László Krasznahorkai
Satantango
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012

 

Cînd a apărut în română în 2012, Derevlean librarul mi-a vorbit cu orbitele mărite despre Satantango și apocalipsa ungară pre-vizionată de László Krasznahorkai. Îl văd și acum scoțînd de pe raft cartea și arătîndu-mi, triumfal, coperta hidoasă: fulger sau rădăcină fasciculată acoperind chipul masculului quasi-kafkian. Se fac patru ani de cînd tot intru la Book Corner și, în zilele în care nici o apariție editorială nu mi se pare suficient de atrăgătoare, iau de pe raft Satantango, citesc primele pagini, apoi pe sărite, spre mijloc, neînțelegînd sau părîndu-mi-se că încep să înțeleg de unde cultul – cu puțini adoratori la Cluj, e drept, și în special filosofi – postmodernului maghiar și ai filmului omonim realizat în 1994 de Belá Tarr. Tarr mi se pare deja supradimensionat, fetișizat, umflat cu pompa. Tot ce e snob, ticălos, josnic și lipsit de idee în cinema se lipește ca un timbru poștal de filmele lui. Acolo unde Tarkovski
îți oferă nu una ci două butelii de oxigen, Tarr îți pune sub nas un borcan cu aerul stătut sub care au eclozat ultimii batracieni: apocalipsa maghiară, hm!
„Timpul prinde contur prin cuvintele lui la fel cum lichenii vîscoși se întrupează pe fosilele seculare” (p. 43) – este una dintre puținele fraze decente, extrase cu penseta de la începutul romanului, tradus totuși de Anamaria Pop (falsase un pic și-n mai vechea traducere din Tihna lui Bartis), primul nume care îți vine în minte, alături de Marius Tabacu și Ildikó Gabós-Foarță, dacă vorbim despre tălmăciri din unguri contemporani. Traducătoarea abuzează de gerunzii, folosește stîngaci expresiile românești (a fost și timpul în loc de era și timpul), topica-i adesea îngrozitoare – ceea ce îmi demonstrează, o dată în plus, că orice roman tradus la noi ar cîștiga înmiit ca valoare dacă ar avea la dispoziție un redactor de carte împătimit de proză, eventual el însuși (bun) prozator.
De ce am respins, iar și iar, cartea? De ce am citit-o, apoi, atît de tîrziu? Krasznahorkai vine, de la primul la ultimul rînd, cu un proiect postbeckettian, în pofida mottoului din Kafka („Atunci prefer să greșesc așteptînd.”), or eu am citit toată adolescența (din) proza lui Samuel Beckett, pentru care aveam – cum astăzi tinerii mei prieteni filosofi pentru László K. – un adevărat cult. Și încă: descopăr, în primele rînduri din Satantango, pe Mircea Nedelciu într-o zi proastă, nevizitat de muză, ori pe Alexandru Vlad din Ploile amare (parcă nici el atît de previzibil, atît de plicty, cu toate că romanul unguresc este un prototip – real – al comunității izolate și intens hidratate, unificate de crimă din Ploile…)
Tradus, iată, atît de tîrziu (în 2012), Satantango se înscrie – și nu sîntem ironici deloc – în seria prozei optzeciste române, fără să iasă, prin valoare, în prim-plan.
Avem o localitate rurală, cooperativizată și mecanizată odinioară. Abandonată acum de către stat dar supravegheată, în continuare, de organele represive. Depopulată. Ultimii rămași – necroforii agricoli – trăiesc sufocați de igrasie și depresie, alcoolizați & lubrici. Se spionează reciproc – sub cerul din care plouă fără încetare – dindărătul ferestrelor. Plănuiesc evadări și futaiuri, lovituri financiare. Bovarizează – după stilul auctorelui – previzibil, greoi, excesiv. Eșuează – de fiecare dată – la cîrciumă. Împărățind din spatele tejghelei, în locanta cu mobilă putrezită și diabolici paingi gogolieni – portretul cîrciumarului e, trebuie să recunosc, colosal: „Încă din anii copilăriei și ai adolescenței știa să calculeze, aproape pînă la centimă, beneficiul obținut din cantitatea de ură și dezgust care plana în jurul lui.” (p. 109-110) Și propoziția asta filigranată, atît de familiară, descriind sentimentul omenesc al șefului: „De cîțiva ani aproape că-l stînjenea conștiința mărimii lui.” (p. 110-111) Pe mlaștinile acestei lumi (în descompunere-accelerată) mărșăluiesc, patrulează, respiră și conspiră Irimiás și Petrina: escroci simpatici, transformați peste noapte – prin puterea enormă de autoiluzionare a localnicilor – în adevărate figuri mesianice. Apostolii unui viitor luminos (altul decît cel comunist). Nimfomana catifelată a satului, madam Schmidt, se visează cînd tăvălită, cînd biciuită și umilită – măcar pentru un an, o lună, o săptămînă – de retorul și vagabondul Irimiás. Iar Irimiás mi-l amintește – destul de puternic – pe Zacharias Lichter, eroul romanului-eseu al lui Matei Călinescu. Și Lichter și Irimiás sînt vagabonzi, excentrici, oratori profetici și spectaculoși. Paradoxali. Cioranieni. Prin urmare au putut fi „decodați” ca actanți subversivi, anticomuniști, într-o epocă în care cititorul din statele socialiste vîna – în textul literar dar și în cel jurnalistic – aluzia, dublul sens, ironia politică. Tradus în polonă și maghiară, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter a avut, în statele socialiste – și mulțumită acestei lecturi oblice – un succes enorm și este posibil să-i fi fost cunoscut romancierului ungur la data scrierii acestui Satantango.
Drama e că Laszló Krasznahorkai folosește, din răsputeri și cu intenție ironică, limbajul înalt, ceremonios și paradoxal pe tot parcursul romanului. Și ceea ce se potrivește în replicile lui Irimiás, în fluxul conștiinței unei bovarice de tipul damei Schmidt sau al unei lesbiene bigote ca madam Halics, pică prost – al naibii de prost – în înregistrarea fluxului conștiinței fetiței Estike Horgos. Tocmai ce aflaserăm că-i retardată (oare hidrocefală?), iar Krasznahorkai o pune să gîndească, să se exprime asemenea unui… psihanalist. Și gafe, și stridențe de genul ăsta apar cu nemiluita în cele douăsprezece capitole, muzical distribuite, umbrind pasajele (în general descrieri, secvențe de flow mental) strălucite (și nu sînt deloc puține!) ale Satantango-ului. Există momente de proză adevărată, care pulsează și sclipește ca o galaxie îndepărtată. Momente care justifică – pînă la un punct – entuziasmul și PR-ul de care s-a bucurat și se bucură Krasznahorkai (din partea unor intelectuali de notorietatea lui James Wood, Susan Sontag sau Allen Ginsberg).
Grație lor am citit cartea asta masivă, inconfortabilă, și nu mi-a părut rău:
„Ocoli clădirea și se opri în fața unui salcîm desfrunzit ca să se pișe, iar cînd, între timp, își ridică privirea spre cer se simți îngrozitor de mic și de neajutorat, drept urmare, pînă ce urina nesecătuită se scurse de tot din el, iar îl năpădi tristețea. Scrută cu perseverență cerul de deasupra lui, gîndindu-se că bolta asta întinsă pentru totdeauna deasupra lor, totuși, se termină undeva – indiferent cît de departe o fi –, la fel cum și toate celelalte «aici au un sfîrșit stabilit dinainte». Parcă ar fi vorba de un coteț, se gîndi cu mintea care încă îi vîjîia, ne-am născut pe lumea asta împrejmuită și, la fel ca niște porci care se tăvălesc în propria mizerie, nici noi nu știm ce rost are buzna asta în jurul țîțelor hrănitoare, ce rost are veșnica luptă, corp la corp, pe cărarea ce duce spre troacă sau, la apusul soarelui, spre un loc de dormit. Își încheie șlițul și se îndepărtă, să simtă din plin ploaia. «Spală-mi oasele bătrîne! Bombăni cu amărăciune. Spală-mi-le ca lumea, oricum pișăciosul ăsta bătrîn nu mai are mult de trăit». Stătea nemișcat, cu ochii închiși, cu capul dat pe spate, rugîndu-se să scape de dorința încăpățînată și tot mai chinuitoare ca măcar acum, în ultimii ani de viață, să afle, în sfîrșit, răspunsul la întrebarea: «Ce rost o fi avut aici Futaki ăsta?»” (p. 168-169).
Și cartea (și traducerea) curge spre final tot mai bine. Ca și cum autorul (și traducătoarea) s-a împăcat cu lumea și ființele de hîrtie din Text. Pînă la epifanie/ scriitura în transă:
„Umbra-i imensă, asemenea unei fantome, îl urma pe pereți, uneori aluneca și pe tavan, apoi, cînd stăpînul umbrei se așeză șovăitor pe locul său, se odihni și ea, într-un colț” (p. 182).