Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mariana Bojan s-a „înnobilat” !

Antologia alcătuită de Irina Petraș, Transilvania în cuvinte, tipărită la editura Școala Ardeleană în 2017, cuprinde o seamă de texte aparținând scriitorilor transilvăneni și nu numai. Cele 432 de „mici capodopere” sunt, din multiple puncte de vedere, evocări, portrete și creații adevărate, adeseori nebănuite, cu privire la provincia amintită.
Firește, nu le-am citit pe toate și nu mi-am propus să fac o lectură rapidă din care să mă aleg cu puțin. Din când în când deschid volumul pentru a afla cum au gândit ori și-au imaginat scriitorii de diferite vârste mentalitățile, obiceiurile și idealurile de acum ori chiar din trecut ale trăitorilor de pe aceste meleaguri.
Sigur, majoritatea condeierilor trăiesc la oraș, în mediul citadin și foarte puțini își amintesc de mediul rustic în care s-au născut părinții sau bunicii lor, iar tinerii de astăzi pleacă, după terminarea studiilor, în străinătățile ademenitoare.
Mă opresc la un text, scris cu ani în urmă (și inclus în antologie), ca un fel de „profesiune de credință”, al Marianei Bojan: poetă, prozatoare, creatoare de opere plastice ș.a. Titlul mi s-a părut incitant: Mi-am cumpărat (un) sat. Motivația este următoarea: după moartea „bătrânilor”, ea nu a moștenit aproape nimic (doar un „tindeu”). Consultându-și conștiința, constată că, „fără sat nu se poate!” Pleacă pentru a identifica „satul” potrivit sufletului ei și, după lungi căutări, îl găsește. E satul Bologa, care e situat, „Cu un capăt în calea trenului și cu celălalt în munți”! Localitatea are toate formele de relief: câmpie, coline împădurite, un pinten muntos, un castru roman și o cetate medievală! Satul pe care M. Bojan l-a ales are biserică, școală, poștă, doftoroaie, centru de colectare, crâșme, așadar un sat adevărat.
Sinceră, cum e de obicei, Mariana Bojan și-a făcut repede prieteni printre câinii și oamenii satului, încât zilele și nopțile rurale au devenit „darul pe care mi-l trimit zeii drept recompensă pentru clipele copilăriei”, când ea se străduia să devină „om”.
Atât de frumos a scris despre satul „adoptiv”, încât mi-am amintit de modul idilic în care erau descrise satele românești din urmă cu un veac și ceva de către scriitorii sămănătoriști din vremea lui G. Coșbuc, Al. Vlahuță, B. Delavrancea ș.a. Dar Mariana Bojan s-a oprit la timp.
În ce mă privește, însemnările autoarei m-au pus pe gânduri și am căutat să-mi răspund mie însumi unor întrebări firești privind destinul satelor românești de astăzi.
Recunoaștem cu toții că, în majoritate, satele noastre sunt acum într-un proces de pustiire! Capitalismul mult dorit a înstrăinat nu numai industria și bogățiile solului și subsolului, ci a „golit” satele de harnicii țărani de altădată. Multe școli și dispensare și-au închis porțile, puținii bătrâni care au mai rămas își așteaptă fiii ori nepoții, care îi caută doar la sărbătorile creștinești din timpul verii sau al iernii.
Din aceste motive, gestul Marianei Bojan mi se pare singular dar de admirat. Să fie „semnalul” întoarcerii românilor spre „vatra strămoșească”? Parcă nu pot crede deocamdată în așa ceva.
Oricum gestul româncei mă determină să-l consider unul de „noblețe”, adică de caracter, de eleganță. Să ne amintim: cu mulți ani în urmă, societatea românească a avut, în clasa cultă, o firavă „aristocrație nobiliară”, formată mai puțin din posesori de feude, de privilegii de castă, mai mult din oameni de caracter, de distincție și eleganță în relațiile lor cu semenii de același neam, însă inferiori ca grad de cultură și mod de comportare.
Pe de altă parte, nu știu în ce măsură sătenii din Bologa o cunosc cu adevărat pe noua lor „consăteană”, cum o apreciază și în ce raporturi se află cu un „orășean” care laudă „viața” la țară în anii de acum, când foarte mulți români fug, se îndepărtează de mediul sătesc, ca „dracu’ de tămâie”! Dar eu cred că Mariana Bojan s-a „înnobilat” prin gestul și planurile ei „rustice”, chiar dacă ele par „pasajere”! Poate că va scrie cândva despre „traiul” ei în noul mediu sătesc. Nu e nici o „rușine”, nici un gest „desuet” să scrii despre mediul sătesc de astăzi. Dimpotrivă, măcar intelectualii adevărați să facă loc, în scrierile lor, noilor ipostaze ale trăitorilor din afara centrelor urbane. La ora actuală, încă mai există condeieri care s-au născut la sat și nu s-au „lepădat” de valorile morale și naturiste de acolo. Sigur, nu în stilul scriitorilor din trecut, ci reliefând felul cum societatea urbană de acum a influențat mediul rustic de astăzi, evidențiind valorile și formele de receptare „moderne” ale societății sătești contemporane.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg