Mihai Plămădeală: – Vă propun să pornim discuția de la cea mai recentă expoziție a dumneavoastră, Levant după Levant, organizată în toamna anului 2015. Când și cum a început actualul proiect și ce aduce nou, din punctul de vedere al autorului?

Sorin Ilfoveanu: – Am început seria de desene Levant după Levant în 2013, la Rădești, într-o cămăruță flancată de geamuri, cu o lumină specială, lucrând din iunie până în septembrie. Inițial mi-am propus continuarea unei serii realizate anterior după Procopius din Cezarea, Istoria secretă. Sunt desene pe hârtie patinată, în pensulă. Ulterior am trecut o bună parte a lor pe pânze de dimensiuni mari, unele dintre ele transpuse în culoare. De fapt sugestia mi-a dat-o un prieten bun și colecționar, George Moisescu. În această serie experimentez o cromatică exaltată; folosesc de exemplu pentru prima dată violetul ca element important. Înainte, majoritatea lucrărilor porneau de la brun cu alb, sau verde cu roșu. Mi-am anunțat noua temă printr-o expoziție realizată la AnnArt Gallery, dar mă gândesc și la o eventuală carte de desene, o a treia realizată în ultimii ani.

— Schimbând perspectiva, ce a rămas constant în munca dvs. artistică a celor aproape cinci decenii, de când ați absolvit Institutul de Artă și ați realizat prima expoziție, la Galeria Galateea? Cum vă poziționați față de artă și de tradiție?

— Arta nu se dezvăluie tuturor, ci numai celor inițiați, în tăcere, fără explicație, în mare parte prin simboluri. Artei îi place să se ascundă; acesta ar fi un motto al meu. Am încercat în tot acest interval să păstrez legătura cu limbajul tradițional al imaginii: cu fresca, icoana bizantină, miniatura catalană, arta arhaică din jurul Mediteranei. Nu există noutate decât pe tradiție. Și asta de când lumea. Nu faci ceva nou, e de fapt o reluare, un text la un semn plastic dintr-o anumită perioadă. Este o evoluție pe spirală în care se revine mereu la trecut; totul se bazează pe tradiție. Școala reprezintă un exemplu grăitor, în sensul că profesorii au învățat la rândul lor de la alți profesori. Ca paranteză, observ că numeroși tineri încearcă să sară peste etape. Vorbesc din experiența mea de profesor. Pictori aflați la început de carieră doresc consacrarea într-un an-doi, ceea ce mi se pare fals, pentru că, în fond, pictura este o meserie care presupune stăpânirea elementelor ce țin de limbajul plastic. Revin spre a întări cele afirmate anterior și anume că toate influențele și preluările sunt interpretate, modelate și trecute prin filtrul stilului personal de către artistul autentic. Personal, privesc tradiția ca pe o oportunitate de întoarcere la origini în scopul obținerii unui lucru nou.

— Detaliați, vă rog, această ultimă idee.

— Este vorba despre un dozaj discret al vechilor semnificații care duc la ceva original. Revenind, odată intrată în stilul tău, o idee preluată devine personală. Scufundându-te în imaginea unei fresce dintr-o biserică din nordul Olteniei, creezi premisele unei imagini care îți aparține. Înlăturând crustele „sedimentare” din contextul unei miniaturi din secolul XI, produci, de asemenea, un text nou. Diferitele fragmente dintr-o miniatură sunt fluidul care circulă prin desen, eliberându-l de limitările temporale și spațiale. Acesta devine prezent. Imaginile pe care le-am scos din contextul lor inițial și le-am pus într-un altul sunt echivalente cu amprenta mea. Aș adăuga faptul că plec adesea chiar de la suprafața pânzei, aplicând cel mult două straturi de culoare, fără a reveni. Simplitatea desenului și a compoziției sunt factori identitari pentru mine.

— În lucrările dvs. apar în mod constant o sumă de elemente sau personaje: femeia, bărbatul, pisica, taurul, libelula, buchetul floral, îngerul și așa mai departe…

— Nu pot să spun de unde vin aceste personaje, nici ce simbolizează ele în contextul imaginilor mele. Pasărea sau peștele, de exemplu, nu au conotații semiotice; ele curg firesc unele din altele. Unele lucrări sunt o consecință a lecturilor mele, procesate la nivel subconștient. Un viu exemplu ar fi personajul cu trompeta, îngerul angoasei deasupra desfătării. Pasărea, păunul, elemente simbolice fantastice, luate chiar din iconica bizantină, creează un ritm compozițional fără a se constitui în trimiteri filozofice. Operez exclusiv cu semnul plastic, fapt care poate lăsa privitorului libertatea de a vedea mai multe fațete ale aceluiași lucru. De fapt, aceasta este și menirea artei; lucrarea nu îți mai aparține după ce ai terminat-o, este a celor care, privind-o, văd lucruri pe care creatorul nu le-a gândit, bineînțeles dacă ea are puterea de a spune ceva. Acesta este cel mai important lucru. Lucrarea trebuie să aibă puterea de a se revela. Nu mi-am putut niciodată explica ce am vrut să fac.

— Am axat discuția noastră pe prezent. Cum arată însă viitorul apropiat pentru Sorin Ilfoveanu?

— Am în septembrie 2016 o invitație pentru realizarea unei expoziții la Sala Dalles din București și una în octombrie la Muzeul de Artă din Timișoara. Sper că cele două proiecte paralele se vor materializa. La Dalles intenționez să expun în principal lucrările mari și pe cele în culoare într-o sală mai mică, iar la Timișoara voi face o selecție din tot. Deja îmi gândesc expozițiile, în funcție de spații, așa cum am făcut și la AnnArt.

— La vremuri noi, abordări pe măsură. Aveți un cont de Facebook, unde sunteți activ prin postări zilnice, exclusiv imagini. Cum vă împăcați cu această formă de socializare și mai ales, cum ați ajuns la ideea de a folosi mediul virtual?

— Cam toată ziua stau în atelier, pentru ca, în această perioadă, odată ajuns acasă, să-mi continui activitatea printr-o serie numită desene de seară, care o continuă numai pe alb pe cea de pe hârtie patinată. Le public apoi pe Facebook, unde mi-am deschis o pagină. La început nu eram de acord cu ideea activității pe rețelele de socializare, dar am realizat că la o expoziție intră cel mult 500 de oameni, majoritatea dintre ei știind ce face artistul. Când postez imaginea unei lucrări, aceasta are o mie și ceva de vizualizări. Folosesc această platformă pentru a fi văzut.

— În fine, în logica celor discutate anterior, care ar fi principalele atribute ale artefactelor, în speță ale celor semnate de dvs.?

— Consider că una din cele mai importante calități ale unei lucrări este claritatea. Primul contact cu privitorul trebuie sa fie unul de impact, abia după aceea începi să descoperi dedesubturile. Impactul trebuie să fie puternic și acesta se datorează clarității în primul rând. A semnului plastic, binențeles. La majoritatea dintre lucrări am încercat să duc cât mai mult desenul spre simplitate, spre arhaism. Plasarea personajelor în registrul inferior și suprafețele mari rezervate fondului conduc spre anumite tensiuni și în același timp spre un anume echilibru. Folosesc trei, maximum patru grosimi de linii. Imaginile rezultate sunt mai citibile în contextul relației plin/gol. Dacă am ajuns în acest punct, aș preciza faptul că îmi arhivez fiecare lucrare prin fotografierea sa în spațiul atelierului, în același spirit al clarității, de data aceasta privind cronologia. Aceasta pentru că timpul trece într-un ritm căruia memoria nu-i poate face față.

Interviu realizat de
Mihai Plămădeală