Scriitorul Radu Matei Todoran, născut la 11 octombrie 1954 în comuna Pianu, județul Alba, este membru al Uniunii Scriitorilor din România și director fondator al revistei de cultură Zenit 22 din Alba Iulia, împreună cu poetul Dumitru Mălin. A publicat patru volume de poezie (Lumina din propria-mi umbră, 1998; Aș vrea să fiu iarăși mesteacăn, 2019; Pergamentele uitării, 2021; Conspirația clepsidrei, 2022) și două volume de proză (Clopote de lemn, 2020; Transilvania. Lacrimi și cruci, 2023).
Volumul de nuvele Transilvania. Lacrimi și cruci, apărut la editura Școala Ardeleană, a fost primit cu entuziasm de critică, de istorici și de publicul mai larg, recent fiind publicată și o versiune în limba italiană (Transilvania. Lacrime e croce, Gambini Editore, Attigliano, 2024). Folosim mai ales acest prilej al apariției versiunii italiene pentru a semnala și noi ineditele proze semnate de Radu Matei Todoran. Nu înainte de a aminti și faptul că pentru acest al doilea volum de proză, Radu Matei Todoran a fost distins în 2024 cu premiul „Cercul Literar de la Sibiu”.
Mecanismul productiv cu care operează Radu Matei Todoran este acela de a duce fapte istorice în legendă și fapte legendare în istorie. Astfel, în nuvela Despicata, care deschide volumul Transilvania. Lacrimi și cruci, minerul Gritti descoperă un filon de aur la chemarea Vâlvei Băilor, dar, conform unei promisiuni, aurul va trebui împărțit cu locuitorii în nevoie sau pentru a susține aspirațiile naționale ale românilor. Așa ajunge o parte din aur la eroul Avram Iancu, pentru oastea lui. Minerul este susținut și ajutat în distribuirea bogăției de către solomonarul Bologa, un om sfânt din Munții Apuseni. Jumătate oameni și jumătate sfinți, solomonarii apar și în alte povestiri din acest volum, fiind personajele care fac legătura dintre trecutul dacic și prezentul istoric al unui popor asuprit. Uneori solomonarii fac și legătura dintre diferitele regiuni locuite de români, cum ar fi Transilvania și Bucovina. La baza legendei filonului de aur de la mina Despicata par să stea faptele consemnate istoric ale aurarului Mihăilă Gritta, de la Roșia Montană, ctitor de biserici și școli confesionale în Transilvania. Unul din fii săi, George, a finanțat oastea lui Avram Iancu, fiind și luptător în aceasta.
Femeia din pustie cred că este prima nuvelă despre rădăcinile transilvane ale pietismului american, o religie de sorginte protestantă, dar mai ales despre așezarea comunității pietiștilor dincolo de ocean, sub păstorirea sasului transilvănean Kelpius. „Femeia din pustie” este numele comunității religioase în fruntea căreia se află Kelpius și care se va așeza, după o călătorie plină de peripeții, în Pennsylvania. Istoric vorbind, Johann Kelpi (Johannes Kelpius) a trăit între anii 1667-1708, fiind născut în zona Sighișoarei. Există cel puțin două scene de-a dreptul remarcabile în nuvela Femeia în pustie. Una este scena în care de pe corabia care traversa oceanul trebuia să se arunce o parte din încărcătură pentru a prinde viteză mai mare și a scăpa de pirați. Se vor arunca peste bord tunurile și nu instrumentele pietiștilor, care erau și un fel de alchimiști ai acelor vremuri. Cea de a doua este scena în care personajul principal, Kolpius, obține niște cunoștințe remarcabile în urma cercetărilor sale, cunoștințe pe care le distruge pentru că lumea nu le merita încă. Spunea la moment dat personajul: „Iată ce a ajuns divina ființă umană: o piatră de moară prinsă de gâtul naturii!” (p. 35).
Ciclul Lacrimi și cruci reunește două nuvele dedicate unor evenimente importante din viața a doi sfinți care sunt astăzi înscriși în calendarul ortodox românesc: Sofronie și Atanasie. Ambii s-au remarcat în lupta cu asupritorii străini dar mai ales pentru credința strămoșească amenințată de imperialismul catolic sau catolicismul imperial, dacă vreți. În nuvela Sofronie, preotul Stan, după ce rămâne văduv, pleacă la Mânăstirea Cozia unde găsește cele mai importante tipărituri religioase și își desăvârșește pregătirea teologică. La sud de Carpați, preotul va deveni călugăr, cu numele de Sofronie. Dorințele lui, susține de îndemnul unor confrați, erau însă legate de întoarcerea în Transilvania pentru a se pune în slujba revenirii românilor la credința străbună după trecerea impusă la catolicism. Un confrate călugăr, Gherasim, îl sfătuiește să nu lupte singur și să nu lupte cu toți dușmanii deodată. Demersurile sale diplomatice sunt legate de mitropolia sârbă, cancelaria de Viena și țarina Rusiei, unde trimite scrisori, căutând susținere pentru cauza românilor ortodocși din Transilvania. Spunea unul dintre personajele nuvelei: „Acesta ar fi norocul nostru, ca pofta rușilor să se abată și spre noi, astfel încât să încerce să ne ajute să șubrezim stăpânirea austriacă” (p. 84).
O altă dimensiune a luptei lui Sofronie, cea pentru restituirea bisericilor ortodoxe, are o importantă susținere populară, Sfințișorul Ardealului, cum era numit Sofronie, fiind de mai multe ori eliberat din închisoare de românii ortodocși care vin în număr mare în sprijinul lui.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara este prăznuit pe 21 octombrie, împreună cu Sfântul Visarion Mărturisitorul și Oprea Miclăuș din Săliște.
Un alt sfânt din viața căruia sunt narate fapte și evenimente semnificative este Atanasie, personajul central al nuvelei cu același nume. După dezertarea din armata imperială, Atanasie Todoran se ascunde și este arestat abia la trei decenii, când împlinise 76 de ani. Eliberat din închisoare, eroul poposește o vreme într-o peșteră a viteazului Pintea, apoi călătorește în Bucovina împreună cu solomonarul Fildan, om cu puteri miraculoase. Revenind în Ardeal, intră în legătură cu Sofronie și mișcarea de rezistență împotriva catolicismului impus românilor de aici. La un moment dat, identifică în înrolarea în regimentele grănicerești o soluție pentru libertatea religioasă și eliberarea din iobăgie a românilor transilvăneni. Dar autoritățile imperiale nu-și țin cuvântul, asuprirea fiind mai departe de neîndurat. La ceremonia de sfințire a steagurilor, de la Mocirla-Salva, grănicerii declanșează o răzmeriță și, drept consecință, Atanasie Todoran, care se afla în fruntea lor, este condamnat la tragerea pe roată deși împlinise 104 ani.
Sfântul Atanasie Todoran din Bichigiu este prăznuit de biserica ortodoxă la data de 12 octombrie. Alături de el, în rândul Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni se mai află Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu. Aceștia au fost spânzurați în urma răzmeriței pomenite mai sus, în anul 1763.
Nuntă sub salcâmi descrie starea socială și sanitară dintr-un oraș transilvan la vremea amenințării ciumei, numită și Moartea Neagră. Igiena și prevenția nu erau preocuparea principală a locuitorilor și nici a autorităților locale. O serie de tradiții, precum cea a moașelor fără nicio pregătire medicală, perpetuau a stare de lucruri extrem de periculoasă, la limita inumanului chiar. În acest context, un tânăr medic, susținut de solomonarul Orola și călugării dominicani, propune și impune o serie de măsuri sanitare imediate, îmbinând metodele moderne cu unele tradiționale, în măsura în care cele din urmă nu făceau rău. O muncă extraordinară pentru doctorul Sulis, dar care mai găsește resurse să se îndrăgostească de o frumoasă localnică. Din păcate, aceasta va muri de ciumă la o mănăstire în afara orașului, în timp ce din populația urbei pe care tânăra o părăsise pentru siguranță nu va muri nimeni. Nunta sub salcâmi este organizată de doctor în ciuda faptului că aleasa inimii sale era răpită de ciumă. O nuntă fără mireasă, o nuntă a morții, dar a unei morți învinse până la urmă la nivel comunitar.
Nuvela Nuntă sub salcâmi are ca bază istorică reală opera și activitatea doctorului Johannes Salzmann (numit și Salius), care la 1510 a salvat de ciumă orașul Sibiu.
Tulburătorul volum semnat de Radu Matei Todoran se încheie cu nuvela Plăsele de os. Acțiunea se derulează în rural de data aceasta, în aceeași zonă în care păstorise părintele Stan, viitorul călugăr Sofronie, dar lumea descrisă este alta, o lume a bandelor de răufăcători veniți de aiurea. Capul bandei este Lobonț, moț din Țara Zarandului, un fugar de la școala de solomonari de la Vidra dar și de la stăpânul său ungur, ultimul dintre cei pe care îi slugărise și ucisese, într-un final. El este asociat la început cu un avocat, Holda, și sluga acestuia, Surdu. Banda începe cu implicarea în comerțul de arme, activitate marcată de abuzuri și trădări deopotrivă. Apoi, în cârdășie cu oameni ai locului, tâlharii încep să perceapă dijme locuitorilor din sudul Transilvaniei până ce, cu sprijinul populației, jandarmii din Sebeș reușesc să îi captureze.
Această ultimă nuvelă din volumul Transilvania. Lacrimi și cruci pare să ducă legenda în istorie spre deosebire de celelalte, care duceau istoria în legendă cu mijloacele subtile dar ferme ale narațiunii. Pe ansamblu, subscriem și noi observației fine făcute de criticul Zenovie Cârlugea într-o cronică amplă din Portal Măiastra (Nr. 2/2024, pp. 29-30), observație după care în volumul lui Radu Matei Todoran avem de a face cu „o proză social-istorică referitoare la realități transilvane, cu evidente inserții în fantastic care aduc o aură de mister atât personajelor cât și unei «poeticități» a textelor – o poetică a fantasticului deloc rebarbativă, dimpotrivă inteligentă, plăcută, cursivă, dătătoare de sens, semnificativă sub multe aspecte”.