Aurora Cornu mărturisește într-un interviu din volumul Vedere din Turnul Eiffel (Junimea, 2018): „Marin, împărțind soarta poporului lui, el e mereu acolo, nu-l mai mișcă nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. După care țăranul român nu va mai avea niciun cântăreț al lui.” În ultimii ani, elevii par să nu mai aibă vreo punte livrescă reală cu cartografia rurală. Sadoveanu este de necitit pentru cei mai mulți, Rebreanu, în ciuda complexității romanelor sale și a bogăției stilului, este aproape incomprehensibil. Până și opera lui Preda are un caracter ingrat. Deși se studiază abia în ultimul an de liceu, romanele sale atrag interesul elevilor prin caracterul mucalit al personajelor, prin limbaj, dar și printr-o altfel de situare în context.
În romanele sale, Preda urmăreşte raportul dintre individ şi istorie, prezentând modul în care evenimentele sociale, politice etc. influenţează viaţa unui om. Dacă tema romanului Moromeții ar fi „libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei” (așa cum afirmă Eugen Simion), în Cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini trăiește în „epoca ticăloșilor”. Al doilea volum din Moromeții, Intrusul, Delirul, apoi Cel mai iubit dintre pământeni se numără printre romanele anilor ’60-’70 care au reconfirmat în mod spectaculos interesul publicului larg pentru un gen care păruse definitiv sufocat de realismul socialist (N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Paralela 45, 2008, p. 960). Preda poate fi citit și prin prisma „documentelor” extraliterare – textele memorialistice, scrisorile către Aurora Cornu, jurnalul – care excelează în „comentariul împrejurărilor de viață”, iar „privirea scriitorului este mai degrabă ațintită asupra celorlalți decât asupra lui însuși” (idem, p. 965). E, cu alte cuvinte, o lume la îndemâna cititorului de azi care merită să fie descoperită, în care putem decela nu doar fascinația cuvântului („am devenit scriitor – mărturisește Preda în Viața ca o pradă, pp. 303-31 – descoperind treptat forța magică a cuvântului, până ce, într-o zi, spre șaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi treziseră viața conștiinței nu fuseseră ele misterioase? [….] Explorarea lumii, a vieții proprii de copil care a urmat era legată de această primă tresărire.”), ci și fascinația cărților, desprinderea de lumea satului, autocenzura și exigența („Și așa am început să scriu romanul Risipitorii. Deodată, neputința de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun din tot ce reușisem până atunci. În doi ani l-am terminat și avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă de o defecțiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit romanul și nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în șpalturi, să-i mai adaug o sută. În ciuda acestor contrarieri și reveniri istovitoare, nu simțeam nicio oboseală.”, Imposibila întoarcere, pp. 165-168).
În Nota de prezentare a programei de limba și literatura română, la clasa a XII-a, se punctează importanța deprinderilor unor competențe de comunicare, puse în relație cu un demers de contextualizare istorică și culturală a fenomenului literar. Pe parcursul ciclului superior al liceului (segment aparținând învățământului postobligatoriu), prin disciplina limba și literatura română se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor, indispensabile în lumea contemporană, pentru orice fel de activitate profesională. O notă specifică este dezvoltarea competenței culturale a elevilor, ceea ce implică un demers de contextualizare istorică și culturală a fenomenului literar.
Finalitățile disciplinei se reflectă nemijlocit în competențele generale și în setul de valori și atitudini enunțate în programa de limba și literatura română – clasa a XII-a, ciclul superior al liceului, din care derivă întreaga structură curriculară: competențe specifice, conținuturi ale învățării, sugestii metodologice.
Specificul acestui segment de școlaritate poate fi configurat în trei dimensiuni: în domeniul limbii, familiarizarea cu normele lingvistice (DOOM); în domeniul comunicării, dezvoltarea deprinderilor și competențele de documentare și argumentare ale elevilor; în domeniul literaturii, formarea competențelor de lectură ale cititorului avizat, capabil să sintetizeze trăsăturile definitorii ale unei epoci culturale/ale unui curent cultural sau literar și capabil să contextualizeze, să încadreze într-un context cultural larg textele studiate, să identifice apropierile dintre un text literar și curentele/doctrinele estetice la care poate fi raportat sau particularitățile care-l individualizează în raport cu acestea, prin urmărirea competențelor generale ale programei de clasa a XII-a: 1. utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare; 2. comprehensiunea și interpretarea textelor; 3. situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literare; 4. argumentarea orală și în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare.
În clasele gimnaziale și în ciclul inferior al liceului, textele literare au fost studiate preponderent din perspectiva structurală (până în 2017, odată cu schimbarea programelor de gimnaziu, când accentul cade pe modelul de dezvoltare personală). Programele pentru clasele a XI-a și a XII-a sunt structurate pe principiul evoluției fenomenului literar/cultural. În clasa a XII-a, studiul vizează perioada interbelică (exclusiv poezia) și perioada postbelică, iar fiecare epocă este abordată din perspective diferite, cu deschidere spre abordări inter- și transdisciplinare.
Se urmărește, cu alte cuvinte, îmbinarea echilibrată a proceselor de receptare și de producere a mesajului, structurarea conținuturilor din domeniul literaturii conform principiului cronologic, al evoluției fenomenului literar, abordarea diferențiată și diversă a epocilor/curentelor indicate în programă prin texte literare pentru studiul aprofundat, studii de caz, curente culturale/literare, dezbateri, alături de abordarea integrată a domeniilor disciplinei (textul literar studiat sau temele propuse din domeniul literaturii devin nuclee care generează discutarea unor probleme de limbă – fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă sau exersarea/practicarea comunicării orale și scrise).
Textele lui Preda pot fi studiate în clasa a IX-a, la tema familiei (Moromeții, vol. I), dar cu precădere în clasa a XII-a, când profesorul poate relua și nuanța discuția despre Moromeții, în contextul analizei relațiilor dintre o operă studiată și climatul cultural în care a apărut aceasta, prin raportare la contextul istoric, social-politic, evenimențial, integrând deopotrivă și trăsături ale curentelor literare reflectate în textele studiate, inventariind tipuri de roman din perioada postbelică (de pildă, pentru studiul de caz „literatura aservită ideologiei comuniste”, sunt propuse selecții din texte literare aparținând unor autori precum A. Toma, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Victor Tulbure etc., dar și repere bibliografice ca Poezia unei religii politice de Eugen Negrici, Literatura între revoluție și reacțiune de Sanda Cordoș, Trădarea intelectualilor de Ana Selejan etc.).
Dintre textele de bază, programa pentru clasa a XII-a prevede studiul a două romane (un roman scris în perioada 1960-1980 și un roman scris după 1980, cu focalizare diferită: tematică, tipologică etc.), a unei piese de teatru și a patru poezii (aparținând unor autori postbelici reprezentativi, din una sau mai multe generații afirmate în această perioadă, de exemplu: generația războiului, generația ’60, generația ’70, generația ’80).
Pentru alegerea romanelor, profesorii se pot orienta spre autori ca: Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Sorin Titel, I. D. Sîrbu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan, Gheorghe Crăciun și alții.
Opera lui Marin Preda poate fi discutată, cu alte cuvinte, pornind de la universul moromețian, integrând elemente care țin de tematica familiei sau de problematica intelectualului, dimensiunea socio-istorică, dar și aspecte care țin de construcția textului, perspectiva narativă, construcția personajelor, modalități de caracterizare, limbaj, relația incipit – final, stil direct și stil indirect liber (cf. Intrusul, p. 17: „Mă, ăsta, Călinescule, îmi șoptea meșterul parcă ar fi vrut să nu mă sperie și să nu fac vreun pas greșit (fiindcă asta e totul, să nu faci vreun pas greșit, fiindcă atunci te-ai dus) pe mine mă chema Călin Surupăceanu, dar așa îmi spunea el mie, Călinescu, cum alții pe urmă nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai Suru, ca pe cai, auzi, tu, zice, nu te mai da și tu aproape în picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la tine”).
Cel mai popular text narativ al lui Preda discutat în școală rămâne Moromeții (1955 – volumul I; 1967 – volumul al II-lea), dar o soluție pentru ca elevii să cunoască complexitatea operei lui Preda este alternarea cu alte romane, cum ar fi Risipitorii (1962), Intrusul (1968) sau Cel mai iubit dintre pâmânteni (1980). Monografie a vieții rurale din Câmpia Dunării, romanul Moromeții surprinde viața țărănească, pe cale de disoluție, în Siliștea-Gumești, cu câțiva ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial şi până în perioada instaurării regimului comunist. Secvența mesei în familie este un adevărat document de viață țărănească, „o primă configurare a psihologiei Moromeților” (Ovid S. Crohmălniceanu). Tabloul figurat este dominat de Ilie Moromete, pater familias, veghind asupra copiilor înghesuiți în jurul unei mese joase: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”. Catrina relevă condiția femeii în familia tradițională, ale cărei atribuții erau exclusiv de natură casnică, iar Ilinca și Tita sunt așezate în proximitatea sa, ca simbol al afilierii materne. Paraschiv, Nilă și Achim sunt „gata în orice clipă să se scoale și să plece afară”, poziția lor, deloc arbitrară, anticipându-le plecarea de mai târziu. Niculae este singurul care nu își găsește loc la masă, ca semn al neintegrării, prefigurându-i-se, totodată, destinul singuratic. Episodul mesei în familie dezvăluie conflictul dintre generații: pe de-o parte, fiii cei mari își mărturisesc intenția de a pleca la București, iar, pe de altă parte, mezinul familiei susținut de Catrina, mama protectoare, încearcă să-l convingă pe Ilie Moromete să-l lase la școală. Alte secvențe narative prin care se relevă tema romanului sunt cele care urmăresc progresiv treptele prăbușirii lui Ilie Moromete ca exponent al unei clase sociale pe cale de dispariție. Scena tăierii salcâmului (dublul vegetal al lui Moromete, un „axis mundi” narativ) suprinde o involuție evidentă în natura protagonistului. Dintre fii, acesta îl alege drept ajutor tocmai pe Nilă, care, mai robust în gândire, pare a nu înțelege gestul comis de tatăl său. Banii obținuți din vânzarea lemnului lui Bălosu nu reprezintă decât o soluție de compromis care poate scoate familia din impasul financiar.
Confruntarea dintre exponenții celor două lumi, cea arhaică și cea nouă, trece în prim-plan în volumul al II-lea, când Niculae revine în satul natal ca activist de partid și provăduiește deziderate doctrinare, în timp ce tatăl rămâne tributar unei tradiții de generații, conform căreia țăranul trăiește din munca la câmp, și nu în colectivități agricole care cedează producția statului. Deşi pe parcursul romanului, Moromete încearcă să-și convingă fiul că socialismul are multe dezavantaje, Niculae consideră ideologia comunistă „o nouă religie a binelui”. Tânărul începe să-şi pună întrebări în momentul în care un ţăran îşi pierde viaţa pentru a scăpa de colectivizare. Conflictul se rezolvă prin scena finală a visului.
Incipitul volumului întâi din Moromeții este simetric cu finalul. Romanul debutează cu observaţia că „în Câmpia Dunării, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, în vreme ce propoziţia finală „Timpul nu mai avea răbdare” prefigurează schimbările politice care aveau să destrame dinamica rurală (colectivizarea). Volumul al doilea începe cu o interogaţie retorică prin care naratorul surprinde modificarea comportamentului lui Moromete după fuga băieţilor la Bucureşti: „în bine sau în rău se schimbase Moromete, parcă îi zburase mintea din cap”.
Ironia devine calea principală prin care Moromete își maschează neliniștile și își afirmă revolta față de o lume care îi sălbăticește copiii. Replica sa „altă treabă n-avem, ne-apucăm să studiem” ascunde drama familiei de tip patriarhal, unde doar tatăl este împovărat cu asigurarea traiului și nu își permite „sacrificarea” unei mâini de lucru în favoarea „studiului”. Totodată, scena tăierii salcâmului îl surprinde pe Moromete vizibil deranjat de întrebările incomode ale celor din jur, motivându-și actul printr-o ironie labil exersată: „ca să se mire proștii”.
Cu alte cuvinte, pentru a fi mai aproape de preocupările elevului de azi, e important să reflectăm asupra intereselor sale de lectură, asupra dinamicii lumii și a mecanismelor sale. Preda este un autor complex, a cărui putere stă tocmai în temele abordate, în maniera în care se raportează la personajele sale, la dramele și la modulațiile sufletești ale acestora.