Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lituania culturală la vârf: VILNIUS MAMA JAZZ 2022

Lituania culturală la vârf: VILNIUS MAMA JAZZ 2022

Cele trei state baltice – Lituania, Letonia și Estonia – dețin în lumea jazzului o pondere invers proporțională față de dimensiunile lor geografice. O sursă creditabilă de informare în acest sens ar fi capitolele ce le sunt consacrate în Istoria jazzului european, editată de Francesco Martinelli sub egida European Jazz Network (titlul original: The History of European Jazz, Equinox, Sheffield, 2018). Dintotdeauna m-au sedus contribuțiile acestor țări la progresul genului muzical născut odată cu secolul trecut. Numai că – după ce soarta îmi permisese două inubliabile voiajuri prin acele ținuturi (în 1987 și 1990, ca reprezentant al României în redacția revistei Jazz Forum, editată la Varșovia de Federația Internațională de Jazz) – n-am mai avut șansa de a le revedea. Însă cum bunii amici n-au dispărut cu totul, jazzologul și omul de spirit bucureștean Paul Tutungiu a intermediat invitarea mea la festivalul Vilnius Mama Jazz, ajuns anul acesta la ediția 21. Simpatica denumire provine de la cognomenul fondatoarei/directoarei acestui eveniment de talie mondială, distinsa doamnă Judita Bartoseviciene. Deoarece companiile aeriene nu prea par interesate de potențialul cultural al sus-menționatelor state, călătoriile până aci presupun aranjamente quasi-aventuroase. Totuși, grație benevolenței coordonatorului Danas Mikailionis, veritabil gentleman jazzofil, visul meu de a revedea Vilniusul fu împlinit. Și cu maxime câștiguri intelectual-afective!
Încă din start (anno 2002), festivalul și-a propus să prezinte aspecte dintre cele mai variate, actuale, incitante și chiar polemice, ale unui gen muzical prin excelență polimorf. Totul se desfășoară într-un ambient de civilitate, comprehensiune între viziuni diferite, respect pentru valoare. Edificiul-amfitrion este o bijuterie arhitecturală: Teatrul Național de Dramă al Lituaniei, renovat chiar în perioada blocajului sanitar global de tristă amintire. Respectul față de cultură manifestat de oficialitățile lituaniene transpare și din decizia ca ediția 2022 a festivalului să marcheze redeschiderea sălii de spectacole. Dimensiunile și acustica acesteia sunt optime pentru intențiile organizatorilor: se simte că publicul e avizat, cultivat, receptiv, apreciativ, deloc închistat în prejudecăți de generație, sau de gust personal; la rândul lor, muzicienii se pot declara satisfăcuți de condițiunile superioare ce le stau la dispoziție. Pe bună dreptate, în capitolul său din amintita Istorie a jazzului european, Ruta Skudiene scria că, în pofida vicisitudinilor istoriei, „…jazzul a prins rădăcini în inima culturii lituaniene. Muzicieni de factură academică l-au îmbrățișat, iar el a ajuns să fie identificat ca eminentă manifestare a creativității, o modalitate de a da curs chiar și celor mai radicale tipuri de expresie muzicală.”
Cele patru zile festivaliere au cuprins – pe lângă galele propriu-zise – vernisaje de expoziții, discuții pe teme actuale (efectele restricțiilor mondializate asupra muzicienilor de jazz lituanieni, sau rolul radioului în era spotify etc.), dar și conferința A face față inevitabilului. Despre democrația morții, a filosofului Tamas Sinkunas (tradusesem recent fragmente din interviul său cu marele muzician Vyacheslav Ganelin, pentru revista Steaua).
Un interes justificat au declanșat recitalurile oferite în două după-amieze de către zece formații lituaniene în curs de afirmare. Dintre acestea, câteva ar fi meritat să figureze chiar în programul de gală, dar principala dilemă a jazzului lituanian este pe cine să selectezi din cuprinzătoarea ofertă de talente! În orice caz, duoul magistralului saxofonist Vytautas Labutis cu acordeonistul Andrius Balachovicius a fost integralmente copleșitor. Îl văzusem (și chiar prezentasem) pe Labutis, când a evoluat în Cvartetul lui Vladimir Chekasin pe scena Filarmonicii Transilvania din Cluj, în anii 1980. M-a bucurat să-l reîntâlnesc în maximă formă, jonglând cu dexteritate între specia lituaniană de free jazz și inflexiunile sprințare de klezmer, polkă sau efecte de cimpoi (obținute prin suflatul simultan în saxofonul sopran și în muștiucul celui alto), alternate cu riguroase unisoane tricotate împreună cu congenialul său camarad. Un spectacol dens și original, demn de cele mai exigente scene!
O impresie similară a produs și sextetul Laivo Troupe, cu temele sale dinamic-luminoase, bazate pe aliaje timbrale în care se disting contribuțiile lui Simonas Kaupinis/tubă & trombon, Kristupas Jusinskas/sax, flaut, Kazimieras Jusinskas/saxofoane. Aranjamentele agere, discursul muzical fragmentat, momentele de accelerando sau ritardando în improvizațiile colective, pronunțata tentă ludică, păreau oportune evocări ale personalității lui Charles Mingus, de la a cărui naștere s-a împlinit un secol în aprilie 2022.
Veronika Chichi Quintet poate fi o carte de vizită pentru jazzul lituanian, într-o variantă de maxim energetism, swing și profesionalism. Trupa o are în prim-plan pe versatila vocalistă Veronika ChiChi (nume de scenă derivat din cel de naștere, Cicinskaite), capabilă să utilizeze și megafonul portabil, sau să cânte balade cu efecte vocale sfumato. Ea e susținută de etonantul flux pianistic generat de Dmitrij Golovanov (cu care a colaborat și la aducerea pe lume a doi fii, pe cât de blonzi, pe atât de dispuși să-și arate talentul muzical-coreografic, deocamdată la grădiniță). Furibunda secție ritmică e alcătuită din Arturs Duckis/bas acustic & electric, Domantas Razmus/baterie și inepuizabilul Arkadij Gotesman – pe care-l aplaudasem în 1990 la prima ediție în libertate a Festivalului de la Sibiu, în duet cu alt mare saxofonist lituanian, Petras Visnyauskas, sub titulatura Duo PetrArka. Și atunci, ca și acum, spectacolele fură electrizante.
Dacă trupele cu profil electronic din selecție au excelat aproape numai prin intensitate sonoră, am avut în schimb agreabile surprize în privința celei mai tinere generații – două ansambluri alcătuite din adolescenți uimitor de … maturi: 21 Century Quintet (cu Davit Avetisyan la sax și Andrius Savcenko la keyboards) și Orchestra de Jazz a Junimii Lituaniene (Lietuvos Jaunimo Djiazo Orkestras) dirijată de Austeja Kimbartaite, al cărei nucleu e format din membri ai big band-ului din Klaipeda și studenți ai Academiei de Jazz din Kaunas.
Selecția invitaților străini a avut în vedere nume reprezentative ale jazzului actual. Încă din prima seară au evoluat două grupuri derivate din formații ce se afirmaseră pe timpul tranziției dintre secolele 20 și 21. Supergrupul scandinav Rymden mizează pe tandemul ritmic al regretatului pianist suedez Esbjorn Svensson, din E.S.T(rio). În noul triptic, basistul Dan Berglund și bateristul Magnus Ostrom se raliază altui claviaturist redutabil, norvegianul Bugge Wesseltoft. Apetența acestuia pentru jocularitatea proteică, exercitată (adeseori simultan) asupra sintetizatoarelor și a pianului de concert, e încununată acum de un surplus de sensibilitate, de care se lasă contaminați și partenerii săi de „explorări spațiale”. O neașteptată deschidere spre zone de tenuitate și chiar tandrețe se revelează în interacțiunea celor trei muzicieni, recunoscuți anterior mai curând pentru forța lor quasi-expresionistă.
La rândul său, formația Ghost Note îi are ca inițiatori (în 2015) pe doi ex-membri ai ansamblului Snarky Puppy – percuționiștii Robert Searight și Nate Werth. Actualii componenți ai trupei s-au „rodat” în compania unor nume de referință ale scenei muzicale americane, cum ar fi Prince, Herbie Hancock, Kendrick Lamar, Marcus Miller. Însăși lista componenților e quasi-imprevizibilă. Nonetului de bază i se pot alătura, în funcție de circumstanțe, alți vreo zece companioni. De aci rezultă marea flexibilitate cu care e abordat repertoriul, deliberat orientat către un potențial public dansant. Melanjul stilistic postmodern, aglutinând influențe soul, jazz, hip-hop, electronic dance music, afrobeat, își revendică precursori precum James Brown sau Sly & the Family Stone, cu intenția de a genera o versiune futuristă a muzicii funk.
După ce participase la Vilnius Mama Jazz în 2014 alături de grupul Kneebody, saxofonistul american Ben Wendel a revenit și el pe scena festivalului, de data asta împreună cu un cvartet propriu. Fiecare dintre componenți a atins deja un înalt nivel performativ: Ben însuși s-a afirmat ca un muzician poliedric – virtuoz al saxofonului, dar și compozitor ce-și valorifică aptitudinile de pianist și fagotist, fiind implicat în colaborări prestigioase, activități profesorale, proiecte interdisciplinare etc. Muzica propusă acum își asumă ca model tutelar figura lui Joshua Redman, într-o perpetuă tentativă de perfecționare a legatului neo-hard bop. Pianistul Shai Maestro, contrabasistul Joe Sanders și bateristul Greg Hutchinson acționează în același spirit, cu delectabil rafinament, dar oarecum fiecare pe cont propriu. Rezultă un fel de caleidoscop de imagini sonore suprapuse, din care am distins finețurile pianistului israelian, cu delicate aluzii la estetica lui Ahmad Jamal, precum și inepuizabila fantezie ritmică a lui Hutchinson, a cărui prestație poate fi definită drept un solo continuu de baterie.
În 2018, la Festivalul de la Bran, remarcasem talentul tânărului Gregoy Privat, originar din Martinica. Atunci, scăpărătoarele sale extemporizări pianistice se evidențiaseră în cadrul cvartetului condus de contrabasistul suedez Lars Danielsson. La Vilnius, Privat a evoluat solo, suprapunând unei tehnici instrumentale „de filigran” polifonii vocale obținute electronic. Muzica prezentată acum reflectă modul în care artistul a încercat să surmonteze constrângerile celor doi ani de distanțare interumană impusă globalmente. Pianistul e un romantic sentimental, capabil să-și transpună natura optimistă în armonii generoase, fulgurații metaforice, sau teme cantabile la care solicită (și obține) colaborarea publicului. Pe termen lung însă, o asemenea variantă solistică poate derapa înspre manierisme narcisiste. Ca atare, pentru continuarea cursului ascendent al carierei sale, pare-se că integrarea într-un context de grup i-ar fi mai avantajoasă.
Festivalul de la Vilnius își face un titlu de glorie din invitatea unor personalități legendare ale jazzului, chiar dacă acestea se sustrag clasificărilor confortabile. E și cazul lui Anthony Braxton. Contribuția sa la evoluția înseși noțiunii de jazz e indeniabilă, dar muzica lui e funciarmente non-concesivă, extrem-conceptualizată, quasi-opacă pentru ascultătorii de tip mainstream (ca să nu mai vorbim de consumatorii de fast food acustic). Spre a-i calma pe contestatari, Braxton preferă să se autoconsidere un compozitor de muzici creative. După ce a trecut prin nenumărate formule de agregare – de la solo sax, la mari orchestre – muzicianul își prezintă actualmente lucrările într-un Cvartet de saxofoane, împreună cu trei „acoliți” bine integrați invențiunilor abstracte ale liderului: Chris Jonas (care a colaborat cu Cecil Taylor, Butch Morris și a manageriat The Anthony Braxton Tri-Centric Foundation); taiwanezul James Fei (implicat, de asemenea, în propriile-i muzici experimentale, instalații de sunet etc.); Andre Vida (care se distinge prin apelul la sonoritatea mai catifelată a saxofonului bariton și ale cărui preocupări combină arta sunetelor cu cea a imaginilor). Programul a constat din lungi pasaje de un aleatorism aparent, totuși prestabilit prin partitură, separate prin „cortine armonice” intens cromatizate, cam de durata unei respirații. În fapt, asemenea compoziții ar putea fi caracterizate ca o operațiune de sistematizare a sunetelor neconvenționale, regrupate pe principii atonale. Pentru intelectualul român, cel mai apropiat termen de comparație literară ar fi ermetismul poesiei lui Ion Barbu. Să ne reamintim că poemul acestuia Ritmuri pentru nunțile necesare din volumul Joc secund (1930) fusese publicat mai întâi în 1924 în revista Contimporanul, sub sugestivul titlu Jazz band pentru nunțile necesare. Și acolo sugestia jazzului (sui generis!) transpare subliminal, precum în compozițiile de muzică contemporană ale saxofonistului Braxton, cu ale sale cunoscute preocupări pentru matematică și șah.
Pare neverosimil, dar la Vilnius o sală arhiplină a ovaționat recitalul Cvartetului Braxton. O explicație a admirabilelor disponibilități ale acestui public ar fi că el s-a format (la fel precum epatanta școală de jazz lituaniană) sub egida insuperabilului Trio Vyacheslav Ganelin/Vladimir Chekasin/Vladimir Tarasov. Toți trei de origine rusă, ei s-au stabilit în spațiul mai liberal al statelor baltice încă din perioada post-stalinistă. Aci, au făcut școală – la propriu: grație lor, începând din 1975, la Conservatorul de Jazz din Vilnius s-au succedat promoții de străluciți practicanți ai genului improvizatoric. După emigrarea lui Ganelin în Israel în 1987, Chekasin și Tarasov și-au perpetuat până azi eroicele fapte artistice în cadrul statului lituanian renăscut. În 2017, celor trei legendari maeștri ai jazzului avangardist le fu acordată cea mai înaltă distincție culturală a țării: Premiul Național Lituanian de Cultură și Artă, pentru întemeierea școlii autohtone de jazz. În contextul actualelor amenințări belicoase, Tarasov a propus festivalului Mama Jazz un recital intitulat We Stand with Ukraine, interpretat împreună cu doi artiști originari de acolo: pianistul Volodimir Solianyk și contrabasistul Mark Tokar. Acesta din urmă a venit la Vilnius Mama Jazz în condiții de forță majoră, direct de pe front, unde lupta ca voluntar. Muzica a constat în prelungi solouri individuale, dar și în câteva interesante pasaje de improvizație colectivă, demonstrând că muzele jazzului își pot ridica vocea în apărarea păcii, chiar și când sunt împresurate de hidosul vuiet al armelor.
Apogeul ediției 2022 a festivalului Vilnius Mama Jazz l-a reprezentat concertul jubiliar dedicat lui Vladimir Chekasin la împlinirea a 75 de ani. Conform așteptărilor, protagonistul a conceput un impresionant program în două părți, intitulat Suită pentru oameni liberi, asumându-și multiple roluri: compozitor, saxofonist/keyboardist, dirijor, coordonator al mișcării scenice etc. Lucrarea are dimensiuni testamentare (ceea ce nu miră la un autor care a realizat un întreg spectacol bazat pe piesa lui Leonid Andreev Viața omului). Este o operă de ample dimensiuni – provocatoare, indefinisabilă, imprevizibilă, răvășitoare. În pofidă stării sale fizice fragilizate, Chekasin își menține deplina capacitate de utilizare a saxofoanelor, cărora le adaugă efecte electronice, intervenții pe claviaturi, echivoce aparteuri mormăite într-un microfon fixat pe țeastă. Survin, de asemenea, momente de teatru instrumental, în care protagonistul își persiflează propria condiție – și implicit inexorabilul final al vieții – mișcându-se pe scenă fie în scaunul cu rotile, fie ținându-se de el, spre a antama dialoguri cu ceilalți muzicieni. Apropo: printre „cei aleși” se află personalități profund implicate în înflorirea de lungă durată a jazzului lituanian: însuși Vladimir Tarasov, cu mirabilele sale intervenții percusive, saxofoniștii Vytautas Labutis și Liudas Mockunas, pianiștii Petras Geniusas și Richardas Banys, vocalista/flautista Neda Malunaviciute, bas-ghitaristul Leonid Shinkarenko, inepuizabilul percuționist Gediminas Laurinavicius (prin forța împrejurărilor, în rol de asistent pesonal al sărbătoritului), bateristul Domantas Razmus și una dintre cele două fiice ale lui Chekasin, vocalista Larisa Stannow. Un rol cu totul special i-a revenit Orchestrei de Cameră Saint Christopher, dirijată de Modestas Barkauskas. Muzicienii clasici au intrat într-o fertilă stare de rezonanță cu cerințele impuse de Chekasin – cel mai adesea prin limbajul său gestual ambiguu, saturat de humor. Sunetul plenar al orchestrei crea o aură de măreție, parcă spre a compensa acțiunea tragicomică a lui Chekasin de sfidare a morții prin joc. Din multitudinea sunetelor neconvenționale acumulate în arsenalul saxofonistului, le-am reținut în special pe cele asemănătoare scâncetelui, ca evocare a extremităților vieții – nașterea și expierea. La ceremonia de sărbătorire de la finalul concertului, am fost fericit că marele muzician își amintea cu plăcere de întâlnirile noastre, în Transilvania sau la Vilnius, petrecute între 1981-1991. Deși totalmente extenuat, marcat de suferința unei grave maladii, avu totuși forța să-mi șoptească aproape părintește: „Și pe la voi cum merg lucrurile? Vă descurcați bine cu viața?”
Nu pot încheia aceste consemnări, fără a elogia atmosfera de real confort intelectual creată de amfitrioni, ce mi-a facilitat reîntâlniri mult-dorite – cu Chekasin, Tarasov, Labutis, Laurinavicius, muzicianul și jazzologul azer Rain Sultanov, impresara bucureșteană Rozana Mihalache – precum și descoperirea unor potențiali noi amici: directoarea festivalului, Judita Bartoseviciene, coordonatorul Danas Mikailionis, doctul maestru de ceremonii al galelor, Julius Grickevicius, muzicienii Anthony Braxton (în persoană!), Dmitrij Gologanov, Petras Genjusas, apoi directoarea Festivalului de Jazz Granada, María José Huertas, fotografii Vilma Dobilaite și Dainius Labutis, jazzologii și impresarii Paul Pace, Nigel Slee, John Sharpe, Valeriu Culea din Chișinău, Ernst Wiggo Sandbakk, Peter Motycka, Krzysztof Komorek, Csenge Hamod, Ken Waxman, Sergiy Grabar. Tuturor – mulțumiri și speranțe de timpuri bune, nu doar pentru jazz.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg