Una dintre cele mai pitorești figuri ale vieții publice românești din perioada interbelică și din scurta perioadă de după război cât n-a fost deținut în închisorile comuniste (1948-1952 și 1955-1956, apoi din 1958-1964, dar de patru ori arestat și în perioada dictaturii antonesciene), Petre Pandrea (pe adevăratul nume: Petre Marcu) s-a afirmat ca jurist (pledant în procese de larg răsunet), jurnalist, scriitor ș.a., spirit recalcitrant, pitoresc în felul său, militant politic fără a fi fost membru al vreunui partid, a lăsat în urma sa și un amplu jurnal memorialistic, scris fragmentar între 1954-1958 și publicat târziu după moarte (1968), cu un titlu de rezonanță oarecum exotică: Memoriile mandarinului valah (Editura Albatros, București, 2000). Într-o Predoslovie din 1958, când se gândea că însemnările acelea ar putea fi tipărite cândva, își explică această condiție de mandarinat românesc: „Mandarinatul intelectual în Valahia a fost un blestem și o profundă realitate. N-a fost o calitate, ci o realitate sui-generis. A fost un bine? A fost un rău? Nu emit o judecată de valoare, ci o judecată de constatare a unui fapt notoriu uneori incomprehensibil, încercând să-l definesc, să-l despic, să-l fac comprehensibil pentru viitorime. Singura virtute la care ține cu adevărat mandarinul este detașarea, o detașare de sine, o detașare de oameni, o detașare de lut, o detașare de ambiții, o detașare de viața de rând și ascensiunea în turnul de ivoriu, departe de hărmălaie, în acea regiune de azur unde voința, afectivitatea și intelectul propriu se pot echilibra, se pot controla reciproc și se poate păși – în sfârșit – la cunoașterea de sine, la cunoașterea omului, la descifrarea epocii […] Aceste turnuri de ivoriu sunt legate prin fire invizibile de zumzetul vieții după cum în cochilia ghiocului se aude prăvălirea și vuietul apelor marine”.
Coordonata majoră a memorialisticii sale o dă atitudinea de moralist, de cozeur (cu picanterii de bârfitor superior), de comentator cu un limbaj acid, colorat violent, a diverselor momente de implicare în dinamica vieții, ca și a creionării portretelor unor personalități și figuri marcante din epocă pe care le-a cunoscut îndeaproape („I-am cunoscut pe toți. Pe cine nu cunoșteam pe-atunci ca ziarist-editorialist la trei ziare și ca avocat al Capitalei?”), fără sfială în a divulga intrigi de alcov, să le zic așa, intimități obscure sau sforării politice mizerabile. „Mă cutremur, că acest Jurnal de mandarin valah – nota el în vara lui 1958 – ar putea fi foiletonat de copii, de nepoți, de frații sau de alte rude ale mele de sânge. M-ar amuza să cetesc fragmente prietenilor hâtri, buni de glume, în toamna și iarna vieții, anotimpuri care se apropie, claustrați undeva la țară, în bătaia vântului, a ploilor și în șuierul viscolului”.
Axul, în jurul căruia se înfășoară, mai strâns ori mai lejer, toate amintirile, îl constituie personalitatea lui Lucrețiu Pătrășcanu (cumnatul său, el fiind ginerele scriitorului și militantului D. D. Pătrășcanu – „socrul meu era un delicios gafeur”), despre activitatea politică și mai ales despre procesul intentat acestuia, oferind numeroase informații de… culise („Nu mă interesează faptul în sine că L. Pătrășcanu a fost ucis. În revoluții și războaie mor oameni, iar el a fost timp de 25 de ani amestecat în chestia revoluționară din Valahia. S-a amestecat singur. Mă indignează modul ilegal al uciderii, procesul cu uși închise, călcându-se principiile de bază ale publicității /uși închise/, oralității /fără apărare/ și contradictorialități /fără apărare/. Mă indignează comunicatul oficial hidos, terfelind memoria unui om fără apărare, lezând grav familia. Unde am fost noi, dacă-am întreținut un mincinos, un provocator, un escroc? Acest om era fără vicii: nu bea, nu fuma, nu mânca decât pâine cu brânză și bea lapte. Avea două pasiuni: muzica și femeile. Cu femeile a greșit; se culca mereu cu cele din partid. Le regula și le părăsea. S-au indignat când a luat pe oaia capie de Hertha, și-au instigat bărbații și l-au decapitat /…/ Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucrețiu Pătrășcanu. N-avea stofă nici de Lenin, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenită o… Stalină valahă, cu al său Beria, nenorocitul de Teohari /…/ A fost lichidat fizic /…/ bietul Lucrețiu Pătrășcanu, singurul candidat la leninat băștinaș. A fost spurcat cu lături și fecale, făcut cu ou și cu oțet în comunicatul în care se anunța execuția”).
Fragmentariul memorialistic al lui Petre Pandrea, tumultuos adesea, are pasaje de evocări autentice, alături de pagini eseistice, de portrete făcute în aqua-forte, de meditații, reflexii (filosofice, estetice), panseuri etc., complăcându-se mai ales în condiția de bârfitor, așa încât multe dintre cele relatate de el trebuiesc luate sub o cotă de rezervă, fiind marcate de un unghi de vedere extrem de… personal. Scrisul său este degajat și, prin excelență, pamfletar. Chiar și atunci când se referă strict la propria sa personalitate, la propria familie: „Mama n-avea nici un mister, în afară de maternitate, hărnicie, realism dur și duioșie familiară. Tata era plin de mistere […] Nu călca în cârciumi de rușine, deși era un băutor [ponderat] și a ținut toată viața un han pe care l-a mutat din casa veche, în casa nouă de la gară […] Avea prejudecăți feudale. Făcea comerț prin interpuși, tăia păduri și organiza transporturi (cărăușie simplă). Avea două trăsuri și două căruțe, trei perechi de cai, dar nimeni nu l-a văzut birjar […] Părea omul cel mai harnic, dar și cel mai leneș”. Portretul ce și-l face are linii teribiliste: „Mă simt oltean, european și cetățean al lumii. Pot face traiectoria planetei, fiindcă am stat 52 de ani înrădăcinat în solul natal, copac cu coama rotată, în sus, nuc amar, fără a mă claustra vreunei idei, de oriunde ar fi venit, numai pe temeiul că este o idee și o experiență «străină» […] Mie mi-a mers când bine, când rău, când foarte bine și când foarte rău. Mi-a mers foarte rău în pușcăriile burgheze (arestat de patru ori, exclusiv pentru pledoarii gratuite în favoarea comuniștilor). Mi-a mers și mai rău în pușcăriile lui Teohari Georgescu, Vasile Luca, Ana Pauker (triumviratul fatal) pe care, tu, dragă Puiule (e vorba de J. Perahim, n.n., Ct.C.), i-ai pictat și hipostaziat, sub semnătură […] Știam că ești șbilțar și obedient șbilțarilor. Când am ieșit în zdrențe, bolnav de icter și macerat de inaniția celor 4 ani și 184 de zile, cât am zăcut în pușcăria paukeristo-teoharistă, fără judecată și fără condamnare, nu m-am gândit o secundă să bat la poarta ta. Teohari îmi aruncase copiii și cărțile în stradă pentru a-și băga un zețar de-al lui în locuința mea, locuința unui avocat antifascist”.
Amintirile din detenția anilor postbelici sunt în totul edificatoare pentru condițiile în care erau ținuți condamnații politici: „Când am venit eu la «penitenciarul principal Aiud» (prin august 1948), murise un deținut într-o celulă unde se mai găseau încă alți doi camarazi de suferință politică […] Când a murit colegul de celulă, cei doi au ținut un consiliu secret și au hotărât să nu anunțe imediat moartea colegului pentru a-l transporta la cimitirul de alături. Îl vor ține trei zile. Nu ca să-l plângă. Ca să-i ia porția de mâncare. Să-și astâmpere cârceii din burtă. Îl vor anunța după cele trei zile ale ritualului funebru. Se dădea turtoi de trei ori pe săptămână, mălăieș cu crustă inefabilă. Prietenii mortului s-au dedulcit ca urșii la miere și au ținut mortul în celulă până când a început duhoarea. Mai doreau să prindă încă un turtoi, pe care-l împărțeau frățește. Plângeau și mâncau”. De la Ocnele Mari redă alte imagini, ale disperării de a-și păstra condiția intelectuală elitele închise acolo: „Ceea ce mă înduioșează întotdeauna, când mă gândesc la Ocnele Mari (unde am stat de la 1 decembrie 1948 până la 3 februarie 1952) și la celelalte pușcării ale mele, se referă la strădania codeținuților de a-și împărtăși și transmite cunoștințele […] unul ține prelegeri despre albinărit […] Ilie Ioan preda lecții de limba română, eu predam germana și am ținut, în franțuzește, un curs de lirică, de la Victor Hugo până la Paul Claudel, Puiu Vojen ne-a explicat pe Shakespeare, Mihai Popescu, pictura italiană, Manolescu, economia politică, Țuțea făcea filosofia istoriei […] Aveam cătușe pe mâini. N-aveam cătușe pe creier și nici nu se pot pune. Aveam cătușe la mâini, la picioare și chiar pe limbă față de administrație, deși protestul meu, zgomotos, și limba de aspidă, n-au putut fi reduse la tăcere”.
Galeria portretelor celor din protipendada burgheză ca și a celor din elita comunistă este realizată în tușe grotești, cu ură și dispreț, picanteria (vulgară) a detaliilor dând la iveală mizeria caracterelor și morala imorală a acestora: „Carol II, primul născut al lui Ferdinand și al reginei Maria, este fiul tatălui său, fiindcă Ileana și Mircea sunt copiii lui Barbu Știrbey, amantul oficial al reginei mulți ani în șir./ Regele Kakadu, cum a fost numit Ferdinand de colegul său de liceu Hans Heiz Ewers […] era un degenerat inferior. Urechile clăpăuge, aparatul genito-urinar slăbănog și sfincterul anal deteriorat (a murit de cancer la sfincter) nu formau un material de armăsar pentru o iapă de o mare frumusețe și vigoare, cum a fost regina Maria”. Slobod la gură, Petre Pandrea șuietează luându-i în ridicol pe cei ce se perindau în jurul Casei regale. Așa, „Elena Lupescu a căutat cu intenție să se încurce cu prințul Carol. Fusese măritată cu locotenentul Tempeanu, a divorțat, și pe urmă s-a măritat cu politicianul țărănist Lupescu, de R. Sărat. Trăia în București. Era din neamul Wolf-ilor și al Miletinenilor, farmaciști de Piatra Neamț. Nu făcea copii. Era rezistentă la băutură, la pat, la nopți pierdute cu hăndrălăi de genul lui Lupescu, un taur ambițios care vrea să ajungă ministru, cu ofițeri destrăbălați și dornici de nopți pierdute […] a devenit amanta oficială a prințului moștenitor Carol […] Pândise pe Carol pe stadioane, pe câmpiile hipice”. Nu i-a menajat nici pe sus-pușii statului comunist, ba i-a pictat cu încă și mai multă cerneală vitriolată: „Ioșca Chișinevschi este cancelarul de fier al Valahiei puturoase din 1945 […] este un cocoșat. Cu tendința mea spre fabulație și imaginar l-am caracterizat dintru început «cocoșatul de la Notre-Dame». Avea și pela pe cap. Îi cădea părul în rotocoale. L-am iertat și neglijat sub pretextul că în revoluții apar tot soiul de făpturi anihilante, bizare, degenerate, stupide. Revoluția se face cu stârpituri”. Sau: „La 11 ianuarie 1958 a venit în fruntea statului acest amic al meu, Ion Gheorghe Maurer. Tată sas, mamă franțuscă alsaciană, rămasă văduvă de tânără. Crescut la liceul militar din Craiova între 11-18 ani, are toate defectele și calitățile olteanului de adopție, o anumită faconadă a trivialității, care este de mare efect printre proletari și cheflii./ El este omul de casă al lui Gheorghiu-Dej și a pontat pe această carte. E un jucător de ruletă politică”. Sau: „Lothar Rădăceanu, o pramatie nemaipomenită, un aventurier de Cernăuți, doctor în filozofie din Viena, prost jurnalist, prost vorbitor, detestabil caracter și găman. Îi plăcea vinul, femeia și muzica […] s-a aliat cu sindicatele plebeilor și pe urmă cu Ana Pauker uzurpând locul lui Titel Petrescu, locul socotit predestinat de leader intelectual al mișcării muncitorești valahe […] Rădăceanu prospera cu negoț de ceasuri sub Hitler între București și Berlin. Pe el îl chema pe pașaport Herr Wurzel. Putea trăi. Dacă venea Stalin îi era teamă că-l belește. A venit Stalin și caftanul s-a dat Anei Pauker. A intrat sub poala ei”. I-a satirizat, caricaturizat, cu asprime și pe amicii intelectuali, scriitori: „M. Ralea a fost totdeauna lichea. Se simte bine între cei puternici. De la praznicul boierilor pică și pentru valeți. Are psihologie, mentalitate și maniere de valet de casă mare […] Licheaua Nr. 1 este: Mihai D. Ralea. A acceptat să fie vicepreședinte de consiliu în ceasul al XI-lea, când toate lichelele aveau nevoie de cineva cu prestigiu universitar, politic, ziaristic, scriitoricesc, etc. Mihai D. Ralea camuflează vermina și suferința”. Spiritul pamfletar se remarcă deplin în scurtele caracterizări, de câteva cuvinte, ale unor ilustre personalități pe care le socotește a se fi depravat politic în noul regim: „Tudor Arghezi care a pactizat cu ocupantul, după 11 ani de butade. A îmbătrânit, s-a îmbolnăvit”; „Mihai Roller un nenorocit de arhivist care a terorizat Academia”; „P. Constantinescu-Iași: un sifilitic tratat (cu Wernwr-Yaurey-malarioterapie) căruia i-au dispărut încrețiturile pe creier și – deci – memoria”; „Prof. Dr. C. I. Parhon: un biet profesor umanitarist condus de dr. Milcu, ginere-său, bulgar oltean, carierist”; „Zaharia Stancu: un pokerist politic, un cafegiu de Turnu Măgurele”, dar și: „Ghiță Dej sau Ghiță Apostol: ei sunt doi groștei, doi purcei, doi țigănuși […] unul chelner, altul ceferist”.
Din galeria unor asemenea personaje nu-i scapă nici D. Gusti, N. Titulescu, Marta Bibescu, Take Ionescu, P. P. Negulescu, Petre Andrei, Miron Constantinescu, Bellu Silberg, T. T. Braniște etc., etc.. în legătură cu care, aproape cu fiecare în parte, cu un apetit evocator nestăpânit, deapănă amintiri, întâmplări la care a fost martor-spectator sau chiar actor implicat într-o lume de farse, tragice din nefericire, care toate la un loc alcătuiesc imaginea unei Valahii (cum îi place să zică) de o moralitate dubioasă, din care cată a se salva printr-o retragere undeva la periferia societății, într-un loc din care continuă a scruta istoria cotidiană a devenirii unei lumii pe care o detestă și o condamnă, definindu-se pe sine, cu anume tristețe dar deplină luciditate: „Ah, inima mea a murit demult./ Inima mea, intrată ca un șoricel în stupul evenimentelor politice din ultima vreme, a murit ucisă de viespi și albine. Albinele au înfășurat-o într-o cocă de ceară. Inima mea e mumie. Se vede, dar nu mai bate sincer. Lucrează mecanic după reguli milenare, regulile crucii roșii, după regulile tradiționalei omenii valahe. Inima mea a murit demult. Nu mă mai interesează nimic. Nu mai vreau nimic. Ce poate face o inimă mumifiată?/ Ce poate spune o inimă mumifiată, ulcerată și înveninată? Cel mult ca propriul său venin să-l transforme în medicament pentru alții”. Iată calitatea (menirea?!) acestui tragic jurnal de… măscărici superior.