Sensibil fără a fi patetic, cerebral fără a fi rigid, incomod şi sever uneori, jovial şi disponibil îndeobşte, Liviu Suhar (n. 1943), la cei 75 de ani împliniți de curând, este un nume de referință al plasticii româneşti contemporane. La ceas aniversar, Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii, dar şi Galeria „Dana” din Iaşi i-au organizat, fiecare, expoziții retrospective personale. Care sunt liniile definitorii ale plasticii artistului ieşean? Ce anume îl face, deopotrivă, respectat şi apreciat? Putem vorbi despre un stil al său, de neconfundat?
A studiat pictura la Cluj, sub îndrumarea unor dascăli cu notorietate (Aurel Ciupe şi Petru Abrudan), dar s-a consacrat ulterior în capitala Moldovei, însoțindu-se în generația sa cu nume importante ale picturii autohtone: Dimitrie Gavrilean, Ioan Gânju, Ion Neagoe, Corneliu Ionescu sau Valeriu Gonceariuc. Exigent ca profesor, a contribuit la formarea şi afirmarea multor artişti. Un portofoliu impresionant de lucrări, expoziții în locuri sonore, stagii de documentare în multe țări, câteva cărți de istoria, teoria şi critica artei (Pledoarie pentru obiectul metaforă, Natura moartă în opera lui C. D. Stahi, Natura moartă în pictura românească, Glose în labirintul artelor vizuale), o asociație şi un muzeu care îi poartă numele… sunt semnele unei cariere de excepție.
„Rolul” decisiv, asumat cu pasiune şi responsabilitate preț de jumătate de veac, l-a jucat în pictură.
În linii generale, Liviu Suhar este interesat de o „gramatică” a picturalității menită să elucideze natura vocabularului plastic şi regulile de funcționare a acestuia. Este pictura doar un simplu meşteşug, lesne de învățat şi facil de aplicat, la îndemâna oricui? Sau este, mai degrabă, una cosa mentale, adică un angajament lucid, motivat estetic, nobil în intenții şi finalitate – cum credeau artiştii renascentişti? Lecția tradiției, împărtăşită şi de pictorul ieşean, constă în exigența de a cupla efortul cu inteligența, sensibilitatea şi ideea, într-o perspectivă armonică, sănătoasă în plan cultural.
Teza sa de doctorat, dar şi preocupările ulterioare, ni-l arată preocupat îndeosebi de motivul naturii statice, de forma şi culoarea obiectelor, de dispunerea lor spațială, dar şi de „animarea” lor metaforică. Prin transfer semantic, „obiectul-metaforă” devine altceva decât este ori pare a fi. Asocierea lucrurilor, punerea lor în dialog vizual, duce la crearea unor câmpuri vizuale spectaculoase, în care fantasticul şi realul fuzionează discret. Pictorul „antropomorfizează” cu premeditare obiectele, sustrăgându-le şabloanelor decorative. În scenografiile propuse de artist, oalele şi ulcelele intră în contaminare şi comunicare reciproce, se metamorfozează magic, devenind personaje de prim-plan.
Eschivându-se capriciilor modei, Liviu Suhar şi-a schițat un traseu profesional mai puțin aderent la „spiritul vremurilor”, pe alocuri ideologizat în exces, optând pentru modalități de expresie personale. Încă de la sfârşitul anilor ’60, pictează în cicluri tematice, preschimbându-le funcție de evoluția propriilor noduri de interes. În anii începuturilor, preferă subiecte cu miză folclorică, dar şi altele, „amprentate” speculativ şi interogativ (Noaptea fetelor, Cântare omului, Singurătate, Meditație, Nocturnă, Sperietări şi lună). Între notele distinctive – cromatica nocturnă (fundal albastru sau cenuşiu, tonuri contrastante) şi o figurație quasi-realistă (Familia, Maramureşence, Continuitate). Deşi neocolite, peisajul şi portretul au o mai mică vizibilitate printre lucrările artistului. Îşi creează, în contrapondere, o adevărată „mitologie personală”, populată cu bocitoare, pețitori, colindători, irozi, muzicanți, arlechini, solicitați să dramatizeze mesaje. Locul şi timpul sunt decisive în pictura lui Liviu Suhar. Fie că evocă coline bucovinene sau idilice țărmuri de mare, fie că ne invită prin defileurile paradisurilor urbane, artistul fixează impresii, reține amintiri şi le aşază într-o nostalgică arhivă sentimentală. Memoria pământului natal vorbeşte despre farmecul satului de altădată, cel de care junii studioşi se înstrăinează definitiv.
Manualitate, cerebralitate, muzicalitate pot fi mărcile distincte ale unui stil Liviu Suhar. Deşi mizează pe inspirație, artistul preferă lucrul migălos, obținut prin studiu şi tatonare. De aici şi luciditatea asumată, ostilă atât improvizației, cât şi lirismului excesiv. Unele din retrospecții au parfum… sonor şi simbolic; autorul descoperă o lume polifonică, vibrantă, cu nunți fabuloase, miri îndrăgostiți şi muzicanți care „în-cântă” cu instrumentele lor (fluiere, chitare, naiuri, tobe), aşezate într-o orchestrație armonică şi… simfonică vizual (Baladă, Singurătate, Trio, Muzicanți, Arlechin, Ritmuri, Cântec de dor, Temă muzicală, Duet, Melos).
Lucrările din ultima vreme capătă o tentă predilect metaforică şi alegorică. Vasele de lut sunt „îmbrăcate” în motive folclorice şi solicitate să interpreteze diferite partituri ale umanului (Oale de lut, Pom cu oale, Bol, Metamorfoză, Forme în dialog). Influențat, cred, de „pictura metafizică” a lui Giorgio De Chirico, dar şi de lucrările suprarealiştilor întâlniți prin muzeele Spaniei, Liviu Suhar exersează, începând cu anii ’90, o pictură ce îmbină realul şi iluzoriul, tradiția şi modernitatea, mitul şi imaginația, retrospecția şi meditația (Sisif, Înălțare, Nocturnă, Meditație, Maestrul, Fereastra nopții, Icar, Fereastră melancolică, Poartă sacră, Nocturnă florentină, Praguri, Spațiu venențian).
Ce oferă Liviu Suhar publicului său în contextul aniversar? O biografie artistică exemplară, consacrând seriozitatea, pasiunea şi constanța drept ingrediente esențiale… Sute de lucrări valoroase – unele donate generos marilor muzee, spre uz temporal neîngrădit… O pictură cu accente metafizice, invitând, în egală măsură, la reflecție şi plăcută delectare.