Mi se întîmplă uneori să tînjesc după o carte ani și ani, să uit de ea și pe urmă să-mi reamintesc obiectul dorinței, să-l caut și să nu-l descopăr într-o ediție sau într-un format convenabile. Am văzut, la începutul adolescenței, filmul The Sheltering Sky (1990), ecranizarea lui Bernardo Bertolucci după romanul-cult omonim al americanului Paul Bowles. Interpretarea lui John Malkovich (personajul Port) l-a impresionat și l-a bîntuit și i-a construit ticuri adolescentului care eram. Dar cartea lui Bowles s-a ascuns de mine de atîtea ori, încît o trecusem cumva la capitolul de lacune intelectuale. Unii regretă că nu au citit, noician, o parte din marile cărți – eu suspin după cîteva lecturi-fetiș pe care nu le pot decît bănui ca fiind indispensabile. Și iată că descopăr, finalmente, într-o elegantă ediție a Bibliotecii Polirom din 2015, varianta românească a The Sheltering Sky / Ceai în Sahara, în traducerea suculentă și erudită a lui Alex. Leo Șerban. Tentația este – hipsterește, prea hipsterește – să compari filmul și cartea, să aplici lovituri și/sau elogii unuia și/sau altuia. Dar filmul rămîne, în memoria mea, o nocturnă exotică în care vocea lui Malkovich, înfrîntă, și elanul Debrei Winger se contopesc cu zgomotul vreascurilor arse de berberi în nopțile marocane. Filmul e o ceață mai mult întunecată decît colorată din care evadează uneori dandysmul, cruzimea, înțelepciunea, aura damnată ale unui Port pe care nu l-ar fi putut juca decît Malkovich. Cred că ăsta e singurul inconvenient în a citi romanul după ce, în anii formării mele, am văzut, de trei ori cel puțin, The Sheltering Sky: am citit cartea, confecționîndu-mi un nou topos literar, exotic și familiar, în care doar chipul lui Malkovich – tînăr, nerăpus de calviție – se mulează pe fizionomia lui Port. Ceilalți, mai cu seamă Kit (soția lui Port) și Tunner (prietenul lui), Eric Lyle și voluntara și incestuoasa lui mamă, Abdelkader și Belqassim, berberi, arabi și ofițeri francezi, lumea forfotitoare a Africii magrebine – toți sînt ființe veline cărora numai lectura le vertebrează și irigă sanguin existențele.
Am citit Ceai în Sahara ca să mai flanez o vreme pe urmele adolescenței mele, nestrivit de prestigiul de guru al generației beat pe care Paul Bowles l-a căpătat din 1950 încoace: prima ediție a cărții apare în 1949. Compozitor, scriitor și traducător newyorkez, Bowles a trăit peste cincizeci de ani în Maroc, în Tanger, trendsetter al beatnicilor și starurilor pop. Cartea îl revelează nu doar ca pe un romancier original, încăpățînat și inovator, dar și ca pe unul din puținii occidentali (aceia esențiali astăzi) extrem de atenți la morfologia culturală a zonei, extrem de atent să nu eticheteze pripit, ci, mai degrabă, să înregistreze fiecare palpit etnografic, religios, demografic, erotic, muzical, poetic, politic al zonei (Algeria-Maroc-Sudan). Declicul e simplu: un trio de prieteni, soții Port și Kit și umbra lor – convocată să alunge plictisul – Tunner se îmbarcă din New York spre Africa, alegînd să exploreze zona colonială franceză. Sahara e promisiunea unei lumi crude și diferite, prea puțin atinse sau chiar ocolite de infernul războaielor mondiale. Conștiința grupului este Port: singurul care, de la începutul aventurii, știe de ce, de unde și spre ce fuge. Moștenitor al unei averi care ar trebui să-I calmeze angoasa și să-I redreseze mariajul, Port se scufundă în alcoolism și fantasmă. Începînd cu metropolele portuare, caută specificul local, felul de a fi al băștinașilor. E omul cu buzunarele pline de hărți și de bani și de planuri. Incapabil să se fixeze într-un loc, evadează. Abandonează mariajul, își uită cu zilele și apoi cu săptămînile, și apoi cu lunile de frumoasa și cocheta Kit. Descoperă noaptea arabă, promisiunile mistic-erotice; parfumul și clarobscurul periferiei; de pildă, cortul unde o dansatoare sosită din inima deșertului se prostituează, la adăpostul nopții, menținîndu-și însă intacte trufia, demnitatea, charisma. Port descoperă ceremonia ceaiului, cafenelele localnicilor, ulițele și treptele care duc în zonele imunde și apoi în sălbăticie. Înainte de a fi lichidat de meningită sau de febra tifoidă – ce făceau ravagii în epocă – e mistuit, ca personajele unei picturi de Caravaggio, de demonii interni, de o febră lăuntrică, de o foame de sex, de frumusețe, de autenticitate pe care nimeni și nimic nu i-o poate alina. Evadările, intrigile amoroase, complicitățile ce au loc în aventura celor trei americani ne cartografiază, cum ar spune poetul, Africa de sub frunte. Scrisul psihologizant, erudit, spart însă de dialoguri uluitoare al lui Paul Bowles ne îndrăgostește – pe nesimțite – de lumea asta semieuropenizată, islamică și preislamică, protejată de ariditate așa cum plantele din Sahara la intrarea-n Sudan devin cenușii și își apără micile tije pline cu apă prin țepi enorm de lungi. Aflăm istorii – relatate impecabil – despre fecioare născute în satele deșertului care visează doar să bea un ceai în Sahara în compania iubitului; aflăm detalii despre raporturile de putere, despre tabuuri, despre sclavie pe care nu le-am fi putut bănui într-un roman publicat în 1949. Cruzimea detaliului, pasiunea de a investiga devianța în plasează pe Paul Bowles în stirpea indezirabililor: Cum l-ar putea citi feministele astăzi? Ce vor spune despre el marxiștii iubitori de arabi? Cum va exonera cineva persistența sclaviei (nu doar feminine) în zone întinse din Mauritania sau Sudan? Cum vom mai credita adevărul pliantelor turistice, al rețelelor care oferă resorturi de cinci stele la Atlanticul african sau în oaze hipersecurizate? Fascinat, cucerit și fidelizat de Africa – să nu uităm că a trăit cincizeci de ani în Tanger – Bowles nu ezită să descrie mizeria uluitoare, putrescența, bolile, cruzimile și suferințele unei lumi în care actanții albi ai postconflagrației mondiale își proiectau idealul. Sosiți, la început cîțiva, apoi cu miile, să găsească pacea paradisiacă al unui univers diferit de Occident; descopereau – cu oroare – aceeași mizerie, aceeași cruzime și înțelegeau, dacă aveau coeficientul de inteligență al lui Port, că e vorba de o mizerie, de o cruzime neprovocate de europeni sau de americani, însă la fel de intense, la fel de acuzatoare la adresa umanității:
„Afară în praf era toată dezordinea Africii, dar pentru prima oară fără nici un semn vizibil al influenței europene, așa încît scena avea o puritate care lipsise din celelalte orașe, o calitate neașteptată de a fi un tot care împrăștia senzația de haos. Chiar și Port, ajutat să coboare, observă aspectul unitar al acelui loc.” (p.174)
„Ea îngenunche pe saltea și se uită la el, neștiind ce să facă. Puțin cîte puțin, se liniști, dar nu deschise ochii. O vreme, ea studie trupul acela inert acoperit de pături ce se ridicau și coborau imperceptibil, odată cu respirația precipitată. «A-ncetat să mai fie uman», își spuse. Boala îl reduce pe om la starea lui de bază: o cloacă în care procesele chimice continuă. Hegemonia lipsită de orice sens a involuntarului. Ceea ce se întindea acolo în fața ei era ultimul tabu, neputincios și, mai presus de orice închipuire, înspăimîntător. Reuși să-și înăbușe un val de greață care-o amenință pentru o clipă.” (p.200)
„Precum o insectă țesîndu-și coconul mai des și mai rezistent, mintea ei continua să întărească acea despărțitură subțire, punctul periculos al ființei sale.” (p.250) Este o frază emblematică din prima pagină a părții a treia (ultima) a romanului. Frază consonantă mottoului secțiunii acesteia, ales din Kafka: „De la un anumit punct încolo, nu mai există cale de întoarcere. Acela este punctul ce trebuie atins.” (p.247) Port moare, adică își încununează sinuciderea cu o boală africană, în mizeria, pauperitatea africană. Asta declanșează în inima lui Kit înțelegerea, o face să se africanizeze pînă la a accepta/îmbrățișa/comanda destinul unei simple femei sahariene, la pachet cu tandrețea și violența codului sexual al localnicilor. Violată, traficată, sechestrată – după codul nostru occidental, Kit alege să nu se mai repatrieze în America, renunțînd la averea lăsată de Port. Dispare, atinsă de o nebunie nu tocmai rară, în paradisul arid a cărui cruzime cei mai mulți dintre noi – abonații unor vloggeri sau documentariști ignari – nici măcar nu o vom bănui.