Dezvoltată pe o coordonată tragică existențială, opera poetică a Aurei Christi este o continuă căutare de sine a autoarei, într-o lume aflată în degradare (nu doar morală), profilată pe un orizont apăsător, apocaliptic în perspectivă universală („suflete vii/ într-o perpetuă, construită apocalipsă născândă,/ Ceva care ne face să fim însetați de absolut” – Templierul), dovedindu-se a fi o tulburătoarte mărturisire de sine („Stau pe muchia serii, ca-ntr-o/ biserică, în lumina soarelui apune”) și patetică interogație privind identitatea sa, ca prezență umană, în acest labirint existențial în care a fost concepută și lansată sub imperativul Genezei: „Cu frică și cu tremur întreb:/ Tată al meu, Carele ești în ceruri,/ cine sunt eu, de mi-ai dat puterea cea de toate zilele […] Ce caut eu aici?” (Utopia cutremurată). E poezie cu un marcat dramatism interior, de rezonanță meditativ filosofică, hrănită din reflecția acută, asumată, a unor scriitori și gânditori moderni preocupați de sondarea abisală a conștiințelor umane: „poetica Aurei Christi – scrie Maria-Ana Tupan în „Prefața” (Polifonii pentru mileniul trei) la antologia O sută și una de poezii (antologie, prefață și selecția reperelor critice, de Maria-Ana Tupan. Editura Academiei Române, București, 2020) – e afină concepției heideggeriene a istoricității modului de raportare a oamenilor la condițiile existenței lor”. Preocupările în domeniu sunt reflectate din plin în comentariile ample din eseistica sa (Religia viului, 2007; Nietzsche și Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, 2013; Din infern cu dragoste, 2017 ș.a.) translată poetic (poematic) într-o decantare religioasă intrinsecă, de o febrilă solemnitate și de un patos vital vibrant: „Doamne […] Ieri noapte te-am căutat/ în livadă și am găsit umbrele merilor,/ teilor, umbra salciei și a corcodușelor,/ șarpele drumului – un fel de hotar// între nu se știe care dintre lumi” (Seară, Domine). Comuniunea cu elementele primordiale ale firii, cu natura în puritatea ei edenică, asigură poetei o vitalitate patetică, dezvăluită cu deplină candoare pasională: „Nu te grăbi să arzi!/ Doamne, cum să nu fiu grăbită,/ când totul fac din voia Ta,/ în care scrie despre arderea de tot? […] Cum să nu ard în șlefuita/ arșiță a verii, în care ard toți merii/ și fluturii iubesc văzduhu-ncins/ și îmi alintă ochii, inima, duhul?/ În dorul de ninsori, o, nu se cade/ să mă opresc la jumătate./ Și nici în frigul, care rudă/ de sânge îmi este. Și nici/ în cântecul prin care/ eu îmi urmez firea, plămada/ și legea o urmez” (Ardere de tot). E o frenezie ce amintește erotismul avântat al Magdei Isanos, aici însă totul are viziune misterială în cunoaștere inițiatică: „În singurătate născuți,/ în iubire suntem mai singuri/ decât în moarte. În rest –/ nicio veste, cu excepția/ marilor friguri […] Zeii care vin călări/ prin noi abrupt coboară/ în duh, în somn și ies pe ape;/ din umbră ne culeg,/ apoi din vis și plante.// De când lumea, iubite/ rădăcinile sufletului/ sunt peste tot la vedere;/ cine le vede – renaște/ sau piere” (Ancora). Dar, setea de cunoaștere a sinelui o conduce spre propriile trăiri interioare, prin coborârea în adâncurile stărilor sufletești, intime: „Încet de tot cobor în subterana mea,/ cum am făcut și fac de-atâtea ori, vie/ încă. Deodată ceva mă smulge, brusc,/ la suprafață.// Văd coama tornadei apocaliptice./ Din iureșul ei nu m-aș mai trezi… Ba nu […] Sufletul meu arde de viu, ca o torță,/ pentru a-i cuprinde pe toți în acest nou/ cântec c-un soare// straniu, care ochii mi-i arde” (Schimbarea la față). Contemplarea vieții trăite intens, îi provoacă zbuciumări, rezonând cu un soi de disperare stârnită de golul din jur în care caută, totuși, un sens al existenței: „Smulg viață vieții și până să ajung/ la mine – rătăcesc pe drum tot ce am adunat./ Culeg sens din lipsa de sens și uit ce-am cules./ Iubesc și atunci când iubesc sunt temelie/ străinătății din mine, cu o privire/ dau suflet și zei lucrurilor,/ vrajă – vieții, viață – morții,/ și-l duc pe Dumnezeu noapte de noapte în spate/ cum țăranii își poartă roadele spre case toamna […] Mă hrănesc din golul dinlăuntrul meu/ și mi se face foame de mine./ Mă aștept pe mine și nu știu pe cine aștept./ Tot mai rar am puterea de a intra în timp./ Între mine și mine stau: gură-cască/ la porțile amărăciunii” (Risipe). Lirica aceasta are profunzimile de rostire ale unui gânditor eclesiastic actual („Un Eclasiast tragi-comic mă ține de mână” – Marele necunoscut) recunoscând în lume imaginea unei năluci halucinante: „lumea ce este, ce poate fi?/ – Lumea/ Nu mai mult decât o nălucă” (Frumusețea, ancoră a sufletului). Tocmai de aceea are nevoie de argumentul ființării dintr-o antichitate ce constituia centrul universului, înfățișând o axis mundi pe care se dezvolta însăși rațiunea de a fi: „Dacă el, Omphalos, și-ar înceta cântecul,/ noi am muri, pur și simplu” (Omphalos). Astfel își asumă, în cântecul său de zbucium oracular, calitatea izbăvitoare a acelei pietre magice/sacre aflate pe aditonul templului de la Delphi („Omphalos/ ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde”), rostind cu gravitate neliniștea doritoare de izbăvire din singurătate: „Ce-i de făcut? Unde să te salvezi?/ Ai un singur trup – carcasă a unei lumi neexprimate./ Ai un trecut uriaș, tocmai bun de înțeles/ pururi pe jumătate. Un prezent în care intri/ încolțit de singurătate, ca într-un labirint./ Un limbaj ce se înfruptă din tine ca dintr-un imperiu […] Ai încă ceva de iubit, de văzut, de murit” (Prima limită). Se face așadar receptacul de luciditate al sensurilor trăirii (sau ale zădărniciei) zilei de azi, cu neliniștea căutării necontenite de sine, a rațiunii de a fi și mai ales de a înfrunta un mâine incert: „Dar poate totul este infinit mai simplu./ Poate, nu suntem decât casa altcuiva –/ o casă stranie, ce se mișcă de acolo-acolo,/ fără să aibă puterea de a deveni altceva// decât în somn sau în visele pe care le uiți/ de cum te-ai trezit dimineața devreme/ și urmărești cu respirația tăiată felul în care/ soarele ezită să răsară, de parcă s-ar teme […] Da, ca și cum am fi o casă de neuitat, o casă/ singură, ca un rug în noapte făcut de cineva/ rătăcit. Și pentru că nu știm de cine anume/ și nici dacă într-un târziu vom afla// – ostateci ai ființei, prieteni ai incertitudinii –/ trăim ca și cum am pluti prin țara spaimei/ care știe, simte, vede totul și ne spune atât cât trebuie/ să știm. Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?” (Casa altcuiva). Din această nebuloasă existențială, reflectată în neliniștea întregii sale poezii, șansa acalmiei sufletești, ca și neliniștea incertitudinii existențiale, o află în comuniunea cu iluminarea transcendentală spre care își îndreaptă gândul și fapta ritualică a rugăciunii: „O, Doamne, Doamne […] Spre tine mă întorc din vis și/ somn, în tine liniștea mi-o aflu!/ Spre tine alerg și mă întorc eu,/ pururi, de unde aș veni și ce aș/ face. La tine mi-este gândul și/ ființa, inima, sufletul frumos,/ în care-ai strâns de pretutindeni/ farmec, iubire, rouă, amintiri,/ trecut cât lumea, viitor, uitare și/ sfială, răsucite blând pe fiecare os” (Prin ochii lui Adam).
Aura Christi trăiește acut freamătul existențial al prezenței sale în lume, prin poezie („Eu scriu poeme de când mă știu”), printr-un catarsis al acesteia („îngenunchez în pietre,/ în cai, în ultimii dintre oameni,/ în sfinți și eroi, în livada din curtea/ casei mele, și mă rog în roze, lăstuni,/ sălcii, în țintirimul din colțul grădinii,/ unde și-au găsit obștescul sfârșit/ oști de paianjeni, fantome de iarbă,/ îngeri căzuți și noiane de stele” – Ecce homo), acordându-și expresia pură a cuvântului într-un discurs năvalnic ce trece de la lamentația elegiacă la solemnitatea imnică, de la versul clasic (oda în metru antic, în metru safic) la cel liber, totul convulsionând emoțional într-o viziune tragică, asumată intim, asupra lumii, într-o neliniștită căutare de sine într-un univers al realului ce devine mereu mai mult maculat, mai apăsător, mai copleșitor, degradant.