Se arată, în încercarea pictorului, doar strădania de a înfățişa „puterile miraculoase” atestate în majoritatea tradițiilor spirituale ale lumii, a tainicului vegetal căruia a încercat să-i surprindă toate fețele.
Fie ca e vorba despre „căldura magică”, fie despre modalitățiile de „stăpânire a focului” sau de ordonare simbolică a lumii vegetale, asta se poate vedea în „buzduganul grâului”, ciclul înfăptuit la finalul anilor 1980 – fie că analizează puterea hranelor (prescura) de la jumătatea anilor 1990, pictorul Marcel Lupşe efectuează, de fapt, un studiu şi o documentare pentru a-şi desluşi pentru propria-i înțelegere nivelurile culturale pe care le implică anume comportamente care însoțesc eul, în drumul său de la eul posesiv, captativ spre eul oblativ, de-a lungul a diferitelor nivele de cunoaştere, de la societățile cele mai arhaice, până în pragul modernității celei mai evoluate.
Există, crede pictorul, după studiu şi documentarea proprie în abordarea ordinului vizualității, în consecință, o perfectă continuitate între asemenea tehnici de inițiere, de la culturile din stadiul paleolitic, până la formele devoționale moderne. Aceste „puteri miraculoase” indică accesul la o anumită stare extatică sau, pe alte planuri de cunoaştere, la o stare a experienței necondiționate, de o perfectă libertate spirituală. În interiorul culturilor arhaice, participarea la condiția spiritelor este apanajul, prin excelență, al artiştilor şi al preoților. Experiența preoților, se poate şi cea a artiştilor, sfârşeşte dincolo de senzorialitate. Starea aceasta ecstatică reactualizează, provizoriu, starea inițială a umanității întregi. Ideea că fiecare obiect poate încorpora sacrul, setea de a cunoaşte direct, prin simțiri, atât divinitatea, cât şi zonele inaccesibile ale realității, credința că gestul artistic-ritual contribuie la hierofanizarea Cosmosului, acestea toate pun în evidență, iată, dorința profundă a modernului de a participa la sacru, prin totalitatea ființei sale, descoperind că această totalitate nu este decât aparență şi că, în realitate, chiar ființa lui, – având un atât de puternic dor, o atât de acută nostalgie a Paradisului, s-a construit sub semnul unei asemenea rupturi. Tema obsesie-imagine declanşatoarea întregului discurs vizual, este, cum spuneam, buchetul, rugul nemistuit, floarea, fânul, vegetalul. Materialul preferat al pictorului pare a fi semnul vegetal, firul vegetal, amprenta vegetală. Apoi, în plan spiritual, pătratul, rombul, dreptunghiul; perspectiva şi racordările în unghi drept sau liniar, tonalitatea: cald sufletească, strict descriptivă, fenomenologică; ritmul: static şi mereu descendent, (pogorâtor, susținător). Sunt prezente mereu şarpantele, gardul din lemn, mere, romburi, pătrate. Spectacolul „înfățişării” se produce la un nivel decorativ, strict perceptual, deci avem în față o pictură. O pictură a percepției directe în care anima şi animus se potențează reciproc. Anima încetează să mai cânte atunci când Animus o priveşte, pentru a-şi relua cântul de îndată ce nu mai e privită. Corpul naturii şi sufletul, corporalitatea şi intelectul nu se deosebesc. Cunoaşterea nu se opune simțirii raționale. Spiritul nu face concurență materialității, fiind într-o bună împăcare şi înțelegându-se de minune cu vizibilul.
Inocența se aşează, de fapt, dincolo de orice inocență, pură în sfârşit şi, mai ales, dincolo de orice puritate, asemeni iubirii care nu permite nici un soi de retroversie egotropică. Imaginea picturală, în simplitatea şi candoarea ei dintâi, dă purității valoare şi rațiune de a fi. Ea este mişcare, ritm, mai mult decât substanță. Mişcarea către puritate este puritatea însăşi: pentru pictor nu este altă prioritate mai adevărată decât iubirea pentru pictură. Întocmai ca în gândirea fenomenologică, perceperea senzorială, neîmpiedicată de ecrane ideale, nu se îndepărtează de esențe, nu urmăreşte a le escamota. Pictorul şi-a îndreptat privirea doar spre realitate, înspre cea mai simplă şi mai umilă, privind-o cu iubire de adevăr, întorcându-şi fața de la artificialitate şi barbarie. Civilizația, pe care o edifică o astfel de cultură, nu e una a ordinii geometrice ca fenomen social, ci e una psihologică, pentru că doar aceasta este autentică: o civilizatie a sentimentelor. Paradoxal, acest tip de pictură te fereşte de năvală, de cotropirea pe care o realizează imundul modem. Pictorul adevărat, oricare ar fi el, trăieşte în credința curată că nu există decât o singură cultură, indiferent de pământul în care se înrădăcinează: aceea care îl ridică pe om deasupra lui însuşi pentru a-şi pune în comun operele de excelență care, pentru omul care are genele curate, livrează imediat sensul. Astfel lucrează pictorul mereu: fără prejudecati şi calofilie, fără grimase şi lipsit de angoasă. Percepția este „reală”, e „totală”, nu e nici idealism, nici idilism, e, în schimb, acea gândire în imagini care ne duce direct la sens, ne duce la explorarea prin pictură a actului însuşi care constituie forma şi sensul. O pictură care ține seama de referință. O şcoală de pictură care îşi găseşte originea în Cezanne, ca pictor al perceperii mai degrabă decât pictor al perceputului.
Pictorul nu lasă să moară în el acel ingegno care păstrează trează suferința,
îndepărtându-l de agonia ei.
Pictorul nostru înfățişează, iată, parafrazându-l pe Paul Cezanne, „ruguri sensibile” sau, mai degrabă, „ceea ce este comun între acele ruguri nemistuite din noi”.
Buchetele lui Marcel Lupşe sunt buchete-sensibile, care încearcă să înlăture distincția dintre fenomen şi nume, abandonând obiectul însuşi, sensibil în relativitatea sa, inteligenței emoționale cunoscătoare. Viziunea devine, din această perspectivă, o coexistență a corpului cu lumea, un circuit în care actul picturii intervine ca expresie a inteligenței emoționale drept un al treilea element, clarificând, în fapt, raportul reciproc dintre celelalte două. Forma redă un sunet interior, devine o ființă spirituală cu calități, care nu sunt altceva decât această formă. Un parfum. Un parfum care nu este o simplă impresie subiectivă, ci este o formă spirituală şi, pentru aceasta, depun mărturie muzica şi armonia culorilor. Opera picturală nu se măsoară doar cu sine însăşi, aşa cum ea nu este de căutat în infinitul subiectului, ci ea trebuie căutată, cum spunea R. M. Rilke, în „Scrisori către un tânăr poet”, în „Sentimentul pe care îl creăm, sentimentul pe care îl putem zămisli, căruia-i putem da formă…. Realitatea surprinsă de pictor este, de fapt, un eveniment al unei lumi intermediare, acea lume în care gândirea nu este încă distinctă de lucruri, în care imaginarul şi realul sunt încă indiscernabile. Această pictură, fără a dori să devină un scandal, nu exclude imaginile, nu exclude norma „critică”, nu exclude spectatorul, ca în majoritatea tendințelor curente ale avangardei. O astfel de pictură se aşează neostentativ în afara petei şi revărsării, în afara şocului şi dezgustului, în afara prezumției şi obrăzniciei. Pictura lui Marcel Lupşe oscilează între un naturalism larg – ce poate ajunge până la un realism metafizic şi halucinant, şi o concepție idealistă a limbajului pictural, ca pură creație. Pictura devine, astfel, cunoaştere ce se oferă văzului, învățându-ne formele şi virtuțiile lor de orientare, de emoționare, de energie, ca şi, de altfel, virtuțile întâlnirii acestor forme. În acest tip de pictură, semnificația şi abstracția se condiționează mutual. De unde răsare atunci sensul, ne-am putea întreba? Din stil? Din ceea ce Andre Malraux, polemizând cu vechi prejudecăți psihologiste, crede că este, înainte de toate, creație şi exprimare, în timp ce noi spuneam că stilul ar fi adevărul percepției ca trăire personală sau, şi mai exact, este tocmai maniera de a da limbajului artei, cu toate riscurile pe care acest lucru îl comportă, o rezistență de materie, în puritate strict materială.
Arta nu poate să nu tindă spre a fi o prezență, spre a fi înfățişare, deşi rămâne sens, în măsura în care e comentariu trăit al unei experiențe trăite. Că sensul poate umple această prezență e o iluzie, o iluzie care se arată a fi chiar pictura, opera picturală căreia i se dă sens întrupat. Pictura aceasta a lui Marcel Lupşe, prin însăşi reitatea ei, uneori, halucinantă, ajunge a fi profundă, fermecătoare, alegorică şi, uneori, chiar simbolică. Amprenta vegetală, pădurea, câmpul, luminişul, florile hiperrealiste şi hiperbolice depun mărturie despre candoarea şi, totodată, expresivitatea tablourilor. Ai, uneori, sentimentul, în preajma acestor universuri vegetale, că spațiul însuşi e o noțiune temporală, că Lupşe pictează ritmuri, semne, tensiuni, cu mijloace puține, cât mai liber cu putință, reuşind să „ridice” o realitate despre care ți se inculcă ideea că ea vine pe deasupra, se naşte în cer, sau Dumnezeu ştie unde, pentru a-i împlini intențiile. Nu e sacrificată în tablou nici esența, nici emoția. Corporalitatea se manifestă ca nepotrivnică duhului. Tabloul devine, în acest fel, cum am spus-o mereu, – aşa cum crede şi Delacroix, o sărbătoare pentru ochi, făcând ca ochiul celui care vede să privească cu gene curate, să încerce să devină un ochi sfințit, doar astfel ochiul vede farmecul, aura, duhul, fondul arhetipal, surpriza, miraculosul, seducția…