Claudiu Turcuș
Împotriva memoriei. De la estetismul socialist
la noul cinema românesc
Bucureşti, Editura Eikon, 2017

 

 

Discuția antrenantă despre problemele literaturii sub regimul comunist la ora actuală s-a extins în zona studiilor literare și culturale cu tot mai multă forță, de la cartografieri ale ideologiilor socialiste și modalitățile lor de funcționare în interiorul operelor de artă, la studii despre mecanismele cenzurii și efectele lor în zona literarului în spațiul românesc. Pe fundalul acestora, apare la editura Eikon volumul lui Claudiu Turcuș, Împotriva memoriei. De la estetismul socialist la noul cinema românesc, ce propune un studiu comparativ, interdisciplinar, între modelele subversivității (sau lipsa acestora) în romanul, respectiv cinematografia românești din ultimele două decenii comuniste.
Din capul locului, Claudiu Turcuș pornește de la premisa tranșantă că nu putem vorbi despre estetism socialist decât în ceea ce privește romanul românesc, denunțând lipsa de funcționare a acestuia în cazul cinematografului socialist, instrumentalizat decisiv de către doctrina de partid. Deși nici în cazul romanului nu poate fi vorba despre o disidență stridentă, autorul delimitează, de la bun început, literatura subordonată de regim de literatura subversivă prin autonomie estetică, opoziție cu care va opera în continuare în studiile de caz pe care le propune acest volum. Încercare de reabilitare a romanului românesc de după 1969, demersul lui Claudiu Turcuș amendează „atenuarea severă a estetismului” în cinematograful românesc al perioadei, cu o primă motivație de ordin pragmatic, și anume că filmul era principalul instrument de propagandă al regimului comunist, și o a doua de ordin estetic – estetismul socialist manifestat ca evazionism liric. Citându-l pe Mircea Martin, autorul notează că „în literatură și arte (cu excepția filmului) funcția estetică nu doar a obturat, a deviat, a covârșit funcția ideologiei, ci a și înlocuit-o cu totul uneori”, or, lipsa unor regizori de talia celor ai cinematografului sovietic (Eisenstein sau Dziga Vertov) și subordonarea filmului propagandei produce în arta cinematografică românească la acest moment, notează Turcuș, dublul deficit, estetic și politic: „O istoria a cinematografiei românești postbelice poate fi făcută exclusiv prin cadrele propagandei”. Principala piedică a producției de film românesc după așa-zisul dezgheț ideologic o stabilește Claudiu Turcuș nu în zona filosofiei de partid, ci în cea a logisticii sistemului. Înecată în arcanele birocrației, producția de film este mutilată, de pildă, de sponsorizări prost plasate, modificări ale scenariilor în concordanță cu propaganda, acțiunile cenzurii ș.a., situație ce blochează orice formule de evoluție către un cinematograf politic. În siajul acestui blocaj, apare formula filmului de actualitate, care, deși amendează opresiunea obsedantului deceniu, nu reușește să fie decât „mitologie cotidiană a socialismului”.
Raportat la cinematograful românesc, demersul lui Claudiu Turcuș își întoarce fața către roman, care, subversiv fără să fie politic, produce forme de rezistență prin cultură la nivel estetic și existențial. Contribuțiile unor autori ca Nicolae Breban, Norman Manea, Mircea Nedelciu se pot identifica, notează Turcuș, în aspecte precum codificarea ideologiei subversive alegoric sau simbolic. Într-o constantă jonglare comparatistă între producțiile de roman și cele de film din deceniile în discuție, volumul lui Claudiu Turcuș se oprește, în siajul unui inventar al tipologiilor subversivității, la trei texte-suport. Clasificarea formelor de subversivitate în subversivitate combatantă (romanul obsedantului deceniu), pasivă (oniriștii, textualiștii, Școala de la Târgoviște) și retractilă (posturile marginalității – romane ca Viața și opiniile lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu sau Drumul egal al fiecărei zile al Gabrielei Adameșteanu) este valorificată întrei studii de caz, unde primul clasează romanul Captivii al lui Norman Manea drept roman ce ilustrează o subversiune puristă, al doilea pune romanul lui Breban, Bunavestire, sub semnul atipicului, subversiv prin crearea unei lumi lipsite de sens, iar, în fine, al treilea analizează Zmeură de câmpie, romanul lui Mircea Nedelciu, ca „puzzle existențial”, un dans între subversiunea pasivă și cea retractilă.
Volumul revine, apoi, la filmul de actualitate, segment în care Claudiu Turcuș realizează un dosar de receptare a acestei formule cinematografice bine documentat și argumentat. Astfel, în contemporaneitatea sa, această formulă are un destin ingrat, lovindu-se constant de refuzul sau de reticența cenzurii și a partidului față de discursul pe care îl propune, dar și a criticilor de artă. Necesar, dar foarte atent monitorizat de către partid, cauza politică a filmului de actualitate eșuează într-o altă formulă de propagandă a contemporaneității socialismului ceaușist. Mai departe, Claudiu Turcuș discută și statutul imaginarului erotic în cinematograful românesc socialist, în virtutea demonstrației faptului că erotismul nu putea exista decât dacă se subordona cauzei comuniste. Autorul clasifică între propagandă hard, poetizare cinematică soft și discurs subversiv în cazul formulelor eroticului și reține una dintre „cuceririle spațiului public” – filmul lui Mircea Daneliuc, Probă de microfon, căruia îi dedică un microstudiu în economia capitolului.
În capitolul Romanele memoriei. Ocheanul tranziției, studiul conține și o cartografiere a reprezentărilor societății comuniste prin ochiul participanților la tranziție – o generație de prozatori și regizori care rescriu narativ și imagologic narațiuni ficționale ale comunismului. Aceste formulări dau, susține autorul, o tipologie posibilă a reprezentării. Cartea neagră a comunismului, prima dintre cele trei propuse de Claudiu Turcuș, apelează la clișeele tragice, în timp ce Cartea roz și Cartea gri a comunismului apelează la rememorări fie de „un soi de idilizare amară”, fie parodice și comice. Cele mai ofertante capitole ale demersului propus de Claudiu Turcuș mi se par V și VI, unde Turcuș propune, în primul, o analiză comparativă a romanului Sunt o babă comunistă! al lui Dan Lungu și a filmului omonim (dar fără semnul exclamării) al lui Stere Gulea, iar în al doilea, un studiu amplu despre noul cinematograf românesc. Filmele rememorării comunismului. Autocolonizarea noului cinema românesc încearcă, notează explicit autorul, să răspundă la întrebări esențiale de tipul „este cinemaul românesc post2000 un nou cinema sau un nou val?”, „ce îl explică, frigiditatea trecutului autohton sau un puseu de sincronizare?”. Totodată, demersul prezintă formulele de articulare ale reprezentărilor perioadei comuniste în noul cinema, de la anticomunismul violent din anii ’90 la distanțarea neutră și memoria detașată post2000.
Oferind un decupaj interdisciplinar motivat și productiv, volumul lui Claudiu Turcuș reprezintă o cercetare inedită pentru sfera studiilor literare, care contribuie indubitabil la încercarea actuală de panoramare a literaturii și a artei românești sub influența opresivă a regimului comunist.