Consiliul
Județean Cluj
Marsyas, un poet al neliniștirii
Ion Cristofor debutează în volum în perioada de plin avânt optzecist în cel de-al doilea nucleu al schimbării de paradigmă literară din România, Cluj-Napoca. Provenind din a doua generație de poeți echinoxiști, grupare clujeană care întreținea combustia Generației ’80, dar care, deși producea sincron cu Cenaclul de Luni, nu presupunea și o aliniere în spiritul ideologiei literare cu gruparea bucureșteană, Ion Cristofor a fost considerat și încă mai este asimilat poeziei optzeciste și postmodernismului românesc. Această confuzie a fost menținută de critici care nu i-au citit opera poetică în integritatea ei sau de conformiștii la anumite opinii critice mainstream. Ion Cristofor este, însă, un poet modernist care nu renunță la estetismul generațiilor ’60 și ’70 ori la solemnitatea postbelică din poezia transilvăneană. Apariția antologiei Laureat al norilor1 vine să aducă, pe de o parte, o probă a parcursului excentric în raport cu nucleul optzecist – Ion Cristofor se va dovedi, de la volumul de debut din 1982 până la cel din 2021 un (neo)modernist încercând să se adapteze vremurilor creației minimaliste, biografiste, anti-estetiste contemporane –, pe de alta o actualitate a poeziei sale în plin proces de întoarcere la albia neomodernistă. Debutul său în volum la 30 de ani este un debut întârziat, după ani de prezență activă în cenaclul Echinox și după o aliniere naturală la fundamentele primei generații a școlii clujene de literatură. Criticul literar care i-a cunoscut cel mai bine opera, Petru Poantă, îl poziționa corect în literatura autohtonă: „Deși debutează editorial în plină ofensivă a generației optzeciste (1982), el se circumscrie totuși criteriului poetic al modernității târzii, respectiv formelor manieriste și decadent estetizante ale acesteia” (p.620).
Antologia Laureat al norilor devoalează un poet care pe parcursul celor patruzeci de ani de poezie nu s-a îndepărtat de propriul parcurs, alimentat fiind de un crez poetic care nu se poate desprinde de imaginarul abundent, amintind de cel doinașian, dar dezvoltat într-un orizont al vagului și, în ultimele volume din ce în ce mai pregnant, al vidului, de o partitură reluată manierist, cu vagi variațiuni stilistice, cu recurgerea la procedee ale unui alt timp al creației pe care și-l asimilează, cum i-a asimilat și pe clasici prin lectură. În plus, satira sa social-politică din ultimele volume e departe de ironia și chiar de intenția ludică optzecist-postmodernistă. Ion Cristofor se ia în serios ca poet și în aceste pagini și trăiește exilat prin propria poezie, denunțând realitatea imediată în care a migrat poezia contemporană prin biografism și miraj al esteticii urbanului. Oricum, punctul forte al poeziei lui Ion Cristofor nu este sarcasmul social-politic, ci parcursul echinoxist asumat până la capăt, despre care am mai vorbit într-un comentariu pe marginea volumului bilingv Viața de rezervă din 2018, și care presupune aplecarea spre livresc, valorizarea esteticului și a spațiului potențator, menținându-l pe poet în navigare în același abis interior în care se simte izolat și de la marginea căruia contemplă solipsismul și, subliniam în acest text critic, adâncimea filogenetică a speciei poetului2. Acolo unde gravitatea, neliniștea și melancolia transportate prin poezia sa din plan personal în universal cu multă luciditate și în arborescența imaginarului nu au forța necesară exprimării revoltei, sarcasmul apare ca expresie fățișă a marginalității sociale asumate. Dar și în această poezie în care cultivă sarcasmul, pregnant e izul melancoliei care îl poartă într-un crepuscul perpetuu pe poetul care se caracterizează printr-o discursivitate cultivată, printr-un intelectualism specific Echinoxului, spre miradoarele contemplării, într-o parcurs ritualizat, amplu, grav. Îl întâlnim aproape egal cu sine de la debutul din 1982 cu volumul În odăile fulgerului până la Poemele canibale din 2021, un poet melancolic de descendență expresionistă, cu vagi filiații romantice crepusculare și, pe alocuri, (post)simboliste, cu mențiunea că stridența și imaginile suprarealiste din volumul de debut: „vei scrie acest poem pe o pagină cuprinsă de flăcări/ într-o bibliotecă cuprinsă de flăcări/ (în timp ce vântul melancoliei ne flutură mantia/ prin alei pe care se aude pietrificarea cântând)/ cu obrazul luminat de degetul arătător al lui Loyola” (Poem scris pe o pagină în flăcări, p.32) se estompează treptat. Imaginile tari migrând din puternicul volum de debut: „cade seara ca o cârpă ca o pasăre moartă/ cade seara” (Ora ceaiului, p.41) devin definitorii pentru întregul parcurs crepuscular al poeziei lui Ion Cristofor, prelungind o formă de disoluție a materiei de altă factură decât cea bacoviană, o pierdere în spațiile vagi ale neantului, o estompare în decor, o ardere continuă, precum în Priveliștea unui mesteacăn pe o culme (pp.47-48) din Cina pe mare (1988): „Copacul va mai arde o săptămână/ sau poate două/ cu scoarța lui albă ca mâinile tale/ ca albe mâinile tale/ pe culmile dealului/ se va prăbuși în ruină curând/ o neiertătoare lumină a lunii/ octombrie agonizând/ în aerul limpede/ ghilotinat de frunze de aur”.
Pe parcursul conștientizării disoluției, adâncit de refuzul realului, al imediatului, al notei biografice fără reverberație cosmică, menținându-se la același nivel al estetizării discursului, melancolia lui Ion Cristofor devine tot mai pregnantă, păstrând de la volum la volum densitatea ceții romantice sau spleenul simbolist întârziat: „prins ca o albină/ în chihlimbarul unui cuvânt/ ca animalul sub fierul roșu/ urli neauzit// melancolie somn plictis/ siniștri vulturi negri de pradă/ împrăștiindu-mi aureola de fum a țigării// în timp ce marea moștenire a echinoxului virează/ în ceață/ și versul pe care tocmai îl înșfacă de beregată/ îți scapă/ se scufundă precum monedele-n nămol/ în pulberea mai puternică decât regii…” (Prins, p.72).
Poezia lui Ion Cristofor păstrează „urletul neauzit” în cele patru decenii în jocul surd al spaimelor: „într-o piață pustie doar mimul/ încerca zadarnic să-ți imite spaimele” (Într-o piață pustie, p.172, din volumul Sărbătoare la ospiciu din 2004). Doar decorul cotidianist, reglând microfonul emisiei, permite să se audă în decorurile de beton urletul viu și metafizic impropriu spațiului care a ucis metafizica. În Marsyas (2001) – un nume emblematic pentru poetul Ion Cristofor și pentru poezia lui – sunt descoperite relația de rudenie cu melancolia: „întunecată soră a mea/ Melancolie” (Sora mea, p.115) și efectele sinestezice ale marii dureri: „Pe această străduță pustie/ se-aude rostogolindu-se vântul/ sau răsuflarea lui Dumnezeu// caută în mulțime/ unul care să fie/ după chipul și asemănarea sa// într-un cătun îndepărtat/ Adam măcelarul/ se spânzură în grajdul de vite// Ninge în Siberia/ cu cuvintele. Cu gândurile tale/ din paradis izgonite” (Poem siberian, p.81).
Odată cu volumul Casa cu un singur perete (2004), în vidul existențial al propriei poezii se deschide poarta spre copilăria rurală – a poetului și a umanității: „Și secera lunii turcești lunecă lent căutându-ți gâtlejul/ când dormi pe snopii grei la arie/ cu harta cerului răsfrântă pe față/ și caravelele norilor te părăsesc/ într-un port îndepărtat fără nume/ sub treierișul stelelor, al marilor,/ neîndurătoarelor urse” (Treieriș, p.126) – și spre iluzia acestui orizont reașezat în piezișul și mieriul luminii autumnale: „Minciuna îmbracă acum o haină aurită: Octombrie/ izvoarele au străluciri de sabie/ fântânile răsfrâng chipuri de ceară” (Asemeni liliacului, p.145). O îndepărtare de cotidian, o migrare prin acel orizont al vacuului întrupării, o suspendare în atemporal, indiferent de culoarea cadrului, de momentul zilei, între crepuscul și înnoptare, uneori chiar și de momentul anului, de regulă vremea marelui seceriș, dar nu și de spațiu: aceeași Transilvanie atemporală, predominant rurală, golită de locuire, se regăsește și-n volumele ulterioare, când melancolia se insinuează în poezia lui Ion Cristofor cu tentația unei pregătiri superioare: „Am absolvit cu greu/ înaltele școli ale Melancoliei” (Înaltele școli ale melancoliei, p.221, din O cușcă pentru poet, 2007), ori cu amăgirea fericirii pasagere, îmbrăcate de aerul unei nostalgii mai rarefiate: „O seară în care ceasurile fericite/ sfâșie ceasurile lipsite de noroc// și tristețea ce vine ca un copil desculț/ de își așază capul în poala ta” (Seară II, p.320, din Cine a dat foc Romei, 2010). Același aer rece al înserării echinoxiștilor, care se pregătesc de marile înghețuri – cel pe care îl regăsim intact, dar în alt registru stilistic redat, și la Ioan Moldovan, și la Aurel Pantea – se întâlnește și în poezia matură a lui Ion Cristofor, diferența nefiind numai de registru discursiv, ci și de apropiere a realului, imediatului, familiarului prin potențialul său de universalizare: „În odaia alăturată sufletul bunicului/ abia mai respiră printre coaste/ de prin râpe întunecate cucuveaua/ prevestește câteva veacuri de umilință// În liniștea nopții/ se aude secera lunii foșnind peste miriștile pustii” (La urma urmei, p.383 din Orchestra de jazz, 2012), ori „Munții albaștri și înțelepții sunt tot mai îndepărtați/ Femeile pe care le-ai iubit s-au mutat în pământ.// Bate printre cuvintele de dragoste/ un vânăt, apocaliptic vânt.// În tine crește neauzit/ nebănuit/ un cosmic gol/ sub forma unei femei// În timp ce norii își cern/ din ceruri/ palidul lor minereu.// Profeții se tânguie în deșert./ Se face seară în bunul Dumnezeu” (Gol cosmic, p.487, din Nopți de jazz, 2015).
Marile presimțiri capătă nume, deși ele începuseră a se ivi în orizontul crepuscular din urmă cu zece ani: „se face seară-n părinți” (Luna însângerată, p.247), ori „sânii ei prevesteau mari cataclisme” (Ca în tablourile lui De Chirico, p.258). Și în Cronica stelelor (2017) același vid, același vacuum locuit de făpturile polimorfe ale norilor se desfășoară, se extinde, se insinuează în suflet: „Cineva, o femeie în negru ce desfăcea porumb, șoptea:/ norii pe care-i zărim acum, pe fereastră/ sunt morții noștri rămași prin străini” (În casa copilăriei, p.497). Iar acest vacuum, răspândit în alveolele experienței, conturează vag și un orizont al speranței suspendării: „Tu, dragostea mea îndepărtată, mă aștepți într-un oraș/ înconjurat de lanuri cu maci./ Fără nume, fără chip,/ surâzi adeseori primelor stele și taci” (Primele stele, p.517), și un orizont al finitudinii „sub grinda de lemn/ cariul îți prevestește sfârșitul” (Crepuscul, p.540, din amintitul volum Viața de rezervă, 2017). Marele gol se întinde pretutindeni, ca în universul inflaționar: „Suntem vecini cu nimicul, cu golul” (Veacul lui Iuda, p.573, din Poeme canibale, 2021), dar angoasa existențialistă e temperată treptat, cum mâhnirea și scârba din Angore et taedio (2009) s-au stins ca o vagă pâlpâire în decorul trecerilor.
Din Transilvania adâncă a Marii Treceri, Ion Cristofor contemplă cu oarecare seninătate, cu maturitate, cu claritate de crepuscul, parcursul asumat al poetului solipsist, autoizolat de o lume în disoluție. Trece absent, cu Tratatul melancoliei sub braț, printr-un decor al neliniștirii cum numai Pessoa a mai fost capabil să proiecteze. Ia în acest decor chipul norilor și devine chiar laureat al lor, într-o academie a formelor trecătoare și vagi, cum laureat al norilor a fost, de altfel, și Marsyas și nu cum ar fi vrut să fie nemuritorul Apolo, „poetul aproape laureat” dintr-o După-amiază mitologică (p.154), din volumul Casa cu un singur perete (2004).
Note
1 Ion Cristofor. (2022). Laureat al norilor. 1982-2021. Antologie de autor. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 652p.
2 Adrian Lesenciuc. (2019). Orizonturi interioare. Bilanț provizoriu. Caiete silvane. Nr.5 (172).