Știm foarte bine că vocabula dominativ nu există în limba română însă cerințele gîndirii filosofice depășesc posibilitățile unei limbi sintetice cum este limba română – în acest sens româna fiind mai propice poiezei – însă cercințele analizei care urmează ne-a obligat la forțarea limbii române pentru a evita parafrazele lungi și de obicei puțin adaptate gîndului filosofic.
În mod clar, filosofarea autentică este diferită de filosofie înțelească ca și materie sau discipline ale ei predate în universități și care se rezumă, superficial și schematic la a reda gîndirea unor filosofi care au reușit să creeze sisteme filosofice aplicate domeniului gîndirii, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de aceasta în funcție de posibilitatea imaginativ-poietică a fiecăruia.
Filosofia de școală, mai ales în perioada actuală, a pierdut sensul întegrator al metafizicii ca gîndire atotcuprinzătoare și integratoare a physis-ului, adevărului și ființei. Desigur, acest lucru nu este de bun augur, mai ales că filosofii de școală contemporani au pierdut din vedere sensul metafizicii limitîndu-se la scpeculațiile asupra termenului făcute de către Thomas de Aquino și scăpînd din vedere analizele de excepție ale lui Francisco Suarez care în ale sale Disputationes Metaphysicae(1597) dă o interpretare infinit mai complexa și mai apropiată de sensul metafizicii decît Doctor Angelicus.
Metafizica ar trebui înțeleasă ca o gîndire integratoare a lumii, nicidecum ceva dincolo de physis, pentru a putea decela mai bine între ceea ce înseamnă imaginativ poietic științific și imaginativul dominativ tehnologic care își are sursa în algoritmii matematici și care nu sunt, prin ei înseși, o știință ci o metodă. Că îndivizi tîșniți în modernitate din însăși peștera informațională, cu o cultură sub genunchiul broaștei și cu o viziune asupra lumii mai jos decît firul ierbii, doresc să modeleze societatea umană în funcție de primitivismul gîndirii lor și a unei dorințe maligne de putere, nu mai e de multă vreme o noutate.
Există o tendință extrem de periculoasă de a înlocui gîndirea imaginativ-științifică, cu toate lacunele și problemele și limitările ei, de către tehnologia informatică care este goală de sens și țintită înspre dominația lumii. Perversitatea unui asemenea tip de abordare digitală a lumii nu poate fi dată decît de o tendință de dominare totală a omului, de prostire accentuată a ființei umane și de reducerea acesteia la caracterul lucrului.
Știința, cu toate limitările sale metodologice, nu a dorit niciodată acest lucru iar acest fapt s-a concretizat în uzitarea acesteia în secolele XVIII- XX cînd creația științifică s-a structurat înspre noțiunea de progres și dezvoltare, însă nu cu orice preț, și mă refer aici la problemele morale, de integritate a cercetării și de etică a acesteia. Savanții acestor secole au creat esențial în domeniul științei și au adus mai aproape omul de cunoașterea și stăpînirea parțială, atît cît îi stătea în putință acestei metode, a physis-ului și a ceea ce apare ca manifestare a lui – fenomenul. Acest lucru a rămas valabil pînă înspre sfîrșitul secolului XX cînd creația științifică a fost pusă în umbră de dezvoltarea tehnologică și înlocuită, treptat, de către aceasta. Heidegger avea dreptate și a prevăzut în mod profetic periculozitatea acestor tehnologii, informatice sau de altă natură, cum ar fi cea biologică, și a atenționat în privința degradării ființării și ființei umane supusă mașinii și algoritmilor.
Filosofia de școală nu a avut nici capacitățile umane și nici flerul de a prevedea acest lucru, în fond nici nu i se poate cere așa ceva, punîndu-se în mod rizibil dacă nu ar fi tragic, în subordinea științei, iar din păcate pentru ei nu a științei concrete, aplicabile, ci a delirului unor impostori universitari care vorbesc despre știința posibilă(wishful thinking) proferată de oamenii de la catedră care nu sunt interesați și nici nu cunosc sistemele reale în care un concept theoretic poate fi pus în practică. Ei folosesc aceste concepte posibile în interes politic și de putere. Așa a fost creat mitul omnipotenței științei care este fals și nociv. Ei nu au o gîndire creatoare integrativă întrucît gîndirea autentică a physis-ului sau a a fenomenului(acel ceva care provine din physis dar nu este el) le este necunoascută. Ei nu pot vedea pădurea din cauza copacilor și rămîn mereu în limitele sofismului pars pro toto.
Această slăbiciune a științei și a filosofiei care a urmat-o în mod servil a fost speculată de acești primitivi ai peșterii informaționale, primitivi digitali care, ca și în interiorul unor arte, doar imită, fără să creeze nimic esențial. Tot ceea ce vor să facă ei este mutarea realității într-un imaginativ virtual iar acest fapt are o mulțime de efecte negative asupra lumii ca atare, asupra înțelegerii ei, asupra valorizării ei, asupra modului de cunoaștere și creare a realității naturale, cea rezultată din capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic aprioric ca agens și creator al lumilor posibile raționale(vidi, Mircea Arman, Struttura delľ immaginativo umano, Morlacchi U.P., 2021, passim). Prin intermediul programării informatice de tip 0-1-0-1- 01, barbarii digitali doresc să creeze o lume virtuală și să împingă omenirea în acest spațiu al virtualismul și să-l rupă de lumea reală, spațiu dezvoltat în „satele” electronice de tipul FB sau alte rețele sociale și a Metaversurilor, o altă înșelătorie cu potențial malefic, distrugător dar prolific economic.
Lumea aceasta virtuală care se suprapune celei reale este de o periculozitate inimaginabilă atîta vreme cît omul este deja într-o cunoaștere mediată naturală și este ieșit din ecosistem. Lumea se formează la nivel imaginativ și subiectiv și are legătură cu modalitatea genuină de creație a realităților, a fenomenelor ici-colo subzistente pe care le sintetizează efectiv și conceptual cum spunea Max Scheler, Nietzsche sau Heidegger iar în cîmpul științei Jakob Johann Freiherr von Uexküll.
Pericolul acestei înselătorii a barbarilor digitali vine din depărtarea omului de cunoașterea și înțelegerea genuină a lumii, din manipulările maselor, din înlocuirea valorilor perene ale umanității prin instilarea minciunii în conștiințele oamenilor, de unde și noțiunea aberantă de postadevăr, cum aberante și extrem de periculoase sunt noțiunile de „transumanism,, „transrealitate”, „postuman” și toate „trans”urile si „post” urile aferente.
Lumea, cum spunea Oswald Spengler, un filosof puțin citit și luat în seamă, a ajuns în decadența și amurgul ei, iar viteza cu care se trece de la democrație la ohlocrație(fapt normal și cunoscut din antichitate) și la o imensă închisoare digitală motivată economic și ideologic nu mai e deloc ceva îndepărtat.
Caracterul dominativ al tehnologiei informației și al barbarilor digitali(nomazi și adepți ai epocilor civilizației primitive, de la familia punalua la lipsa proprietății) constau tocmai în impunerea propriilor halucinații carbonice și a societăților conduse și structurate digital – propagate în învățămînt de tot felul de profesori care sunt la fel de lucizi și deschiși la înțelegerea lumii ca și barbarii digitali – care nu sunt realizabile din lipsa energiei „verzi” sau de altă culoare și, probabil realizabile numai după dispariția oamenilor educați și care nu pot fi păcăliți de niște fantoșe digitale cu viziuni și înțelegere a lumii de care ar fi rîs pînă și un măcelar din vremea lui Hegel care era suficient de educat să poată citi marile tratate ale filosofului de la Jena. Ceea ce nu e cazul la oamenii peșterii informaționale, inculți și gregari.
Astfel, tot felul de oameni care nici nu știu pe ce lume trăiesc, inculți, dar mîndrii de aparatele lor electronice și de punerea în dominație a omului prin algoritmii matematici, nu ar fi reușit nimic dacă nivelul învățămîntului din SUA și vestul Europei nu ar fi fost adus, intenționat, la un nivel rizibil, cîtă vreme în Europa estică, școala clasică dar și experiența nefastă a comunismului a format oameni și caractere mult mai puternice, infinit mai cultivate și mai greu de îndoctrinat cu diversele forme ale postadevărului neomarxist și progresist. Astfel etul europei nu a degenerat, aidoma vestului.
Este șocant de văzut cum profanarea cadavrelor în ideea unui utilitarism gol de sens cum este producerea de îngășămînt este acceptată ca lege( vezi statul american New York) de mari mase de populații cîtă vreme este știut că aglutinarea marilor culturi și civilizații umane, încă din illo tempore, s-a bazat în excusivitate pe cultul morții, al străbunului devenit zeu al casei iar apoi al străbunului comun. Ce se urmărește cu acest fapt? Nimic altceva decît inocularea ideii că omul este un simplu animal, asemănător cîinelui dar mai puțin important și valoros. Barbarii digitali nu se dau în lături nici de la această atitudine dementă ce ține de teoriile malthusiene.
Stiința și imaginativul poietic rațional științific nu a gîndit niciodată asemenea aberații pe care le pot gîndi oamenii-trotinetă. Știința a mai păstrat umanitatea omului și a respectat latura lui divină care este legată de spirit. Nu a existat un om de știință autentic care să gîndescă în termenii eschatologici în care gîndesc oamenii peșterii digitale. Demenți ca și Malthus și alți cîțiva au mai existat, dar nu i-a luat nimeni în serios în afara primitivilor digitali. Însă nu mi-a fost niciodată dat să văd atîta minciună, lipsă de caracter, prostie și voință de dominație ascunsă în spatele așa-ziselor „cercetări și studii științifice” care numai științifice nu sunt ci manipulare ideologică pură bazată pe dorința nestăpînită de putere cum numai în nazism am mai văzut.
În acest sens, reafirmarea metafizicii nu poate avea loc decît într-o regîndire a paradigmei educaționale. Vreau să mi se spună ce beneficiu important și care nu este malign sau care nu duce spre aneantizarea lumii și a ființării umane, a omului și umanului, în general, a creat barbarismul digital. Îmi amintesc trecutul apropriat în care marea Inteligență artificială(care este încă la un nivel rizibil și ține de wishful thinking) nu a fost în stare să găsească o substanță care să anihileze o proteină simplă, precum virusul Covid 19. Camerele de luat vederi, laserele, algoritmii, monedele digitale, pot avea și au un efect distructiv în războaie și în anihilarea eului și a creației intelectuale, în crearea unuei lumi concentraționare universale, programate, controlate și, la nevoie, la distrugerea celei mai mari creații existente: omul.
De aceea, reafirmarea metafizicii este necesară. Este necesar ca prin sisteme juridice extrem de clare și dure această dominație malignă a tehnicii planetare să fie stopată. Metafizica este gîndire integratoare și filosofarea genuină este posibilitatea gîndirii salvatoare, cuprinzătoare și dătătoare de sens. Să vedem însă ce poate să însemne acest lucru.
Physis a fost înțeles de grecii vechi drept natură, acesta a fost sensul de suprafață a acestui concept, iar cei care l-au urmat pe Aristotel au considerat metafizica drept ceea ce trece de natură, de sensul fizicalist al lui physis. Aceasta este interpretarea simplă dar și falsă a termenului în discuție. Vorbim de metafizică în sensul originar și pe care l-au practicat „stăpînitorii de adevăr” adică cei șapte ințelepți și apoi cei pe care istoria i-a numit greșit physiologi, adică oameni care se ocupau cu cercetarea naturii, și acum ne referim la preplatonici. Filosofarea sau metafizica este tot atît cît gîndirea întregului, adică ceea ce s-a făcut în gîndire înainte de „felierea” ei în fizică, etică, logică, psihologie sau estetică. Odată cu „felierea” ei și decăderea la nivel de disciplină a filosofiei, metafizica își pierde sensul de gîndire a întregului ca descoperirea a adevărului(aletheia).
Physis în sensul gîndirii metafizice și a metafizicii ca atare are sensul de dominație, însă dominație a omului asupra existenței, mai precis asupra esenței acesteia pe care grecii o numeau ousia. Acest tip de dominație a lumii are sensul constructiv al dominației prin înțelegere, raportare la… și asumare a lumii. Omul se raportează la lume pentru a o domina și înțelege în folosul său și o asumă ca atare. Acesta este sensul metafizicii, de dominare a întregului pentru folosul individului și implicit a societății. Acesta nu este un sens al gîndirii dominate de ideea de colectivitate și de dominație a acesteia în sensul utilului și funcționării ca și în barbarismul digital. Aici physis este privit în sensul de ființare și de esență a ei(ousia). Astfel metafizica fiind dominarea ființării și a esenței ei este și știința universală, știința care nu se divide și privește lumea în esențialitatea și în întregul ei. Acesta este rolul filosofării autentice și nu a filosofiei ca sistematică, dogmatică și învățătură despre înțelepciune. Ca filosofare autentică metafizica se raportează la interogarea ființei care are ca și corespondent physis-ul privit ca adevăr și esență a ființării. În sensul pe care tocmai îl arătam metafizica nu poate fi înțeleasă ca disciplină a filosofiei. Ea este mai degrabă scoatere a physis-ului din ascunderea fenomenului ca element al al corelației cu logos-ul și prin aceasta cu înțelepciunea și capacitatea omului de a trăi ca sophos(înțelept). Această modalitate de a fi solicită efortul suprem de a devoala physisul ca ousia și aletheia. Această înțelegere a metafizicii duce la perplexitate, adică la acea atitudine de uimire a omului în fața existenței. Aceasta este o atitudine în care omul începe să-și folosească imaginativul poietic rațional aprioric pentru a re-crea lumea și a o resintetiza la nivelul subiectivității, de a o regîndi și revaloriza.
Acesta este sensul pe care și știința autentică, în măsura în care îi permite metodologia, îl dezvoltă și îl pune la dispoziție în cîmpul cercetării. Aceste două abordări ale ființei, cele ale metafizicii care nu este disciplină istorică a filosofiei, și a științei ca și cercetare fundamentală, țin de aspectul constructiv și al dominației benigne a locuirii omului pe acest pămînt.
Barbaria și prostia interesată digitală care provine din peștera informatică și vrea să „reseteze” lumea nu poate veni decît dintr-o uriașă dereglare ale aparatului intelectiv, de la deformarea gravă a perceperii lumii dată de virtualism și de la tîmpenia pe care statele eșuate(culmea este vorba despre cele dezvoltate iar eșuarea lor este una morală și culturală) au permis-o: îmbogățirea fără limita a barbarilor digitali, afundarea lor în delirul dominației absolute și încercarea care, îi asigur, va eșua din motive ce țin de incapacitatea tehnico-energetică și de ideologiile aberante pe care le propagă la nivel ontologic, cultural, juridic și ideologic.
Toate aberațiile propuse de acești monștri digitali își arată deja, înainte de a se structura, esecul lamentabil: criptomonedele, blochain-urile, vehiculele electrice infinit mai poluante decît cele clasice, utopiile sociale și nu în cele din urmă, încercările de a înlocui oamenii cu roboți în domeniul juridic, cultural, al informației zilnice( o tîmpenie care e de rîs daca nu ar fi de plîns și o imposibilitate vădită pentru orice cunoscător al dreptului) lipsa energiei pe care nu o vor putea înlocui, la cerințele actuale, cu halucinațiile verzi va marca sfîrșitul acestei alte utopii sociale precum cea a lui Thomas Morus sau al authtonului Theodor Diamant. Comaparația pe care o facem e mai mult decît legitimă. Dar să revenim.
Spuneam în altă parte că timpul și spațiul gîndite în filosofia elină și pînă la Kant au fost gîndite în element factual, material. Acest lucru a făcut imposibilă înțelegerea re-creerii pur subiective a lumii și a apriorismelor sensibilității pure, respectiv timpul și spațiul așa cum sunt văzute ele în Critica rațiunii pure. Imaginativul ca facultate esențială a omului prin care acesta re-creează lumea din pură transcendentalitate nu putea fi definit în epocă și însuși Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens. În imaginativ este cuprins omul și lumea cu tot ceea ce a fost este și va fi produs atît în sensul spiritual care este primar, dar și în sens material care vine ca și o consecință a acestei creații imaginative. Nimicul ca non-obiect dar ca atribut esențial al subiectivității pure creează realitatea. Această creație este rațională, întrucît intelectul uman nu poate gîndi decît în termenii categoriilor, judecăților și a rațiunii.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție a lumii, filosofică, științifică sau artistică are ca fundament imaginativul poietic rațional aprioric, cel care creează lumi posibile raționale din interiorul capacității imaginative apriorice. Ele sunt date pure ale subiectivității umane și însăși baza funcționării intelectului uman.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat de Kant, iar apoi de către existențialiști și a avut ca punct de plecare, în cazul celor din urmă, arta, așa cum era și firesc. Analiza lumii, spunem noi, nu poate porni decît de la capacitatea re-creativă, de la imaginativ și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă și de analiză rațională nu diferă decît sub aspectul metodei și nu al esenței în oricare dintre activitățile spirituale specifice omului. Acest lucru se datorează percepției originare a timpului și spațiului care este comună speciei umane și aparținînd ei și numai ei. Aceasta nu este una de tip material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile uneori rizibile ale fizicii contemporane, în special ale celei cuantice care nu poate demonstra decît două dimensiuni spațiale și care, în viziunea sa imaginativă pur presocratică, consideră omul o hologramă.
Aceasta este și a fost, încă începînd cu anii 1950-1960, o idee a așa-numiților futurologi și filosofi transumaniști grupați pe lîngă Universitatea din California și a căror plăsmuiri asupra „omului nou”, jumătate mașină, numiții cyborgi, corespundeau unei viziuni imaginare, nu imaginative și raționale, în care știința capătă dimensiune demiurgică. Această dimensiune gîndită de un Nick Bostrom, Marvin Minsky, Hans Moravec, Erik Drexler sau geneticieni, la fel de futuriști, precum Julian Huxley sau J.B.S. Haldane își revedendicau descendența de la Picco della Mirandola, Decartes și Marchizul de Condorcet ceea ce este absolut rizibil precum rizibil este transumanismul și nu putea fi gîndit decît de o mînă de „filosofi” americani. Pe de o parte, filosofii europeni amintiți adineaori nici măcar nu puteau gîndi asemenea aberații și nici nu acordau științei valențe mitologice, pe de altă parte, în acea perioadă abia se năștea conceptul modern de știință odată cu Kant și Descartes. De altfel, cît de demiurgică și de complexă este înstăpînirea științifică asupra omului și naturii s-a putut vedea recent, odată cu epidemia Covid și se mai vede în „elucubrațiile apocalipsei climatice”. Desigur, nu vom confunda aici știința cu tehnologia și cu înstăpînirea sa malefică asupra realității și relațiilor sociale.
Dealtfel, acesastă malignitate a tehnologiei sesizată încă de Martin Heidegger își pune din ce în ce mai pregnant amprenta asupra imaginației unor „baroni și teoreticieni ai tehnologiei informației” care datorită lipsei de reglementare juridico-fiscală au ajuns să se creadă adevărați dumnezei capabili de resetări digitale a lumii dar și a societății, tinzînd spre un comunism desuet pe care unii dintre noi îl cunosc deja. Aici nu mai este vorba de creația imaginativă ci de un imaginar deviant, nerațional și criminal, pe care diversele utopii ale unor indivizi inculți dar plini de puterea dată de anvergura economică încearcă să prindă contur într-o cultură europeană ajunsă de multă vreme la nivelul „postuman” al delirurilor transumaniste și a postadevărului, adică a minciunii vehiculate insistent și agresiv în media mainstream și nu numai.
Toate aceste coșmaruri ale imaginației își găsesc originea încă în gîndirea comunistului Antonio Gramsci, ale lui Georg Lucaks, și „criticiștilor” Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Th. W. Adorno, sau a nihilistului Saul Alinsky, ca să enumer, în treacăt, doar cîțiva dintre ei.
Însă din punctul nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om ci capacitatea imaginativă1. Acest concept care ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem noi dar care este plagiat grosolan atît la noi cît și în Italia, bunăoară) implică acea însușire specifică numai omului de a crea lumi posibile raționale (nu de tipologie leibniziană care sunt de „tip model”. Această creație autentică specific umană este dată de structura intelectului uman așa cum o descrie, la bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spațiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în derîdere de către Sf. Augustin, creează lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile, în măsura în care țin de autenticul uman, sunt rodul acestei capacități imaginative care are posibilitatea de a crea ex nihilo. Singura ființare capabilă de această creație și care este clar și de netăgăduit existentă este omul. Această capacitate imaginativă creează din nimic așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația sa este una care stă pe de o parte pe cele două constante constitutive ale imaginativului poietic aprioric (timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o consistență materială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și mai ales pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza prin această capacitate imaginativă care este și capacitatea esențială în cercetarea științifică fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și singular ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict raționale, logico-matematice. Argumentul că „așa a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor și habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occidentală. Ce este însă mai mult decît discutabil este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariţiei evidente al unui alt tip uman, al unui alt tip de raportare la lume, ale unor altor valori şi adevăruri, într-o dezvoltare şi dinamică uluitoare şi care, încet, încet, tind să descopere şi să se confunde cu o altă realitate şi o altă morală decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a rîndul, respectiv morala și drepturile postumane, ale mașinilor și ale inteligenței artificiale. Totuși, nivelul la care sunt acestea dezvoltate în prezent este departe de a pune probleme omului, așa cum afirmă tot felul de „guru” analfabeți ai tehnolgiilor și peșterii informației. O simplă penurie energetică, o greșală de calcul sau o revoltă „conservatoare” îi poate lăsa făra „obiectul muncii” mai repede și mai dramatic decît se așteaptă.
Aşadar, problema nu se pune dacă filosofia sau știința trebuie sau poate să ignore adevărul ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, filosofii dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar, iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului de conţinător şi păstrător al adevărului, respectiv vom determina și conținutul factic al imaginativului poietic rațional de tip european.
Problema nu se pune dacă filosofia sau știința trebuie sau poate să ignore adevărul ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, poeții dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar, iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului de conţinător şi păstrător al adevărului, respectiv vom determina și conținutul factic al imaginativului poietic rațional european.
Și ca să fim mai aplicați, citeam, nu cu mult timp în urmă, despre halucinațiile pline de umor negru ale unui guru cvasianalfabet al tehnologiei. Acesta se numește Elon Musk și a lansat aberația, pe care doar imensa lui lipsă de cultură o poate vedea ca fiind veridică, a lumii ca joc tehnolgic al unor ființe extraterestre dotate cu o inteligență superioară umanului. Prin urmare, noi trăim într-o lume virtuală și existența noastră este pură virtualitate, iar oamenii nu sunt decît virtualități mișcate de o superinteligență dintr-o altă lume. Precum arătam anterior, aceste halucinații ale imaginarului malefic nu sunt deloc noi. Ceea ce este macabru și a fost deja sesizat de diferite foruri și entități competente este experimentul Neuralink, o simplă cretinie ce iși află rădăcinile în același transumanism, și care a făcut deja victime printre animalele pe care s-a încercat metisarea biologie-tehnologie.
Desigur, asemenea afirmații și experimente nu pot fi luate în serios decît de niște matematicieni, profesori unde altundeva decît la Oxford, care, uzînd de formalizări matematice, s-au străduit să-i demonstreze contrariul. Ceea ce frapează aici nu este deloc prostia lui Elon Musk cît mai ales lipsa de luciditate, cultura precară și infantilismul gîndirii unor profesori de matematică de la o universitate care pînă nu demult nu își permitea să se facă de rîs cu asemenea îndeletniciri. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, lipsa de viziune istorică, ca să vorbim în sens hegelian, a profesorilor respectivi și naivitatea care arată multă incultură a patronului Tesla dar și a „oxfordienilor” care l-au luat în serios duce cu gîndul la ideea halucinantă, proprie unor pseudogînditori și pseudosavanți, a unei resetări a lumii, a cărei istorie se vrea ștearsă din inconștientul colectiv al umanității. Această utopie este legată, pe de o parte, de o alta, respectiv de povestea unui Green Deal, a cărei necesitate stringentă este debitată de aceeași pseudosavanți care văd lumea ca un joc virtual al extratereștilor. Acest Green Deal este susținut, firesc de o anihilare a culturii (Cancel culture) și de revoluția analfabeților care își doresc o „resetare”. Că problema „carbonizării” este un fals ordinar au demonstrat-o destui cercetători probi și nu tot felul de lichele mari consumatoare de fonduri puse la dispoziție de imensele corporații informatice. Probabil că înțelegerea acestui fapt a făcut-o pe Angela Merkel să se întrebe, la Davos, pe bună dreptate, dacă este într-adevăr nevoie de o mare resetare. Răspunsul se afla în întrebarea însăși.
Pe de altă parte, se face, în continuare, o mare confuzie între cercetarea științifică genuină și dezvoltarea tehnologică. Acestea două s-au despărțit de mult timp și modalitățile de atac asupra societății și a omului al noilor guru ai tehnologiilor informatice, se fac din ce în ce mai vizibile și devin din ce în ce mai periculoase, deviante. Au apărut, în ultimii 30 de ani, din ce în ce mai multe inovări în cîmpul tehnologiilor informației și din ce în ce mai puține contribuții la cercetarea științifică fundamentală. Acest lucru demonstrează o preocupare a societății care merge strict spre funcționalitate și profit și lasă deoparte spiritualitatea și cunoașterea fundamentală, respectiv nevoile reale ale omului și societății. Învățămîntul ultimilor 30 de ani a fost profund tehnologizat și destructurat și a scos pe bandă rulantă indivizi tot mai puțin apți să gîndească autonom, să iși formeze o cultură care să le îngăduie libertatea opțiunii și luciditatea situării opozitive față de realitate și societate. A creat o populație maleabilă și năucă.
Există, așa cum spunea Jakob von Uexküll și, în urma lui, Martin Heidegger, pericolul uriaș ca percepția triplu intermediată a lumii virtuale să înlocuiască, treptat, lumea reală. Același Elon Musk, în elucubrațiile sale, vorbește de o metisare a omului și a robotului în încercarea de a găsi unealta perfectă, deci tot o entitate care să asigure funcționalitatea perfectă și profitul nelimitat. Funcționalitatea este o formă a manifestării puterii prin primatul economicului iar înlocuirea adevărului ca fundament al existenței umane cu profeți ai minciunii și propagandiști plățiți ai ei nu poate duce decît la forme de nazism care, de orice culoare ar fi, de la negru la verde sau roșu, tot nazism se cheamă și este o intreprindere în dauna omului și umanității. Există o latură malefică în tehnica planetară pe care o întrevedea încă Martin Heidegger și care tinde să înlocuiască adevărul ființei cu adevărul puterii și a bogăției nelimitate.
Acest lucru este extrem de periculos și el este deja manifest în societatea umană globalizată, mai funcțională, mai deschisă, cu o bunăstare materială mai accentuată, dar care tinde să înlocuiască adevărul ca și concept fundamental al ființei cu puterea, bogăția și minciuna, ultima dintre ele, numită pompos: postadevăr. Această dislocare a adevărului în folosul puterii și a lui homo oeconomicus nu poate să nu lase serioase urme asupra personalității individului, a raportării lui la lume și a relațiilor încă, dar din ce în ce mai puțin, controlate de un sistem de reguli și precepte ale dreptului pozitiv. Mai mult, acest tip de drept care domină actualmente lumea și este profund marcat de mentalitatea tehnologică nu mai este, poate de la Karl Schmidt încoace, un drept care să se constituie pe principiul esențial al aflării adevărului de tip normativist kelsenian, ci un drept al puterii și al resetării relațiilor sociale așa cum îl vedea Karl Schmidt.
Aceste aspecte au grave implicații în structurarea societății actuale care nu mai este una democratică în sensul deja statuat de filosofia greacă și de idealurile Renașterii și a Revoluției franceze ci este o societate oligarhică, autoritară și ohlocratică(întotdeauna, cum spuneam, după democrație a urmat ohlocrația) a tehnologiei informației care tinde spre funcționalitatea supremă inclusă în mai multe concepte: cel de digitalizare completă, cel al emisiilor de carbon zero (concept care este unul fără sens ontologic dar și de factură„postumană”), al anulării culturii și cel al supunerii ființei de către mașină. Desigur, la aceste trei mari deziderate s-ar mai putea adăuga cîteva: dezculturalizarea – în opinia unora cultura nu face obiectul nevoilor primare și, prin urmare, nu este necesară, ba chiar trebuie distrusă, anulată – îngrădirea libertății de gîndire (lumea virtuală a informaticii care devine o lume a cenzurii și a „cancel culture”) și anularea libertății de mișcare (motoarele cu emisii zero care nu pot fi susținute și care poluează în amonte, repetăm, mai mult decît cele clasice), culmea, tot prin intermediul tehnologiilor de tip informatic și în numele unor concepte care pot fi inoculate doar unor oameni care nu cunosc atît istoria planetei cît și pe cea a omului și spiritului dar care pot fi împinși ușor spre idei care nu au legătură cu situarea Dasein-ului în lume.
În toată această structurare aparent matematică a lumii își face loc o altă modalitate, veche de cînd lumea, de exprimare a imaginativului poietic rațional uman. Cea vizionară( științifică sau tehnică) sau cea profetică, religioasă și oraculară.
Există două feluri de profeții: unele profunde şi adevărate, altele superficiale şi mincinoase însă cu capacitatea intrinsecă de a mima veridicul, de a disimula adevărul. Nu de putine ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în aşa fel încît, dincolo de aparenţe, să putem decela între gîndirea augurală a unui I. Kant, H. Bergson, O. Spengler sau M. Heidegger şi falşii profeţi ai „lumii noastre”, „maeştrii gîndirii economice” (foarte la modă în ultimul timp), cîntăreţi ai globalismului economic și a „Green Deal”, universitari debilizaţi, lipsiți de cultură și creativitate, profeţi ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare naţionala sau general-etnică, fie ea filosofică, istorică, literară sau de altă natură trebuie topită în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic și biologic și al progresismului digital.
Este, în mod vădit, un uriaş defect, o falsă raportare la valoare, o detaşare aparentă de la realitatea istorico-culturală dar şi cea imediat-existenţială prin care aceşti falşi profeţi vestesc cu hidoase trimbiţe apocaliptice sfîrşitul a tot ce este valoare consacrată de la tot ceea ce a dat măreț filosofia la ceea ce este sublim în arta și știința genuină a umanității. Aceștia sunt, cum spuneam, profeții Cancel culture și Green Deal, a peșterii digitale ca atare, a transumanismului, postadevărului și postumanului.
În cazul nostru particular, anularea culturii naţionale ( şi a oricărei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prăbuşirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au şi nu vor avea niciodată „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualităţii, ale dominaţiei integratoare a eonului economic și digital de tip nou. Aceşti falşi profeţi anunţă triumfător suverana stăpînire a lui homo oeconomicus și al peșterii digitale. Însă, în mod bizar, îmbracînd mantia atotacoperitoare a filosofiei neomarxiste și progresiste.
Această idee care domină începutul de secol XXI nu face altceva decît să inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoţînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsă de pudoare şi conştiinţă valorică revoltătoare, economicul și vidul specific al tehnologiei informației dar și pe cei mai puțin apți indivizi în ceea ce privește meritocrația, ocuparea posturilor de conducere a societății pe criterii meritocratice, propagarea cercetărilor științifice și a realizărilor culturale meritorii.
Aşezarea infrastructurii economice și a tehnologiei informației, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale, a devenit mitul realităţii noastre culturale. Aşa-zişii intelectuali naționali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, fie autori ai unor cărticele care mai curind sunt forme fără fond, Siegfrizii care călăresc puternicele motoare bavareze în faţa cărora cad muţi de admiraţie, nu sunt altceva decit „potentaţi ai zilei” slugi ai intereselor care nu aparțin valorilor umanității, vînători de recompense şi adevăraţi Iuda a valorilor naţionale. Aceştia sunt, în ciuda tuturor aparenţelor, arhanghelii spiritului practic care se confundă astăzi cu puterea și digitalizarea.
Generaţia noastră, străină de lichelismul celor care condamnau lichelele şi în al căror portret se regăseau ei înşişi, trebuie să lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilă a spiritului creator scăpat de mlaştina stătută a arghirofiliei.
Există, aşa, o socoteală proastă, conform căreia economicul dictează spiritualul iar epoca noastră a ridicat această idee la rang de dogmă. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevărat valoros s-a creat în epocile în care a predominat spiritul și nu spada, poiesis-ul și nu banul, în care a dominat meritocrația și nu ohlocrația.
Elinii îşi cîntau limba şi, de acolo, a răbufnit cu fantastică forţă gîndirea greacă, miezul şi mugurul gîndirii europene. Cine creează cîntă, fie că o face în cuvînt, în culoare sau în piatră. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenţei, al fiinţei dar şi al nefiinţei, al metafizicii vieţii dar şi al marii morţi. Totul se tranfigurează, lumea şi viaţa devine artă, searbăda existenţă devine gîndire. Iată de ce Nietzsche, în ultima scrisoare către Gast ,scrisă dincolo de cumpăna vieţii, spunea: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent….que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”.
De aici pornind, de la această preamărire a frumuseţii şi a spiritului creator, afirmate de această dată de un autentic profet, Nietzsche, pînă la lipsa de înţelegere a chiar fenomenului economic şi exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vadită intenţie declanşată şi susţinută şi pînă la negarea valorilor spirituale autentice este mai puţin decît un pas.
Desigur, economicul, alături de alte valori umane îşi are locul lui bine determinat şi nu ne îndoim nici un moment de binefacerile şi utilitatea lui. Falsă este însă absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente şi, de aceea, absolute. Nu cred ca un popor, indiferent de mărimea lui, de rolul său la un moment dat în ghemul evenimenţial-imediat, poate să dăinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai ştie ceva cu adevărat despre hitiţi sau mitani? Ce au lasat în urma lor marile civilizaţii nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul său. Geniul său este istoria sa spirituală şi asta va dăinui, dincolo de toate globalismele şi visurile comunarde ale unei unităţi abstracte debitate de „gînditori” și „savanți” tembelizaţi sau vînduţi.
Orice viziune sintetică a lumii şi a vieţii, cu alte cuvinte orice abordare sistemică a lumii, de la abordarea filosofică la cea ştiinţifică, presupune o autonomie, un fel de „prin sine însuși”, care scapă atitudinii păstoase şi uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare, a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimă instanţă, spune că orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realităţii, o adevărată ierarhie a valorilor între care există raporturi analoage. Acest fapt presupune că, însăşi B. Croce o spune, formele spiritului sunt distincte şi nu separate. În opinia lui, acest lucru se întîmplă atunci cînd spiritul se întrupează în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit şi celelalte forme se regăsesc în aceasta, însă la modul implicit. În esenţă, B. Croce arată că universul spiritual se împarte în forma teoretică şi în forma practică, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltă subzista în ea la modul implicit.
Astfel, forma teoretică implică gîndirea intuitivă şi tot ceea ce derivă de aici, adică estetismul (nu în sensul wildean) şi cunoştinţele logice de tip universal. În ceea ce priveşte însă forma practică, aceasta cuprinde atît gîndirea economică cît şi cea etică. Sunt însă aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizează ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativă cît şi absolută, în sensul că se completează şi se limitează una pe alta. Între ele există „raporturi de relaţie organică” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieţii unde începutul şi sfîrşitul se îngemănează şi se întrupează pentru un răstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin.
Desigur, această limitare şi afirmare dialectică se referă la ceea ce Eduard Spranger numea Lebensformen. În ceea ce priveşte afirmarea spiritului autentic şi al geniului fiecărui popor lucrurile se simplifică substanţial. Eternitatea fiinţei priveşte spiritul în puritatea şi autonomia sa suverană.
Ar fi o adevărată impietate faţă de spiritul creator dacă am ignora aici marea masă a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel căruia practica, adică acţiunea și funcționalitatea, îi este adevăratul călăuzitor şi „constructor” neagă cu vehemenţă spiritul intuitiv şi cunoaşterea de tip universal, adică filosofia. Ceilalţi văd în homo oeconomicus doar un alter ego decăzut. Nu ştim dacă de această dată adevărul se află la mijloc.
Falşii profeţi vin îmbracaţi în mantia filosofiei, dar propovaduiesc în ascuns arghirofilia și „postumanismul”. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, emblema cocalarilor, cei care, în spatele aparenţei spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcă povara umilitoare şi profeţia dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pămîntului” dar şi uitarea.

 

 

(fragment din lucrarea Imaginativ și adevăr)

 

 

Notă
1 Vidi, Mircea Arman, Eșecul gîndirii calculatoare și
reafirmarea metafizicii, Tribuna, 2022.