Il bosco

Il bosco è rifugio di piccole divinità
delle acque e delle foglie,
accoccolate tra il muschio, sotto gli alberi,
a raccontare favole a chi le ascolta,
a scambiare mute risate, parole,
sguardi, sospiri e abbracci.
È per questo che il bosco si rinnova
ad ogni stagione, dopo il gelo,
grato alla notte che disperde la rugiada,
al merlo canterino e allo scoiattolo.

 

Pădurea

Pădurea e locul unde se retrag divinităţile mărunte
ale apei şi ale frunzelor,
ghemuite printre muşchi, sub copaci,
să le spună poveşti celor care le ascultă,
să schimbe râsete mute, vorbe,
priviri, suspine, îmbrăţişări.
Prin aceasta pădurea se înnoieşte
în fiecare anotimp, după frig,
mulţumită nopţii ce risipeşte roua,
şi mierlei cântătoare şi veveriţei.

 

Fermarsi a guardare
Spande i suoi rossi chicci il melograno.

Non dite: “Quant’è bella la vita del pastore!”
Sotto il sole cocente o al freddo, al gelo,
quando piove o c’è tempesta, a mungere,
a tosare, a guardarsi dai lupi o dai malanni
a trascinare una vita di fatica e lacrime,
se una moria inaspettata ne falcidia il gregge.

Ma è la sua vita e non si ferma a guardare:
non sa percorrere strade della città frenetica.

 

Să te opreşti să te uiţi

Face risipă de seminţe roşii, rodia.

Nu ziceţi: “cât de frumoasă e viaţa ciobanului!”
Sub soarele ce arde, în frig, sau sub ger,
când plouă sau este furtună, să mulgă,
să tundă, să se apere de lupi sau de alte dureri,
să tragă după sine o viaţă de chin şi de lacrimi,
dacă o boală neaşteptată îi seceră turma.

Dar asta îi este viaţa şi nu se opreşte să se uite:
nu ştie să străbată străzile oraşului frenetic.

 

 

Dormire, avere pace

I grandi della terra, dai cupi mausolei,
raccontano la gloria, mai sconfitte o orrori.
Eppure chi dal nulla s’innalza fino al cielo,
non è più che cenere, meno che vento,
come il derelitto che in una fossa giace.

E molto ha derubato, molto ha distrutto e arso,
molti nemici ha ucciso, insensibile al pianto.
Chissà perché l’umana genia affretta la morte
e non s’accontenta di vivere, dormire, avere pace!
Perché inventa dèi terribili, angeli sterminatori,
prigioni putrescenti e improbabili inferni?

 

Să dormi, să ai pace

Din mauzolee întunecate mai marii pământului
povestesc numai gloria, niciodată înfrângerile sau spaimele.
Şi totuşi, cel care din nimic se ridică până la cer,
nu e decât pulbere, mai puţin ca un vânt,
ca vlăguitul ce zace-ntr-o groapă.

Mult a furat, mult a distrus şi a ars,
mulţi duşmani a ucis fiind nesimţitor la plânsete.
Cine ştie de ce progenitura umană grăbeşte moartea
şi nu se mulţumeşte să trăiască, să doarmă, să aibă pace!
De ce inventează zei îngrozitori, îngeri distrugători,
închisori putrezite şi iaduri improbabile?

 

Che si dirà

Che si dirà se l’uomo va di fretta
e non s’accorge d’esser già partito?
Che si dirà se tutto è già avvenuto
e lui non se n’avvede?
Credeva d’esser stato, ma non era ancora,
e d’aver vissuto, ma non era vero.

Quel che rimane è quello che ha perduto.

 

Ce se va spune

Ce se va spune dacă omul trece în grabă
şi nu îşi dă seama că a şi plecat deja?
Ce se va spune dacă totul s-a întâmplat deja
şi el nu îşi dă seama?
Credea că a fost, dar încă nu era,
şi c-a trăit, dar nu-i adevărat.

Şi ce rămâne e ceea ce-a pierdut.

 

 

Gli occhi al cielo

Levo in alto gli occhi e nulla che si veda,
quando il sole brucia e l’aria è fatta chiara,
se appena più che un’ombra si stampa sulla sabbia
mentre l’onda tace.
Vorrei cullato come si culla un bimbo,
dimenticare vorrei quel che dimenticato
non è; oltre guardare, altro rinascere.
Vorrei di nuovo cogliere il qui e l’altrove,
come fa un qualunque animale
che la vita agita e commuove.

 

 

Ochii la cer

Ridic ochii în sus şi nu-i nimic de văzut,
când soarele arde şi aerul devine curat,
dacă de-abia cu ceva mai mult decât o umbră se întipăreşte-n nisip
în timp ce valul tace.

Aş vrea să fiu legănat cum se leagănă un copil,
aş vrea să uit ceea ce nu e
uitat; să privesc dincolo, o altă renaştere.
Aş vrea să surprind iar ce e aici şi ce e dincolo,
cum face fiecare animal
pe care viaţa îl mişcă şi îl frământă.

 

 

Acqua

Non diamo conto all’acqua
del suo infinito andare,
né all’uomo che l’inquietudine
trasporta di soglia in soglia,
nel tempo che la clessidra
o la fortuna dona;
facciamo come colui che
sapeva attendere
la maturazione del grano
o la crescita d’un nuovo nato.

Oggi l’acqua non chiede
il secchio che la contenga
e abbiamo cose e statistiche
a indicarci il cammino
anche quando ubriachi
abbiamo perso la strada.

 

 

Apă

Nu îi dăm apei socoteală
pentru scurgerea ei continuă,
nici omului care duce neliniştea
din prag în prag,
în vremea când clepsidra
sau soarta dăruieşte;
facem ca acela care
ştia să aştepte
să se coacă grâul
sau să crească noul născut.

Apa nu-şi cere astăzi
găleata în care să stea
şi avem lucruri şi statistici
care să ne arate drumul
chiar şi atunci când beţi fiind
ne-am pierdut calea.

 

 

Petrolio

Ho visto cormorani tentare il volo,
ali pesanti di fango e di petrolio;
ho visto balenottere spiaggiate e delfini,
bocche spalancate in cerca d’aria.
Ho visto il mar della Cina tingersi del colore
che nel golfo del Messico
fa strage di uccelli marini e tartarughe
e pescatori, lasciate le reti,
raccogliere a mani nude placche nere
sparse sull’arenile.
Già sono pronti i manager
a dare colpa al vento, alle tempeste,
mentre i pozzi sversano
centomila barili in mare.
C’è chi invocherà il progresso,
chi allargherà le braccia,
chi, con un minimo gesto,
una luce spenta,
un più lento andare,
saprà guarire il mondo.

 

 

Petrol

Am văzut cormorani încercând să zboare,
aripi grele de noroi şi petrol;
am văzut pui de balenă deraiaţi pe mal şi delfini,
guri larg deschise căutând aerul.
Am văzut Marea Chinei colorându-se
în culoarea care în Golful Mexican
face măcel de păsări de mare şi de broaşte ţestoase
şi pescari care, lăsându-şi plasele,
adună cu mâinile goale plăcile negre
risipite pe nisip.
Managerii sunt deja pregătiţi
să dea vina pe vânt, pe furtuni,
în vreme se puţurile varsă
o sută de mii de barili de ţiţei în mare.
Unul va invoca progresul,
altul îşi va deschide larg braţele,
şi cineva, cu un gest mărunt,
o lumină stinsă,
o înaintare mai lentă,
va şti să tămăduiască lumea.

 

 

Il medico dei pazzi

M’incamminavo per un viale alle Granzette (1)
in compagnia del medico dei folli
discutendo a cuore aperto di poesia;
aveva conosciuto ad un convegno
Mario Tobino e mi domandava
se fosse lui il vero zio demente
o se Montale avesse rubato il marchio.

Uno di quelli che noi chiamiamo pazzi,
che ci seguiva quattro passi indietro,
s’intromise e disse ad alta voce:
“Non tutti i pazzi sono poeti”.
Ed io risposi, ma non lo convinsi:
“Nemmeno tutti i poeti sono pazzi”;
si allontanò sorpreso ridacchiando.

 

 

Medicul de nebuni

Mergeam pe un bulevard la Granzette
împreună cu medicul de nebuni
discutând deschis despre poezie;
îl cunoscuse la un simpozion
pe Mario Tobino şi mă întreba
dacă el era adevăratul uncheş nebun
sau dacă nu cumva Montale îi furase stigmatul.

Unul dintre cei pe care noi îi numim nebuni,
care ne urma cu câţiva paşi în urmă,
a intervenit şi a zis cu glas tare:
“Nu toţi nebunii sunt poeţi”.
Eu i-am răspuns, dar nu l-am convins:
“Nu toţi poeţii sunt nebuni”;
el s-a îndepărtat suprins, râzând.

 

În româneşte de
Ştefan Damian