Raluca Florina Cicortaș
Lucrând în alb-negru
Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2020

 

 

Doamna profesoară de engleză și română – autoarea acestui volum de debut – mi-a olografiat dedicația pe dânsul „botezându-mă” prenumistic, ca pe un frate al meu (Ioan), plecat în stele mai demult. Drept care, mi-a venit ideea să procedez și eu ca Iosif Vulcan – păstrând proporțiile, desigur – (re)denumind-o pe poetă în „escu” (din Cicortaș), Raluca Florina Cicorescu, floarea de cicoare fiind, nu-i așa, albastră, precum cea a inestimabilului ei precursor. Mă rog, se poate lua asta ca o glumă, dar la fel de bine se poate însuși ca fiind o propunere serioasă, dacă, evident, autoarea are… un „ambitus” creativ pe măsură.
Pe ultima copertă a volumului, poetul Ioan Moldovan afirmă, apotropa(ist)ic, oarecum, că „poeta proiectează simpla confesiune în acțiune lirică ale cărei energii expresive configurează texte îmbibate de delicatețe, […]din care transpare o admirabilă stăpânire a tensiunilor sentimental- reflexive”. Asta mi-a amintit – într-o subsidiaritate a emergenței semantice – de relevanța și astuțiozitatea poeticească ale unei cunoscute poete clujence, a cărei tematică aparent univocă esențializează imagistic palpitul intimist- aprehensiv și chiar, pe alocuri, ingenuu – ingenios. Trebuie observat, însă, că poeta orădeancă nici nu încearcă să-și impregneze apetențele confesive cu un cumul (disimulant) de intensități.
Ea cultivă un tip de simplitate disociativă, acut- colocvială, complăcându-se cu afabilitate în reliefarea unei retractilități suficiente sieși. Nu știu dacă la modul deliberativ, sau doar pur instinctual, doar că și-a propus o „diminuare a ființei” în cele două culori antitetice: „Lucrând în alb-negru/ mi-am diminuat ființa,[…] în scurt timp furtunile/ se divid în spasme” (pag. 44), iar în alt loc: „Lasă aerul lichid să amețească/ în vârtejuri cele ce nu pot fi spuse,/ doar pentru ca mai târziu,/ să ne putem îndepărta din nou”.
Pentru că trebuie să știm și noi, ca niște cititori rezonabili și condescendenți ce suntem: „Când destinul e complicat/ și existența înfrigurată a oricărui lucru dispare,/ aproape totul rămâne simplu”. Doar că, nu bine ne cam lămurisem cum stau lucrurile cu simplitatea asta, când, iată, îmi sări-n față ca un iepure lingvistic un text nu știu dacă suficient de criptic, pe cât, aș zice, îndeajuns de straniu, de nu chiar curajos: „Nu-ți spun de ce/ șoldul meu își măsoară pe lățime/ pulsul./ Nici cum crește un umăr pe altul./ Îți spun doar că talia se va învăța/ să stea în strânsoarea panglicii;/ dulce sugrumare: indiferența./ Secunde sărate o vor traversa/ până când tot sudul va fi/ numai nisip./ Vei respira în curând aer curat/ dintr-o atmosferă parfumată de/ carne și haine” (Clepsidră).
Cred că în acest sens – acest tip de poeticitate – ar putea să o îndrepte pe debutanta Raluca Florina Cicorescu (Cicortaș) spre anumite (viitoare) ieșiri din „decorul” banalităților și stereotipiilor care abundă în poezia așa-zișilor generaționiști de azi. Oricum, acest prim volum al orădencei este de bun augur.