Dialogul rugăciunii și depășirea onto-teologiei

 

Lumea liturghiei nu este mută: de la bun început se impune dialogul dintre oameni și Dumnezeu, prin intermediul unui al treilea, preotul. Pe de o parte, preotul, îmbrăcat diferit de credincioși, având un rol de conducător al Sfintei Liturghii, dezvăluie preoția lui Hristos, cea dată de sus. Prin preot vorbește Hristos și el e mijlocitorul, așa cum Hristos, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, este mijlocitorul între om și Dumnezeu. Pe de altă parte, preotul rostește cuvinte folosind persoana întâi plural, așadar, arătând că face parte dintre noi. Dialogul liturgic este o formă a rugăciunii în care comunitatea se roagă Dumnezeului indicat de preot, învățat de Biserică, „pe baza Sfintei Scripturi și a întregii tradiții”1, iar nu unui sacru fără chip. Acest moment afirmativ are o importanță capitală, însă el nu anulează taina, ci se deschide către ea prin rugăciune.
Liturghia presupune o lucrare complexă a lui Hristos, care cuprinde forme de expresie multiple: taine și ierurgii, citirea cuvântului Scripturii, mărturisirea credinței apostolice, tâlcuirea cuvântului prin predică și cântări. Gândirea și rugăciunea sunt legate între ele: prin cuvânt sunt descoperite sensurile rugăciunii, dar rugăciunea nu poate fi înlocuită de cuvânt: „auzind cuvântul [ascultătorii] trebuie să se roage, nu numai să gândească”2. Echilibrul acestei legături elimină riscurile separării care ar putea conduce fie la raționalism, un fel de gândire ce nu mai are nevoie de rugăciune, fie la pietism, un exces al sentimentalismului ce ignoră gândirea. „Gândirea întregului rămâne gândire, și nu sentiment. Respins este nu intelectul, ci un intelectualism unilateral”3.
Există în liturghie rugăciuni de mulțumire, cerere, doxologie și mărturisire în care se dezvăluie unirea lumii omului cu cea a Împărăției lui Dumnezeu, într-o comuniune care îi cuprinde nu doar pe cei vii și morți, păcătoși și sfinți, ci și cosmosul în întregul lui. Descoperirea „Bisericii ca rugăciune”4 – pe care o face liturghia – mărturisește jertfa sinelui care se roagă și, mai ales, legătura personală ce caracterizează rugăciunea: „Rugăciunea este o stare de interioritate reciprocă între cel ce se roagă și Dumnezeu”5, „o «perihoreză»”, „un du-te vino între Dumnezeu și mine”6. Această legătură se explică și prin faptul că Dumnezeu și omul se roagă împreună. De exemplu, chemarea Duhului Sfânt este o lucrare sinergică, a omului și a Duhului însuși, deși lucrarea Duhului rămâne tainică. Duhul este Cel care dă putere omului să cheme, el oferă darul chemării; dar El este cel ce se roagă în om cu „suspine negrăite” (Romani 8, 26). A recunoaște chiar în chemarea noastră lucrarea darului lui Dumnezeu este un act de supremă smerenie. De fapt, smerenia însoțește ca virtute a recunoașterii prezenței și lucrării lui Dumnezeu toate actele omului, chiar și credința. Nimic nu este doar la măsura omului, în toate ale omului lucrează deja prezența harului lui Dumnezeu, care deschide finitudinea umană către infinitatea lui Dumnezeu.
Care este rolul gândirii teologice în această experiență a rugăciunii? Într-o descriere fenomenologică a rugăciunii inimii, Natalie Depraz elimină orice discuție despre dogmatică, pe care o consideră teologie rațională7. Însă, după cum am văzut mai sus, gândirea și rugăciunea se presupun. În textul amintit, descrierea fenomenologică a rugăciunii ca experiență a omului impune o abordare strict filosofică. Isihia, trezvia, plenitudinea – cu care se asociază darul lacrimilor – toate acestea sunt comparate cu momentele reducției fenomenologice. Însă problema intervine tocmai în neluarea în discuție a invizibilului, a lui Dumnezeu și a tipului special de credință – în cazul de față ortodoxă – care se fenomenalizează astfel. Fiindcă descrierea fenomenologică, în calitate de parte văzută, este doar o față a medaliei; teologia oferă cealaltă față. Așadar, cât de justificată este însă o abținere (epoché) în acest domeniu în care contează atât de mult datele credinței? În rugăciune, în experiența mistică, nu este important extazul omului, înțeles ca o experiență fără chip, ateologică, mistica non-referențială, subiectivă, poetică, impersonală chiar; importantă este comuniunea cu Dumnezeul personal devenit om, cu Hristos, prin harul Duhului Sfânt. Însemnătatea învățăturii dogmatice diferențiază mistica ortodoxă de alte mistici. De aceea, chiar când vorbim fenomenologic despre rugăciune, ar trebui luat în discuție, fie doar ca posibilitate care structurează experiența, tipul de învățătură și de credință, adică teologia. Rugăciunea poartă chipul gândirii teologice. Chiar dacă fenomenologia nu decide asupra adevărurilor teologice, ea nu se poate restrânge doar la o fenomenologie noetică, incapabilă să discute dimensiunea noematică din pricină că aceasta se fenomenalizează doar teologic.
Prin urmare, deși experiență într-o măsură copleșitoare, liturghia nu elimină credința. Ca expresie a teologiei ortodoxe, liturghia vorbește despre o experiență care nu este una subiectivă, ci eclezială: experiența liturgică este o experiență în acord cu învățătura Bisericii. Aparținându-i omului, dar primită în dar, credința constituie partea văzută a realității istoriei mântuirii și, totodată, una dintre condițiile comuniunii cu Dumnezeu. Spiritualitatea ortodoxă angajează întreaga ființă a omului, de aceea și liturghia înseamnă viață, comuniune și, în același timp, manifestare a unității de credință. Toate aceste trei trăsături se regăsesc în liturghia ortodoxă, care nu le separă, ci le unește. Unitatea de credință înseamnă în primul rând viață și comuniune, apărând ca o condiție de posibilitate non-transcendentală pentru liturghie. Credința își păstrează cu atât mai mult importanța cu cât deține o dimensiune apofatică. Liturghia „hrănește comuniunea spirituală între creștini cu conținutul negrăit de adânc și de bogat al credinței creștine”8, afirmație care subliniază dimensiunea apofatică și mereu revelatorie a credinței. Departe de a fi un set de afirmații care nu angajează omul, credința este un conținut ce se dovedește, în experiența liturgică, inepuizabil. „Toată liturghia este […] plină de mărturisirea dreptei credințe”9. Căci „nu din Euharistie rezultă dreapta credință, ci din dreapta credință rezultă Euharistia adevărată, sau întâlnirea cu adevăratul Hristos”10. De aceea, încă din Biserica primară, Euharistia este legată de unitatea de credință a participanților.
Solidaritatea dintre cei de aceeași credință este vizibilă în ecteniile care se rostesc, în rugăciunile unora pentru ceilalți. „Unitatea supra-ontologică a Bisericii”11 este mistică, în calitate de trup al lui Hristos, dar este și vizibilă în timp și spațiu prin unitatea de credință. Rugăciunea ecteniei pentru dreptcredincioși și pentru episcopi este o rugăciune pentru menținerea Bisericii în această „unitate în tot spațiul și de-a lungul generațiilor în aceeași dreaptă credință”12. De asemenea, unitatea de credință este vizibilă la rostirea împreună a Crezului.
Această legătură dintre dogmatică și experiență se întemeiază pe concepția că învățăturile dogmatice sunt „expresie a experienței lui Hristos”, iar caracterul neclintit al dogmelor nu stă în logica umană, ci în această experiență ce exprimă un nou mod de viață13. Prin Duhul Sfânt, Biserica a dat lumii Evangheliile și dogmele în scopul deplinătății vieții celei noi, iar nu cu intenția de a face filologie sau filosofie14.
Dogmele sunt, așadar, temeiuri ale vieții creștine din care s-au ivit și către care trimit. Efect și cauză în același timp pentru viețuirea creștină, ele păstrează adevărul unei comunități care este comunitatea lui Hristos și a Sfinților Apostoli. Credința vizibilă în dialogul rugăciunii se bazează pe cuvinte, dar avansează neîncetat către taina inefabilă. Apofatismul, ca experiență a tainei, nu lipsește din credință, ci dimpotrivă, îi conferă adevărata dimensiune.
Întrucât teologia care structurează liturghia folosește uneori cuvinte din limbajul metafizicii, ar trebui să ne întrebăm acum în ce măsură forța acestor cuvinte nu o transformă în onto-teologie. Liturghia vorbește despre Dumnezeu în termeni de ființă și cauză: Dumnezeu este, „pururea fiind și același fiind”, ne-a adus „de la neființă la ființă” (Rugăciunile de sfințire a Cinstitelor Daruri). Însă trebuie răspuns că aceste ecouri metafizice din rugăciunile liturgice nu transformă gândirea doxologică a liturghiei în onto-teologie din pricină că „jocurile de limbaj”, cum ar spune Wittgenstein, și contextele folosite sunt diferite. Contextul liturgic marcat de supremația rugăciunii nu este un context metafizic și nu are drept scop o concluzie teoretică, afirmată de puterea filosofică a rațiunii umane. Dimpotrivă, jocul de limbaj al liturghiei are ca intenție realizarea unei comuniuni divino-umane care merge până la realismul Euharistiei și care, chiar dacă folosește concepte metafizice, le schimbă sensul, transformându-le în vehicule ale tainei. Apofatismul este aici salvator. Acest fapt este vizibil în recitarea în comun a Crezului care vorbește despre „deoființialitatea” Fiului cu Tatăl, în termenii ontologiei și teologiei deopotrivă, fără a transforma această mărturisire într-o onto-teologie. Contextul liturgic și o intenționalitate apofatică mereu activă spre taina lui Dumnezeu transfigurează conceptele umane în concepte iconice, în maniera în care lumea liturghiei produce această transfigurare și în cazul altor elementele ale sale. Aici precizia limbajului este importantă, fiindcă teologia catafatică este importantă. Însă în chiar exercițiul negațiilor din teologia apofatică, „negațiile nu sunt contrare afirmațiilor”15 (Sf. Dionisie), ci sunt depășiri în direcția tainei Dumnezeului celui de necuprins cu mintea. Raportarea la infinitatea și incognoscibilitatea divină transformă rugăciunea într-un exercițiu apofatic, care depășește pe cele cunoscute în căutarea Celui dincolo de toate. Această mișcare de progres nu anulează credința și adevărurile ei; numai că îi dezvăluie acum adevărata realitate, de experiență apofatică: credința devine trăire a tainei lui Dumnezeu și viață eclezială.

 

 

Note
1 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 639.
2 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 142.
3 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, p. 62.
4 Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăției, p. 89.
5 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 668.
6 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 154.
7 Natalie Depraz, „Pratiquer la réduction : la prière du coeur”, Laval théologique et philosophique 59, nr. 3 (2003), p. 503, https://doi.org/https://doi.org/10.7202/008792ar, https://id.erudit.org/iderudit/008792ar.
8 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 8.
9 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 638.
10 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 653.
11 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp. part. IV, I, B, 3, a.
12 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, pp. 269–270.
13 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, pp. part. IV, I, B, 3, a.
14 Vasilios Gondikakis, Intrarea în Împărăție, p. 22.
15 Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, în Despre numele divine. Teologia mistică (Biblioteca medievală), trad. Marilena Vlad, ediție bilingvă, Polirom, Iași, 2018, I, 3.