ul, urmând ca celelalte două stadii să fie prezentate în cadrul unor articole viitoare. Aşadar, întâiul demers calificat în ceea ce priveşte obţinerea iluminării şi a cunoaşterii nemijlocite a Principiului suprem este purificarea / deziluzionarea. Dat fiind că demersul propriu-zis presupune o schimbare radicală a tuturor obişnuinţelor şi o eliberare treptată de toate dependenţele individuale, purificarea reprezintă şi cel mai laborios şi mai anevoios stagiu.

Mai mult decât acţiunea în sine[7], maestrul (părintele duhovnicesc) îi va cere ucenicului să se transpună într-o desăvârşită stare de receptivitate pentru ca astfel să poată primi învăţătură şi pentru ca încercarea lui de elevare spirituală să izbândescă. O atare atitudine a aspirantului presupune realizarea unei profunde stări de golire sufletească aceasta fiind şi unica abordare posibilă, menită să favorizeze receptarea fiinţială a învăţăturii iniţiatice; concomitent, tăcerea și ascultarea par a fi imperativele ce călăuzesc paşii şovăielnici ai ucenicului în încercarea acestuia de oprire a dialogului său interior.

Ca proces de sine stătător, purificarea de patimi presupune, înainte de toate, o explicare a termenului, precum şi a ordinii operaţiunilor ce se impun a fi întreprinse. Pe scurt, patima reprezintă un resort iraţional şi autodistructiv care subjugă voinţa omului, acesta manifestându-se în viaţa sa de zi cu zi ca robit şi posedat de viciu, incapabil să se elibereze de sub acea povară. În esenţă, operaţiunile purificării sunt ierarhizate de la grosier la subtil. Se ştie că nu se poate trece la o treaptă superioară a piramidei lui Maslow decât după ce a fost satisfăcută necesitatea de rang inferior. Tot astfel, nu se poate realiza purificarea la nivel mental decât după ce s-a parcurs, în prealabil, purificarea de ordin emoţional iar aceasta din urmă, la rându-i, nu poate fi începută decât dacă s-a finalizat purificarea în plan fizic, trupesc. Tradiţiile au recomandări diferite privind ordinea purificărilor, în funcţie de ierarhizările proprii şi de regulile generale moştenite de la cei care au parcurs treptele.

În ortodoxie, de pildă, sunt prescrise o serie de canoane, între care, cele mai importante sunt cele ce decurg din învăţăturile unor monahi care şi-au dedicat întreaga lor viaţă desăvârşirii spirituale[8]. Astfel, purificarea de patimi prin virtuţi presupune: credinţă (o condiţie primordială şi sine qua non), frică de Dumnezeu şi gândul la judecată (o credinţă sporită copleşind prin ea însăşi frica de lume; idea de judecată face mai frecvent gândul la Dumnezeu), pocăinţă (un remediu tradiţional acceptat în mod voluntar de către om pentru a-şi însănătoşi existenţa), înfrânare (abţinere de la săvârşirea unor excese), paza minţii (priveghere, monitorizare a gândurilor, conştientizare a impulsurilor negative), răbdare (capacitatea de a îndura cu stoicism loviturile vieţii), nădejde (speranţă, salt peste vreme), smerenie (blândeţe, simplitate, opusul mândriei deşarte, conştientizarea nimicniciei proprii şi a iluziei atotstăpânitoare, deşertăciunea deşertăciunilor), despătimire (încununarea întregului efort de purificare, biruirea tuturor ispitelor vieţii, înălţare deasupra condiţionărilor bio-psiho-sociale etc.)[9]

Dintr-o altă perspectivă creştină, cele şapte păcatele sunt enumerate în catehismul Bisericii Catolice, astfel: superbia (mândrie / vanitate), avaritia, invidia, ira (mânie / furie), luxuria (desfrânare / poftă / dorinţă nestăvilită), gula (îmbuibare / lăcomie), pigritia / acedia (lene / apatie). Fiecare din cele șapte păcate capitale își are opusul său corespunzător în cele șapte virtuți sacre: smerenia / umilința, dărnicia, bunătatea, răbdarea, castitatea, moderația și hărnicia. Atât păcatele capitale cât şi virtuţile sacre sunt descrise pe larg în literatura tradiţională şi, ca atare, nu vom insista.

La rândul său, francmasoneria este şi ea preocupată de purificarea aspirantului de vicii și emoții negative. În paralel cu aceasta se urmăreşte, în egală măsură, întărirea virtuţilor. Iată, spre exemplificare, câteva replici și îndemnuri sugestive preluate din doctrina masonică:

“…noi ne întâlnim în lojă pentru a săpa temniţe adânci viciului și pentru a înălța templu virtuţii”;

 “…îndatoririle unui francmason sunt acelea de a practica virtutea şi de a supune viciul prin iubire fraternă, întrajutorare şi adevăr”;

“…virtutea reprezintă forţa sufletească de a înfăptui binele în orice împrejurare”;

“…viciul reprezintă înclinaţia de a face rău în cunoştinţă de cauză”.

Ascensiunea masonică este (ar trebui să fie) punctată prin “lucrări” care conduc la “şlefuirea pietrei brute”, adică la un nivel superior de înţelegere şi conştiinţă[10]. În acest sens, masoneria modernă fiind preponderant speculativă (interpretativă) şi mai puţin operativă[11] a dezvoltat în timp, prin adepţii săi, numeroase discipline descriptive, analitice, precum filosofia, sociologia, psihologia etc. Cu toate acestea, în mare parte, comportamentul uman a rămas încă insuficient descifrat în ciuda eforturilor, remarcabile de altfel, privind înţelegerea acestuia. Totuşi, indiferent de metodologia privind examinarea conștiinței, cercetătorul a eșuat invariabil în problematica naturii acesteia iar răspunsurile obţinute au fost, de multe ori, contradictorii și insuficiente.

Potrivit doctrinei masonice, purificarea simbolică se realizează cu ocazia celor patru călătorii parcurse de către neofit cu ocazia inițierii la gradul de ucenic. În acest mod i se transmite aspirantului o influență spirituală menită să-l așeze ferm pe făgașul perfecționării spirituale. Prin intermediul călătoriilor îi sunt prezentate candidatului, de asemenea, cele patru elemente fundamentale ale realităţii (Pământ, Apa, Aer, Foc) sugerându-se, totodată, o posibilă eliberare. Iată un comentariu la o veche parabolă atribuită lui Buddha despre un om care se agăţa de viaţa pământeană şi care, căutând plăcerea simţurilor, constată că este urmărit de patru şerpi (elemente fundamentale, n.n.): „El (omul din parabolă, n.n.) aude un glas care îi porunceşte ca, din când în când să-i hrănească şi să-i îmbăieze pe cei patru şerpi. Îngrozit de aceşti şerpi periculoşi, omul fuge. Aude din nou glasul. Acesta îl face atent la cinci ucigaşi (cele cinci simţuri, n.n.) care sunt pe urmele lui…”[12]

Așadar, prin intermendiul analogiei și a ritualului tradiţional i se relevă candidatului, în mod simbolic, faptul că-şi poate depăşi condiţionările sale inerente. Pentru aceasta, trebuie doar să şlefuiască metodic piatra brută, eliminând excesele din comportamentul său şi adoptând constant “calea de mijloc” în tot ceea ce face. Purificările și probele succesive pe care le parcurge novicele, la inițierea sa, semnifică, de asemenea, o continuă “lepădare” a acestuia de elementul grosier și o metamorfozare subtilă pe care o are de parcurs la propriu, sub îndrumarea unui maestru veritabil, cu credinţă și asiduitate.

În urmă cu patru decenii a fost elaborată o metodologie simplă și eficace de cartografiere a conştiinţei umane, numită kinesiologie. În esență, kinesiologia a făcut posibilă o reprezentare “tehnică” a conştiinţei utilizându-se, în acest sens, o scală de la 1 la 1000 în cadrul căreia valoarea iniţială corespunde simplei existenţe fizice iar cea finală, stadiului cel mai avansat de realizare spirituală. Pe această scală există două praguri intermediare (valoarea 200 şi cea de 600), primul fiind un punct de înflexiune între impulsurile primare și virtuți iar cel de-al doilea – apogeul conştiinţei umane – nivelul la care individul trăieşte la propriu iluminarea lăuntrică. Seria nivelurilor info-energetice inferioare valorii 200 sunt: ruşinea, apatia, durerea, frica, invidia, furia, vanitatea.

Toate aceste trepte ale conștiinței sunt descrise detaliat sub aspectul manifestării și al consecințelor, sugerându-se inclusiv unele abordări de natură să conducă la depășirea stărilor inferioare și la capacitarea celor care alcătuiesc clasa următoare, cea a virtuţilor (curajul, neutralitatea, bunăvoinţa, acceptarea, raţionalitatea, iubirea necondiţionată, bucuria, pacea).

Aproape că ar fi inutil să mai precizăm, în final, că există o evidentă similitudine între scala kinesiologică şi scările tradiționale provenite din practica nevoinţelor monahale privind despătimirea și din literatura masonică referitoare la eradicarea viciilor și cultivarea virtuților[13].

[1] În doctrina creştinătăţii răsăritene se utilizează, cu sens similar, sintagme îndrăznețe, precum îndumnezeirea omului sau înomenirea divinităţii.

[2] Stăniloae, D., (2002) – Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., pp. 66-72

[3] Sintagmă impusă de către Martin Heidegger şi explicată în cultura română de către Constantin Noica. Fiinţa este însuşi Dumnezeu! http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/04/03/constantin-noica-catre-fiul-sau-rafail-celalalt-noica-devenirea-intru-fiinta/

[4] Guénon, R., (2008) – Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald Buc., pp. 27-29

[5] Guénon, R., (2008) – Iniţiere şi realizare spirituală, Ed. Herald Buc., pp. 64-68

[6] Steiner, R., (1992) – Treptele iniţierii, Ed. Princeps, pp. 33-64

[7] Rugăciunea, meditaţia

[8] Ioan Scăraru – Scara Raiului, PG 88, 631-1210; Calist şi Ignatie Xantopol – Metoda şi regula exactă, Filocalia greacă, ed. II, tom II, Atena, 1693, pp. 348-410 etc.

[9] Stăniloae, D., (2002) – Op. cit., pp. 130-214

[10] Wilmshurst, W. L. (2007) – “Masoneria şi înţelesul ei tainic”, Ed. Herald, p. 34.

[11] Nu dispune de o metodă proprie privind elevarea spirituală.

[12] Steiner, R., (1993) – Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile antichităţii, Ed. Humanitas, p. 84.

[13] Verescu, Z. A., (2009) – Silabisiri, Ed Civitas, pp. 61-70