Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lecțiile neînvățate ale istoriei

Lecțiile neînvățate  ale istoriei

Anul trecut, în a doua jumătate a lunii august, o întâlneam în Germania pe Brigitte Drodtloff, scenaristă, regizoare, producătoare de filme, membră a organizației scenariștilor din Germania, stabilită acolo de mai mulți ani, dar născută în România, unde a absolvit IATC-ul. Ea este inițiatoarea și organizatoarea celui mai important festival pentru filme românești din afara țării, Festivalul Filmului Românesc de la München, precum și a evenimentului Zilele culturii române din capitala Bavariei, ambele cu o tradiție de peste 16 ani.
Întâlnirea noastră a pus la cale interviul pe care l-am publicat apoi în paginile Tribunei, dar a fost și un plăcut prilej de a descoperi, în spatele unei cariere de succes clădită exclusiv în străinătate, căldura și atașamentul păstrate de Brigitte Drodtloff pentru țara natală, cu care a rămas într-o „legătură definitivă”, după cum mi-a mărturisit: „Iubirea pentru România nu mi-o poate lua nimeni. Și nu pot descrie ce iubesc mai mult. Pot spune doar că de fiecare dată când mă întorc din țară, înapoi în Germania, mă simt tonificată.”
Legătura cu România nu se reduce însă doar la latura sentimentală, numeroase contracte în teatru și televiziune au adus-o deseori în țară în anii trecuți (la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, la ProTV, în echipa de producție a unui celebru serial, pentru colaborarea cu Marcel Iureș, pe care l-a distribuit în primul său film de scurt metraj, etc.). Recent, Brigitte Drodtloff a fost co-regizoare și scenaristă pentru Queen Marie of Romania (Maria, Regina României – după cum este titlul său românesc), un film din 2019 produs de Abis Studio, al cărui regizor principal, Alexis Sweet Cahill, are în palmares documentare și seriale de televiziune, dar se mândrește și cu colaborări cu cineaști celebri, precum Steven Spielberg, John Boorman sau Ridley Scott. O producție care a fost în egală măsură mediatizată și controversată. Cronicile apărute în țară, de la premieră și până acum, părerile împărțite ale celor care l-au văzut, discuția cu Brigitte, din vară, în Germania, unde am vrut să-i aflu părerea personală în acest caz, toate m-au făcut să (re)văd cu atenție filmul și să scriu acest text.
Dar să mă întorc la începutul poveștii. În perioada 2007-2010, când avea mai multe contracte în derulare în România, Brigitte Drodtloff a reușit să convingă mai mulți oameni din branșă să conlucreze la un film artistic despre Regina Maria. „Această personalitate marcantă a istoriei României m-a fascinat de când am descoperit jurnalele ei – acum aproximativ 20 de ani. Și am tot așteptat ca cineva să facă un film despre ea în România. Când am început să călătoresc mai des în țară, am tot întrebat producători și regizori de ce nu se fac filme istorice. Răspunsul era: Nu mai vrea nimeni să vadă un film istoric în România. Prea le amintește de vremuri în care se făceau filme de propagandă… Pentru mine, care trăiesc în Germania și care vede permanent și cu plăcere filme istorice, a fost de neînțeles.” – îmi spunea ea. Dar punerea în practică a ideii a durat ceva mai mult Și am aflat despre întregul proces tot cu prilejul interviului pe care l-am realizat pentru Tribuna: „De-abia în anul 2016 i-am găsit pe primii care au crezut în viziunea mea, de a arăta o bucată uitată din istoria țării. Era vorba despre una dintre trupele care lucrau la proiecte pentru sărbătorirea Centenarului. Cu ajutorul lor, și apoi a multor alți oameni din branșă, am început să demarez proiectul, povestindu-le viziunea mea asupra filmului: «O femeie, o țară, o viziune». Voiam să arăt cum a putut Regina Maria, după Primul Război Mondial, să îi convingă pe cei mai influenți bărbați din politica vremii să o asculte și să schimbe istoria României în bine – să unească țară. O femeie inteligentă, cu farmec, renumită în toată Europa, cea mai mult fotografiată și admirată femeie, nepoata Reginei Victoria – Maria a iubit România poate mai mult decât mulți alți politicieni români.”
Dincolo de entuziasmul celei care a venit cu un scenariu, au stat, însă, dificultățile de realizare, în primul rând materiale. Este bine știut faptul că un film istoric costă foarte mult, de la costume la recrearea cadrelor de epocă, de la actori la figuranți, totul depășește bugetul unei producții obișnuite. De aceea părerile cârcotașilor, cum că filmul nu e românesc, că se vorbește ocazional românește, că distribuția e doar în parte cu actori români, cu o costumație „cam ponosită” (am citit undeva, într-o cronică, exprimarea aceasta!), că în contradicție cu credibilitatea acceptabilă a actriței din rolul principal stă teatralitatea celorlalte personaje, în fine că filmul nu urmărește decât să o portretizeze exclusiv luminos pe Regina Maria, pe mine m-au convins de un singur lucru. Și anume acela că atunci când nu suntem în stare să facem ceva, când asistăm pasivi, pe margine, ne pricepem de minune să găsim minusuri și defecte la ceea ce au realizat alții. Am sărbătorit de curând o sută de ani de România, dar nu a apărut, în 2018, o producție cinematografică notabilă care să ilustreze importantul moment istoric. În 2019 s-a împlinit centenarul pentru un eveniment cel puțin la fel de important, de care a depins, de fapt, tot ceea ce se reușise în urma jertfei războiului: Conferința de Pace de la Paris, din primăvara anului 1919, unde cei mai puternici lideri politici ai lumii trebuiau convinși să recunoască granițele României Mari. Aceasta este evocarea pe care se bazează filmul Maria, Regina României, la o sută de ani distanță, cu o producție și distribuție internaționale, cu români care au lucrat împreună, deși, practic, ei se află risipiți prin lume – elocventă imagine pentru România zilelor noastre.
Mie pot să spun că mi-a plăcut mult filmul. Că am regăsit-o pe Regină așa cum transpare ea din jurnalele pe care ni le-a lăsat și din impresiile contemporanilor săi: o femeie puternică, hotărâtă, în contrast cu timiditatea, firea ezitantă și introvertită a soțului său, Regele Ferdinand, din pricina căruia a trebuit să învețe „mersul pe sârmă”, adică arta unei diplomații desăvârșite în relațiile cu acesta, dar, în același timp, o fire de o sensibilitate aparte, însușire care i-a cauzat dese răni sufletești în lumea exclusivă a bărbaților din care a făcut parte. „Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. Fiind german, era un partizan dârz al legii Salice; a recunoaște unele însușiri unei femei ar fi fost o încălcare a celor mai scumpe tradiții ale lui. Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre.” – scria Regina în cartea autobiografică Povestea vieții mele. Implicarea sa în războiul de întregire a neamului a presupus de la răbdarea și înțelegerea față de drama Regelui, silit să întoarcă spatele propriului neam, insistența de a-l influența în hotărârea de a decide intrarea României în război de partea Aliaților, până la prezența efectivă în spitalele de război, unde a îngrijit și îmbărbătat soldații aflați în suferință. În lucrarea Istoria Românilor, Nicolae Iorga, referitor la acest moment, scria: „În luarea grelei hotărâri Regele a fost ajutat, totuși cu cea mai delicată ținere în seamă a greutăților pe care trebuia să le biruie, de Regina Maria. În cursul războiului, Doamna noastră trebuia să arate o hotărâre nezguduită, mai tare și decât sentințele, ce păreau definitive, ale soartei, o superioară inteligență a împrejurărilor, așa de învălmășite, și o iubire de soră, o milă de mamă pentru oricine suferea apărând steagul țării ori împărtășind durerile ei.” Dorința Reginei Maria ca România să intre în război, renunțând la neutralitate, acea iluzorie impresie de pace, este interpretată de Nicolae Iorga, în volumul O viață de om așa cum a fost, ca „demnitate de caracter” care „n-a abdicat un singur moment”: „Regina voia războiul, dar nu fiindcă el era strigat pe străzi din duminică în duminică, nici pentru că el putea să fie un instrument în lupta înverșunată dintre partide, care-i erau indiferente, văzând pretutindeni numai omul și, când nu se amesteca vreun sfat străin, văzându-l în adevăr și până în spate. Nu-l voia, cum spuneau adversarii politicii pe care a ajuns s-o reprezinte, mai presus chiar de soțul, așa de timid, care-și ascundea cu îndârjire sfâșierile interioare, pentru că era engleză – dar cu atât sânge german și rusesc! – și pentru că Anglia luase loc lângă Belgia călcată în picioare și Franța în primejdie de moarte. Ci, cred că pricep bine, războiul îl voia, împotriva târguielilor din fiecare moment, a convențiilor de aprovizionare a cui trebuia să ne fie dușman a doua zi, a ipocriziei urâte și a dezgustătoarei corupții, din necesitatea instinctivă, elementară de a vedea în fața ei lucruri netede și drepte, lucruri curate și viteze, care de aceea sunt și lucruri frumoase.” Referitor la acest aspect, în Povestea vieții mele, Regina puncta faptul că „Războiul e ceva cumplit, crâncen, îngrozitor, dar scoate la iveală eroismul, pe când neutralitatea omoară moralul unei țări”.
Desigur, în toată lumea capetele încoronate feminine s-au implicat în activitățile din spatele frontului, îngrijind răniții, dar Regina Maria a fost mult mai mult decât o infirmieră de război cu sânge nobil. Până și talentul său scriitoricesc a fost pus la bătaie. În 1917, la Iași, apare în limba română cartea Țara mea, dedicată în special răniților, despre care Iorga spunea că „nu poate lăsa pe nimeni fără o adâncă înduioșare pentru cele spuse și un sentiment de recunoscător respect pentru cine le spune” (Istoria românilor). Cât despre marele său talent diplomatic, atât de vital post-război, în primăvara anului 1919, la Paris, Sorin Cristescu, în prefața volumului Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieții (Ed. Corint, 2018), notează: „De asemenea nu trebuie uitat faptul că, dacă toate reginele și principesele din Europa cuprinsă de război din ambele tabere au îngrijit cu devotament răniții, numai regina noastră a fost chemată să joace un rol politic în condițiile în care, la Conferința de pace de la Paris, reprezentanții marilor puteri învingătoare au refuzat chiar din primele săptămâni să discute cu liderul delegației românești, Ion I.C. Brătianu. Acesta i-a scris reginei să vină la Paris «cu cât mai repede cu atât mai bine». Regina a venit și, într-adevăr, discuțiile pe care le-a purtat cu reprezentanții marilor puteri – Georges Clemenceau, Woodrow Wilson, Lloyd George – au avut un rol în recunoașterea sacrificiilor pe care România le făcuse pentru victoria Aliaților”.
Ajungând din nou, prin acest citat, la tema filmului Queen Marie of Romania, vreau să precizez că toată argumentația de mai sus are drept scop susținerea ideii că producția respectă adevărul istoric și-i creionează un portret fidel Reginei Maria. Evident că nu sunt de acord cu unele comentarii care infirmă tocmai aceste lucruri. Mai mult, atmosfera istorică, creionată minuțios de scenografie, redă cu fidelitate interioare de epocă, de pildă salonul Hotelului Ritz din Paris, sau interiorul Palatului Versailles, unde a avut loc Conferința de Pace, fiind recreate zone precum Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, așa cum arătau în 1919. Multe din cadre au fost însă filmate în locuri impregnate cu amintirea trecerii Reginei Maria: Palatul Cotroceni, Castelele Peleș și Pelișor. Distribuția a adus la un loc actori români, englezi, francezi și americani: Adrian Titieni în rolul lui Brătianu, Daniel Plier în cel al Regelui Ferdinand, Anghel Damian a fost Prințul Carol al II-lea, iar Emil Măndănac l-a interpretat pe Prințul Știrbei, în timp ce Ronald Chenery l-a întruchipat pe Georges Clemenceau, Richard Elfyn pe premierul britanic Lloyd George, Nicholas Boulton pe Regele George al V-lea și Patrick Drury pe președintele american Woodrow Wilson. De departe cel mai mare succes l-a avut actrița din rolul principal (în toate cronicile pe care le-am citit, indiferent de poziția lor față de întregul film, am văzut doar cuvinte de laudă la adresa ei), Roxana Lupu, o româncă stabilită la Londra, cunoscută publicului britanic din seria de documentare BBC dedicate vieții Reginei Elisabeta a II-a. Actrița seamănă izbitor cu cele două personaje celebre pe care le-a interpretat, fotografia sa din Queen Marie of Romania, alăturată de un portret al Reginei Maria din timpul Conferinței de Pace de la Paris, arată trăsături comune tulburătoare. Dar nu doar asemănarea fizică ci și interpretarea și atitudinea ei în film s-au situat la cote înalte. „Acest rol a reprezentat pentru mine o provocare și o onoare că mi s-a oferit. A fost mai mult o experiență de viață, dincolo de o experiență artistică, una pentru care sunt enorm de recunoscătoare” – a afirmat actrița. Mai trebuie precizat că, alături de Brigitte Drodtloff, au mai contribuit la scenariu Maria-Denise Theodoru și Ioana Manea.
Dincolo de controverse, care, până la un punct, sunt benefice, orice creație trăiește atât timp cât se discută pe marginea ei, filmul Queen Marie of Romania/Maria, Regina României este, pentru mine, mai mult decât o poveste istorică redată spectaculos pe un ecran, mai mult decât „povestea unei femei hotărâte ce devine eroina unei întregi nații”, după cum a declarat regizorul, chiar mai mult decât emoția întrupării unui personaj așa cum mi l-am închipuit citind pentru prima dată Maria, Regina României – Povestea vieții mele, într-o ediție tipărită pe o hârtie ordinară de ziar, pe care abia se vedeau literele, imediat după 1989. Pentru mine, filmul e o poveste mult mai complexă, care adună la un loc emoția, surpriza, încântarea cu care am citit tot ce am găsit de-a lungul timpului scris despre Regina Maria, plus bucuria de a o întâlni pe adevărata artizană a acestui film, cea care spunea că a văzut în ideea ei „O temă pentru cinematografia mondială – așa am sperat să iasă filmul. Și mă bucur tare mult că filmul a fost realizat.” Și noi ne bucurăm. Mulțumim, Brigitte Drodtloff!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg