De cum am ajuns în Cluj, în anul morţii lui Stalin, al morţii lui fizice, nu şi fantomatice, stafia lui, dimpotrivă, luând proporţii monstruoase, prima mea dorinţă a fost să frecventez un cenaclu spre împlinirea visului meu de a deveni scriitor.
Am fost aşadar prezent la proxima şedinţă a primului cenaclu clujean postbelic şi nu am lipsit de la nici una de pe parcursul studenţiei mele. Cenaclul se numea „Maxim Gorki” şi era pe strada Jókai Mór, vizavi de Librăria „Cartea Rusă”, de sub vitrinele căreia pornea strada Puşkin care dădea în Petőfi Sándor.
Generaţia literară atunci în vogă, a lui Mihai Beniuc şi a Mariei Banuş, închinase steagul şi-şi pusese pe frunte şi pe mâna de extremă stângă codul realismului socialist (greu de spus câţi din convingere şi câţi ca să evite încăpătoarele noastre ocne de sare). Îşi lua startul următoarea, a lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză (aceştia doi erau autorii noului Imn Naţional), nu doar hotărâţi (termenul cel mai agreat şi folosit mai frecvent în acel moment) să-i urmeze pe predecesori, ci „să-i şi întreacă”, vorba lui Maiakovski, atotprezent în toate dezbaterile literare.
După care veneam noi, şaizeciştii, mulţi, îndrăzneţi, dar puşi de-a curmezişul. Fără a avea un ideolog care să ne fixeze o direcţie, din pur instinct, noi ne creasem o convingere la care ştiam că nu vom renunţa oricât de mari şi periculoase obstacole vom avea de înfruntat: refacerea arterelor care să ne lege din nou cu interbelicul şi cu cultura universală, artere ce ne fuseseră crud retezate.
Apăreau mereu nume noi, nici nu ştiai de pe unde, de pe băncile facultăţilor, de la catedra vreunei şcoli generale pierdute prin munţi, de pe marile şantiere unde mulţi neintraţi la admitere îşi agoniseau ceva bani pentru încercarea viitoare. Fiecare nou debut îşi făcea cunoscute reverberaţiile pe întreg cuprinsul ţării, plin de chioşcuri cu reviste ca o stupină de coşniţe.
Ne citeam cu pasiune unii pe alţii, ne pândeam, aşteptam să se ivească marile talente în stare să mute cursul culturii (pentru că tulburarea din literatură se petrecea aidoma şi în muzică şi în artele plastice) din conducta sovietizării şi să îl readucă în albia lui firească.
Aceasta era atmosfera în care, într-o seară de joi, la şedinţa noastră de cenaclu a fost prezentat să citească unul, Popescu. De Popescu în general toată lumea a auzit pentru că a ajuns aproape substantiv comun, dar de acest Popescu, cu tată oltean şi mamă bihoreancă, nu auzise nimeni. Era student începător la Medicină. A fost primit cu o oarecare răceală, dacă nu cu vădită rezervă pe motivul că nu venea din domeniul literar, nu de la „Ştiinţa Literaturii” a temutului Ion Vlad, ci de la disecţii. Purta un strai oarecum ciudat: pe jumătate pardesiu, pe jumătate suman, căruia, pentru că-i căzuseră nasturii mari, de lemn, purtătorul îi înlocuise pe aceştia cu nişte piese tot de lemn, dar de lemn care scrie, cu resturi de creioane exploatate până la scoaterea lor din uz.
Studentul Popescu a citit o proză de pe filele ponosite ale unui caiet studenţesc, acelea mari cât nişte cataloage, scrisă cu un pix deficitar calitativ, acestea atunci apărute înlocuind clasicele stilouri. Nu era nimic senzaţional. Nişte oltence plecate încotrova tot trăgeau după ele nişte paporniţe dintr-un tren în altul.
Numai că…
Şedinţele cenaclului nostru („Maxim Gorki”) erau un vacarm continuu, eram cu toţii tineri, plini de viaţă, dornici de afirmare, strigam unii la alţii, o gălăgie din care nu se mai înţelegea nimic, o imitaţie provincială a ambianţei de la Madam Candrea, paradoxal, mai înainte ca Madam Candrea să fi apărut.
Numai că acum, când studentul Popescu şi-a adunat filele citite şi le-a băgat în buzunarul pardesiului-suman, mototolindu-le şi mai tare, s-a făcut o linişte totală.
Înţeleseserăm cu toţii. Explozia se produsese. În limbajul artificial fabricat şi impus de dogma realismului socialist se produsese o breşă prin care pătrundea viaţa, cea adevărată, cea vie. Sub ochii noştri apăruse unul din acele mari talente pe care noi le aşteptam, în stare să mute cursul culturii din conducta sovietizării şi să îl readucă în albia lui firească.
Nu era singurul. Mai era Labiş, mai era Marin Preda, cu nişte ani înaintea noastră dar mergând nu cu proletcultiştii ci cu noi, mai urma să vină Nichita. Mai erau mulţi. Dar el era.
Şi rămâne: D. R. Popescu, un clasic al literaturii române.
Al acelei literaturi care azi este în doliu pentru că pe Leul ei Albastru nu-l mai citeşte decât în constelaţii.

Doamna Angela, admirabila soţie a marelui scriitor, năsăudeancă, a fost colegă de clasă cu doamna Lucica, soţia mea, la rândul ei năsăudeancă, la selectul Liceu clujean „George Coşbuc”, cu Patronul Spiritual deci tot năsăudean (străbunicul Lucicăi i-a fost dascăl lui Coşbuc), şi au rămas prietene o viaţă. La greaua încercare prin care Angela trece, îi exprimăm toată compasiunea noastră.