„Femeia este al cincilea anotimp“
(René Chateaubriand)

 

 

În anul 1912, ne aflam la 110 ani distanță de la apariția capodoperei Genie du Christianisme ou Beautés de la Religion Chrétienne 1 și la peste 60 de ani de la publicarea vestitelor memorii, Memoires d’autre tombe 2, pe care René Chateaubriand le dăduse literaturii și societății franceze dar și unei Europe încă oripilate de sângeroasa Revoluție Franceză de la 1789. Anul 1912 a însemnat și o revenire în prim plan a operei lui René Chateaubriand prin scoaterea la lumină a primei părți a corespondenței marelui om de cultură și de stat prin lucrarea lui Louis Thomas, Correspondance Generale de Chateaubriand3. Deși apărută târziu în opinia specialiștilor, cartea venea să umple un mare și nedrept gol creat de-a lungul timpului în biografia lui Chateaubriand și istoria complicată a politicii externe franceze de la finalul imperiului lui Napoleon I (după înfrângerea de la Waterloo din 18 iunie 1815) și până la semnarea păcii interminabilului Congres de la Viena, desfășurat în anii 1814 și 1815.
Cartea, în fond culegerea de scrisori semnate de Chateaubriand, foarte diverse ca subiecte, corespondenți și conținut, a fost analizată imediat de specialiștii în biografia Marelui René (Edmond Biré, René Kerviler, abatele Pailhes sau Gustave Lanson), iar concluziile au fost că noua lucrare va ocupa, ca valoare literară, un loc aparte în istoria literaturii franceze și europene, în primul rând datorită stilului. De exemplu, Chateaubriand scria într-una din scrisorile sale prezente în volumul amintit: „Am multe lucruri pe care aș vrea să le spun dar sufăr atât de mult încât îmi e greu să văd cuvintele pe care le scriu. Bună seara dragă soră! Mă voi culca cu gândurile tale și cântecul unei privighetori care se întoarce în fiecare primăvară în micul turn“ (Louis Thomas, Correspondance Generale de Chateaubrian, Premier Tome, scrisoare adresată de Chateaubriand doamnei de Duras în 18 iunie 1813).
Iar ultimul eveniment dedicat lui Chateaubriand în același an 1912 a fost ciclul de 10 conferințe ținut de Jules Lemaître4 având subiecte din viața și romanele ce compun opera marelui creator literar și omului de stat francez. Cele 10 teme de conferință au fost, în ordinea dată de conferențiar: 1. Copilăria și tinerețea – Călătoria în America; 2. Eseul Despre revoluții; 3. Natchezul – Atala; 4. Frâul; 5. Geniul creștinismului; 6. Martirii; 7. Itinerar De la Paris la Ierusalim; 8. Viața politică; 9. Amintiri de dincolo de mormânt, iar cea de a 10-a Concluzii. Anul 1912 a fost, de altfel, și anul apariției lucrării biografice Chateaubriand5.
Legat de evenimentele ce au avut loc în anul 1912 având ca teamă biografia și opera lui René Chateaubriand, este evident că la momentul respectiv a existat o coordonare și o colaborare strânsă între criticii literari cunoscători ai operei lui Chateaubriand reuniți sub patronajul revistei Les Deux Mondes, atât Jules Lemaître cât și Victor Giraud6 fiind redactori ai revistei, unul ca autor al unei biografii și apoi al ciclului de conferințe, altul ca autor al textului ce prezenta în revistă evenimentele amintite.
Dacă despre viața, opera și rolul lui Chateaubriand în politica franceză s-a tot vorbit în special pentru a scoate în evidență personalitatea marelui om de cultură și de stat, despre viața sa sentimentală s-a discutat și scris cu reținere avându-se în vedere o serie de detalii care i-au fost, fie trecute cu vederea sau motivate din rațiuni ce țineau de istoria Franței, fie reproșate doar voalat fiind considerate ca firești la nivelul unui creator romantic căruia i se putea ierta orice.
Ca orice om dar mai ales ca orice mare om politic și genial creator literar, René Chateaubriand a avut prieteni și dușmani. Prieteni adevărați, acei puțini prieteni de o viață, au fost doi: Joseph Joubert7 și Louis de Fontanes8. Dușmanii au fost însă mult mai mulți și mai importanți, pe măsura lui Chateaubriand, primul dintre ei fiind însuși Napoleon Bonaparte. Dar și mulți alții, fie din zona politică fie din cea literară, două lumi ce te fac oficial notoriu și în particular să fii urât. Și nu puțini au fost cei care l-au urât pe Chateaubriand pentru succesul la femei. Ca să fim mai clari aici, lucrurile, deși au fost mereu la vedere, niciodată nu au fost pe deplin considerate cunoscute, acceptate și înțelese corect.
Cea de a zecea conferință a lui Joules Lemaître poartă titlul Concluzii și, cu siguranță, Maestrul (Le Maître !!) a vrut să se folosească de corespondența lui Chateaubriand pentru a trage concluziile pe care și le dorea el legat de caracterul și urmările comportamentului unui René romantic și amoros. Subiectul, prin tot ceea ce înseamnă el ca întindere, expunere publică și riscuri de noi contradicții, nu putea fi readus în prim plan fără acea bază de informații oferită de scrisorile sale. După momentul apariției corespondenței lui René Chateaubriand, totul se putea discuta cu date concrete chiar dacă o parte dintre scrisori dovedeau clar că era vorba de un schimb de mesaje parțial, subiectiv și chiar contradictoriu. Aici cuplul de mari admiratori biografi ai marelui René, conferențiarul Lemaître și ziaristul Giraud, și-au servit, pas cu pas, părerile favorabile ce ajutau publicul, dacă nu chiar îl împingeau, să creadă că aproape totul trebuia să pară favorabil unui Chateaubriand bântuit de mândrie, dorință de învingător și de plictiseală de acea glorie venită pe tavă. 26 de ani mai târziu, André Maurois, folosind și el din plin volumul corespondenței lui Rene Chateaubriand, va scrie o biografia a acestuia intitulată René, ou la vie de Chateaubriand9, considerată ca una dintre cele mai complete.
Dacă majoritatea celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Chateaubriand au fost impresionați de talentul și gândirea lui profundă nu înseamnă că nu au existat și opinii contrare, cât se poate de critice. Una dintre ideile negative legate de viața lui Chateaubriand, care a atras atenția și după citirea corespondenței sale, a fost ideea apropierii exagerate care ar fi existat între René Chateaubriand și sora sa Lucile, o apropiere care nu ar fi fost total inocentă. Este evident că mulți dintre criticii lui Chateaubriand au căutat să descopere accentele cele mai ascuțite ale iubirii fraterne rezultate din scrisorile pe care René i le-a scris Lucilei și invers, deși totul se explica prin felul lui René de a trăit fiecare moment al vieții sale cu maxim de intensitate. Moartea Lucilei, care i-a amplificat atât starea de suferință cât și cea de creație, străbate ca un fior tragic textul Memoriilor.
Să ne întoarcem la cea de a 10 – a Conferință a lui Lemaître, intitulată, nu chiar întâmplător Concluzii, care se ocupă, mai ales, de corespondența amoroasă a unui Chateaubriand mereu îndrăgostit dacă nu i se răspundea la iubire și mereu indiferent dacă femeia vizată îi devenea rapid victimă. Corespondența e bogată și, fără nicio îndoială, incompletă. Dacă vom încerca să o ordonăm după datele biografice ale lui Chateaubriand, deci cronologic, va trebui să admitem din start că, urmărindu-i viața, nu vom nota iubirile sale ordonate cuminți strict succesiv pentru că Chateaubriand a iubit mereu câte o femeie fără a uita complet femeile iubite anterior. Este suficient să ne referim la iubirea dintre René Chateaubriand și Juliette Recamier pentru a observa că în timp ce Juliette l-a iubit constant și i-a fost mereu fidelă, René a trădat-o adesea revenind mereu la ea ca la o adevărată soție. Și pentru că am pomenit cuvântul soție, să nu uităm de cea numită Celeste de Chateaubriand, soția lui Chateaubriand (cu care era căsătorit încă din anul 1792, când René avea 24 de ani iar Celeste 18 ani !). Tinerețea lor ar fi putut fi scuza cea mai bună pentru o înstrăinare rapidă și totală dacă Celeste ar fi simțit ezitări în ce privește viața de familie. Ori datele pe care le deținem ne arată doar un tânăr soț René mereu în căutarea unei iubiri extraconjugale alături de o soție Celeste singură, pură și devotată soțului ca o călugăriță.
Deși Chateaubriand nu poate fi total acuzat de indiferența cu care a tratat tot timpul instituția căsătoriei, felul său libertin și aventuros în care s-a comportat în numeroase momente din viața particulară îl acuză cel puțin de nepăsare față de Celeste dacă nu chiar de neseriozitate. Societatea însă, atunci când este vorba de un mare om de stat sau mare scriitor, este gata să ierte și să uite „unele devieri de comportament“, fiind mult mai atrasă de tabloul iubirilor spectaculoase decât de cel al căsătoriilor banale. Iar societatea franceză din secolul al XVIII-lea și următorul a privit legătura amoroasă dintre René Chateaubriand și Juliette Recamier ca pe cea mai firească prietenie ce oferea imaginea cuplului perfect din toate punctele de vedere. Nimeni nu s-a revoltat niciodată văzând pasiunea care îi lega în viața de zi cu zi și în lupta contra unui monarh puternic precum Napoleon. Dacă ceva a deranjat totuși uneori iubirea lor, motivul nu a venit din exterior ci din interior. Iar cauza a fost mereu legată de escapadele lui Chateaubriand, un iubit care nu a reușit să se ridice la un nivelul de devotament și sacrificiu comparabil cu cel al iubitei sale Juliette.
Dacă dorim o cronologie a iubirilor cunoscute ale lui Chateubriand, dovedite și prin corespondența sa bogată cu femeile, ar fi aproape obligatoriu să analizăm viața sa amoroasă în raport cu relația cu Juliette Recamier. Indiferent câte iubiri au fost și cât au durat, toate au fost trecătoare, René Chateaubriand plecând dar revenind mereu la eterna sa pasiune, la Juliette, cea care l-a iubit și l-a acceptat necondiționat ca pe un destin fatal dar luminos prin măreție.
Înainte de întâlnirea cu Juliette Recamier, Chateaubriand a fost îndrăgostit de două femei, prima fiind frumoasa Pauline de Montmorin de Beaumont10, fiică a contelui de Montmorin, ministrul lui Ludovic al XVI-lea. Căderea monarhiei atrage asupra familiei o serie lungă de nenorociri în timpul Revoluției Franceze. Vor fi eliminați, pe rând, membrii familiei sale: mamă, soră, frați, veri, morți în închisoare sau ghilotinați. Trăiește o perioadă de timp la familia Joubert, în casa lor din Villeneuve, unde îl întâlnește pe Chateaubriand cu care va începe o iubire romantică. Iubirea lor a fost puternică și în contradicție cu moravurile vremii pe care Chateaubriand le descria în Geniul Creștinismului. A doua mare iubire născută de Revoluția Franceză a fost Delphine de Custine11, o reprezentantă a nobilimii care a înfruntat cu curaj Tribunalul Revoluționar apărându-și socrul, generalul Adam Philippe de Custine. Prenumele său, Delphine, ne poartă cu gândul la eroina romanului Delphine, scris de Doamna de Stael, impresionată de curajul Delphinei de Custine. Chateaubriand a iubit-o la nebunie și a rămas o perioadă în preajma ei la castelul Fervaque, pe care Delphine și l-a cumpărat la sugestia lui. La rândul său, Delphine l-a iubit cu disperare pe Chateubriand și se pare că era foarte geloasă, cităm: „Îl iubesc mai mult ca niciodată și sunt mai nefericită decât pot spune“ (citat din corespondența Delphinei Custine despre pasiunea pentru Rene Chateaubriand). Iubirea celor doi a durat 20 de ani, ceea ce presupune că, în aceeași perioadă, René a avut cel puțin între trei iubite între care a oscilat, Juliette Recamier, Delphine Custine și Cordelia Greffulhe. Iată o performanță greu de egalat dacă se ține cont de poziția și frumusețea femeilor amintite și de concurența bărbaților care se învârteau în jurul acestor renumite femei de lume.
Ca să evităm numeroasele detalii care ar cere o analiză precisă a perioadelor exacte în care Chateaubriand asalta și la rândul sau era asaltat simultan de femei frumoase și deosebite din istoria Franței, ne vom referi totuși la femeia cea mai importantă și mai strălucitoare dintre ele, care i-a fost iubită aproape toată viața, cu siguranță în ultimii 32 de ani din viața sa, între 1817 și 1749, anul morții sale. Ea s-a numit Juliette Recamier12. În capitolul dedicat Concluziilor (a 10 – a conferință a lui Jules Lemaître) se notează că cei doi viitori mari iubiți, René și Juliette, s-au întâlnit la moartea Doamnei de Stael. În acel moment René avea 50 de ani iar Juliette cu 10 ani mai puțin. Se îndrăgostesc unul de celălalt dar, în timp ce ea îi va fi din acel moment mereu fidelă, el o va face adesea să sufere plecând și revenind la ea așa cum îi era obiceiul. Prima dezertare de la iubirea pentru Juliette va avea ca motiv pasiunea bruscă și de neoprit, pentru Cordelia Greffulhe13.
Iubirea dintre Juliette Recamier și René Chateaubriand a avut multe meandre și ocolișuri impuse mereu de nestatornicia lui René care a făcut-o să sufere. Există și multe detalii care poate au favorizat jocul perfid și rafinat al lui René în raport cu naivitatea Juliettei. Una dintre explicații poate ține de virginitatea lui Juliette la momentul întâlnirii cu René. Există dovezi de netăgăduit care atestă că soțul lui Juliette era de fapt tatăl ei natural care, în dorința firească de a proteja averea familiei s-a căsătorit cu fiica sa care urma să-l moștenească în cazul în care ar fi fost acuzat și condamnat de Tribunalul Revoluționar care funcționa în perioada Terorii. Nu s-a întâmplat așa dar presiunea asupra familiei a contat ulterior.
Juliette Recamier a fost o persoană publică de o rară frumusețe și delicatețe pe care întreaga societate o iubea. A ajutat multă lume și s-a împrietenit cu mulți și importanți intelectuali ai vremii. E de notat că Juliette Recamier l-a refuzat pe prințul Augustus al Prusiei când acesta a cerut-o în căsătorie. I-a evitat pe mulți alții care o admirau, oameni politici ca Marat sau Robespiere sau nobili din jurul monarhiei ca Julien Bonaparte și Jean Baptiste Bernadotte. Iar Chateaubriand a fost de fiecare dată marele câștigător al tuturor duelurilor amoroase care pluteau în jurul Juliettei, cea care nu a avut timp și sentimente de iubire decât pentru el.
Pe de altă parte, cuplul imperial Napoleon – Iosefina a fost profund lezat de notorietatea Juliettei și de mulțimea celor care se învârteau în jurul ei, dar și de tendința acesteia de a rămâne departe de curtea imperială și posibilele avansuri ale împăratului. Poziția lui Napoleon, gelos pe faima Juliettei, s-a simțit ulterior când acesta a refuzat să-l ajute pe soțul Juliettei să salveze Banca Recamier și chiar să-i îndepărteze pe soții Recamier din Paris.
În lungul șir al iubitelor lui Chateabriand ar mai trebui menționate și Hortense Allart14 cu care a avut, se pare, o lungă, intensă și complicată relație, Nathalie de Noilles15, pe care a iubit-o scurt timp, în perioada 1815 – 1816, înainte de a o întâlni pe Juliette Recamier, și Leventine de Villeneuve16, pe care biografii o plasează în timp în jurul anului1828. Au fost, toate, repere ale vieții amoroase a lui Chateaubriand și nu întâmplător au devenit muze ale sale și motive serioase de infidelități față de Juliette.
Toate necazurile Juliettei Recamier au fost trecute cu bine datorită felului ei de a fi și a se purta cu cei din jur. Iar sursa puterii care a ajutat-o mereu să treacă peste greutăți a fost, în mod bizar, exact iubirea care i-a adus adesea suferințe nemeritate. Privită ca o muză a artei, ca o patroană a salonului unde creațiile și părerile stabileau valorile literare și apreciată de marii bărbați ai Franței, Juliette a fost însă o jucărie în mâna lui René. René cel genial dar indiferent, cel sensibil la toate femeile din jur mai puțin la cele care îl iubeau, cel gata să moară pentru o idee măreață dar și suferind de plictiseală. Juliette l-a iubit necondiționat timp 30 de ani, i-a fost mereu alături, l-a susținut și înțeles, acceptat și iertat, iubit și urât când a mințit-o fără jenă. L-a mai iertat o ultimă dată atunci când, obosit și mereu neînțeles, i-a murit în brațe ca o dovadă că, totuși, cu sufletul i-a aparținut numai ei.

 

 

Note
1 Mr. René Auguste de Chateaubriand, Vicomte de Chateaubriand, Genie du Christianisme ou Beautés de la Religion Chrétienne, Tome premier, Chez Migneret, Imprimeur, rue de Sepulcré, no. 28, Paris, 1802
2 Mr. René, Le Vicomte de Chateaubriand, Memoires d’autre tombe/Memorii de dincolo de mormânt, Tome Premier, Eugene et Victor Penaud Freres, Editeurs, 10 rue de Faubourg, Montmartre, Paris, 1849
3 Correspondance Generale de Chateaubriand, Louis Thomas, Premier Tome, Librairie Ancienne, Honoré et Edouard Champion, Editeurs 5 Quai Malaquais, Paris, 1912
4 François Elie Jules Lemaître (1853 –-1914) a fost un critic și dramaturg francez, profesor la Universitatea din Grenoble, critic la Journal des Debats și ulterior la Revue des Deux Mondes. Studiile sale literare sunt reunite în lucrarea Contemporanii (Les Contemporains, serie 7, numéros 1886 –1899, Etudes et Portraits Litteraires) iar critica sa de teatru în Impressions de Théatre, serie 10, numéros 1888 – 1898 (Seriile și numerele originale ale Revistei Les Deux Mondes)
5 Jules Lemaître (de l’Académie Française), Chateaubriand, Calmann Levy editeurs , 3 rue Auber, Paris 1912. (Source gallica.bnf.fr / Bibliotheque nationale de France)
6 Victor Giraud (1868 – 1953), romancier, jurnalist și om de litere francez, secretar general al revistei Revue des Deux Mondes și critic literar la revista Le Figaro, decorat cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler. Este deținătorul Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru literatură, pentru întreaga opera.
7 Joseph Joubert (1754 – 1824), moralist și eseist francez, cunoscut pentru lucrările sale Pensées/Gânduri și Recueil des pensees de M. Loubert, publicate post mortem sub îngrijirea lui René Chateaubriand. A avut legături cu iluminiștii D’Alembert și Diderot încă înainte de Revoluția Franceză.
8 Jean Pierre Louis de Fontanes (1757 – 1821), politician francez, a fost introdus în cercurile literare de amicul său, poetul Claude Joseph Dorat, căruia îi înlesnise anterior căsătoria cu Fanny de Beauharnais, sora împărătesei Josephine de Beauharnais. În timpul Revoluției Franceze, în 1792, se refugiază în Anglia unde îl întâlnește pe Chateaubriand cu care râmâne prieten. Louis de Fontanes a fost membru al Academiei Franceze, francmason membru al Lojei din Paris și profesor de literatură la Collegele des Quatre Nations.
9 André Maurois, Note de l’Académie Française – René, ou la vie de Chateaubriand, Collection des Amis des Beaux Livres, Tirage special pour Bernard Grasset Editeur 61, rue des Saintes peres VI e Paris 1938
10 Pauline de Montmorin de Saint Herem, contesă de Beaumont (1768 – 1803) cunoscută ca iubită a lui Chateaubriand și personaj din lumea literelor, având un salon la Paris în perioada Consulatului
11 Delphine de Sabran, marchiză de Custine (1770 – 1826), descendentă a Magueritei de Provence, soția lui Saint Louis. Delphine de Custine are un destin tragic, își pierde soțul în tipul Revoluției Franceze și ulterior se dedică educației fiului ei. Caracterizată ca timidă dar curajoasă, fermecătoare și senzuală, a avut o lungă relatie de iubire cu Chateaubriand.
12 Jeanne Françoise Julie Adélaide Récamier (1777 – 1849), cunoscută mai ales sub numele de Juliette a fost o reprezentantă a nobilimii franceze cu vederi socialiste care avea un salon literar frecventat de oameni importanți din cercuri politice pariziene; persoană publică de mare influență și notorietate în perioada în care Napoleon Bonaparte a fost la putere.
13 Cordelia Greffulhe, contesă de Castellane (1796 – 1847), fiică a unui mare bancher înnobilat la Restaurare, căsătorită cu Maresalul de Castellane, a ținut la Paris un important salon literar unde se întâlneau Molé, Thier, Arago, Merimée. Devine iubita lui Chateaubriand când acesta era Ministrul Afacerilor Externe. Pentru a fi lângă Cordelia de Castellane, Rene Chateaubriand o va părăsi brusc pe Juliette de Recamier care, rănită, va renunța să locuiască la Paris și va pleca la Roma.
14 Hortense Allart de Meritens, cunoscută sub pseudonimul Prudence de Saman l’Esbatx (1801 – 1879), scriitoare și eseistă italo – franceză care și-a construit subiectele pe baza propriilor aventuri. A fost apropiată de George Sand, o relație care i-a permis să publice o parte din corespondența cu aceasta și să scrie o carte cunoscută pentru scandalul produs în societate. În anul 1829, fiind la Roma, l-a întâlnit pe Chateaubriand și au devenit amanți.
15 Nathalie de Noilles, contesă de Mouchy (1774 – 1835), nobilă franceză, fiica marchizului Jean- Joseph de Laborde, cunoscută pentru frumusetea ei și pentru legătura amoroasă cu Chateaubriand, cel care a imortalizat-o sub numele de Velleda Martirilor și a numit-o „Muza din Mereville“.
16 Leontine de Villeneuve, contesă de Castelbajac (1803 – 1897), cea pe care Chateaubriand a numit-o „L’Occitanienne “, ultima sa iubire, cu 35 de ani mai tânără. Au corespondat, la inițiativa ei, înainte de se întâlni. S-au întâlnit de mai multe ori, timp de 3 săptămâni, schimbând idei politice, fără ca între ei să aibă loc o apropiere fizică.