Consiliul
Județean Cluj
Mărturiile cathartice

Confesiunea – un foarte special, acut și puternic fir roșu a traversat cele trei spectacole pe care am reușit să le văd la Timișoara în FEST-FDR 2024, festivalul Teatrului Național. Trei producții foarte diferite, unite de această francă, frustă și plină de forță mărturie despre traume existențiale, care mi-au conturat un univers în care m-am regăsit intim.
Evident, festivalul curatoriat de teatrologa Oana Borș cuprinde multe alte spectacole, derulate de-a lungul întregii luni decembrie, dar comentarea celor trei montări văzute de mine capătă, natural, o anume unitate.
Un spectacol cu și despre anti-eroi a fost Trezirea lui Pippo Delbono (Emilia Romana Teatro ERT/Compania Pippo Delbono), iar faptul că reprezentația pe care am văzut-o a fost precedată de ceremonia aniversării a 50 de ani de existență ai Spitalului Clinic Județean Timiș mi-a prilejuit și o inedită experiență sociologic-teatrală.
Spectacolul este un fel de monolog cu inserturi de clipuri muzicale și secvențe coregrafice foarte scurte, în care Pippo face o confesiune umană și profesională. E și un omagiu adus, din nou, deja legendarului său prieten și colaborator Bobó. Trezirea are o dimensiune narativă, fragmentaristă, în care sunt evocate frânturi din viața profesională a artistului, dar și figuri celebre, precum Pina Bausch, dar are și o dimensiune taumaturgică, metafizică chiar. Aceasta este subtil conținută nu doar în sinceritatea brutală, uneori stânjenitoare, a poveștii, ci și – manifest, ostentativ – în defilarea galeriei de anti-eroi din compania lui Delbono (Dolly Albertin, Margherita Clemente, Ilaria Distante, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella) în frunte cu artistul: cu toții departe de idealul glamoros al omului de pe scenă, grațios, strălucitor, vedetă. Dimpotrivă.
Momentele muzicale live cu violoncelistul Giovanni Ricciardi au adăugat poezie și o nostalgie crepusculară, existențială, reprezentației, deși Pippo și-a narat textul rememorativ cu o expresivitate neutră, ca o poveste la cafea.
Bruscarea percepției cutumiare conform căreia arta trebuie să fie „frumoasă” a provocat și crisparea, transformată în ricanări și șoapte nervoase, a marii părți a sălii. O sală cu public majoritar din sistemul medical, obișnuit astfel cu marginalitatea, cu ipostazele dizgrațioase ale umanului, nu a reușit să admită convenția esteticii „alterității” propusă/impusă de Pippo Delbono (nu i-aș spune a „urâtului”, căci e impropriu, urâțenia în feluritele ei înfățișări e umană prin excelență).
Trezirea e, repet, un spectacol stânjenitor prin franchețea sa artistică, speculară și un pic crepusculară. E o privire a ta, prin ceilalți, către sine…
Tot într-o topică a liminarității – a experienței liminare, de data asta – s-a structurat și Ochii mamei (Centrul de Teatru Educațional Replika, București), o dramatizare de Tania Drăghici & Vlad Ionuț Popescu după romanul Tatianei Țâbuleac.
O poveste cutremurătoare prin subiect, narată cu o alternanță frisonantă de frustețe crudă, de evocare ca-și-constatativă a degradării fiziologice, și de ironie/auto-ironie teribilist-juvenilă, copleșitor de dureroasă tocmai prin acea destructurare a afecțiunii. Un adolescent care-și vede mama murind de cancer, îngrijind-o, într-un spațiu marginal, izolat, doar ei doi, o familie disfuncțională, cu ea resemnată în sacrificiul personal de până la boală, cu mulțumirea de a oferi grijă și iubire, și cu el complăcându-se în ipostaza de golănaș fără sentimente, luând în râs micile ei semnale că și-ar dori dragoste: asta până la pragul morții, care-i obligă pe amândoi la o apropiere ce dă sens dispariției și răstoarnă raportul purtării de grijă, al responsabilității…
E plin de replici memorabile acest text, de replici poematice, dar și de un echilibru al registrelor narative care ferește povestea de patetism, însă nu-i uscă emoția.
Un impresionant tur de forță, anduranță și echilibru în interpretare al lui Vlad Ionuț Popescu, care a reușit într-o oră și jumătate să stăpâneasă remarcabil personajul, să construiască pregnant un univers, o „istorie” de familie, să treacă natural și expresiv de la poza puber-machistă la maturitatea eroului, să te facă să râzi și să-ți stăpânești lacrimile succesiv. Performanța sa actoricească n-ar fi fost atât de echilibrată fără regia Taniei Drăghici, care a așezat într-o ramă bine concepută acest tablou. Excelentă muzica Ramonei Niculae, care accentuează punctele de inflexiune ale intrigii, la fel coregrafia ludică a Iuliei Lupașcu; echipa e completată de Maria Constantin (scenografia), Darius Corneci (ilustrația muzicală), Robert Găgeată (sound design) și Radu Apostol (lighting design).
Un spectacol narativ dar și dinamic, alert și captivant în pofida sensibilei sale teme.
Balansul între rememorarea afectuos-nostalgic-luminoasă și evocarea traumei a fost o opțiune regizorală și în Părinți, dramatizare după romanul omonim de Diana Bădica, în montarea lui Cristian Ban (Teatrul Metropolis, București). Povestea copilăriei Ioanei, din obscur-provinciala Slatina a finalului anilor ‘80 și începutul deceniului postrevoluționar are ceva nu arhetipal, cât exponențial pentru biografiile multora dintre noi, de la constrângerile financiare și mizeria vremurilor la naivitatea socială și provincialismul mental și atitudinar. O existență domestică, de vietăți ce se simt la adăpost doar în proximitatea culcușului, surprinde și redă intriga spectacolului. Totuși, o existență deloc banală. Moartea fratelui mai mic al Ioanei, apoi destrămarea familiei sale și privirea retrospectivă, la maturitate, asupra acestor traume narate cumva estompat, creează un grad de emoție și empatie formidabil, de care nu te poți feri ca spectator.
Remarcam mai sus o anumită temporizare regizorală și dramaturgică a momentelor grave, care alternează în poveste cu altele amuzante, despre metehnele părinților și vecinilor de cartier, sau cu secvențe intime, ale primei îndrăgostiri, primului sărut sau primelor manifestări de personalitate adolescentină. Cred că tocmai firescul amintirii scoate intriga din zona experienței unice (a traumei) și ne provoacă indeniabila emoție și empatie: pentru că e vorba și de copilăriile noastre, chiar dacă nu am trăit la fel…
În stilul său deja binecunoscut de a mixa ficțiunea cu elementele biografice ale membrilor echipei, Cristian Ban a edificat un spectacol simplu, puternic, de maxim efect afectiv, cu umor și profunzime, cu un tempo echilibrat și un flux scenic constant.
S-a bazat, e-adevărat, pe niște actori foarte versatili. Pivotul spectacolului a fost excepționala Teodora Dincă, care a construit rolul Ioanei în registre variate, de la cel puber-adolescentin la cel matur, cu un spirit ludic și o interiorizare a experiențelor-limită cu totul remarcabil redate scenic, cu o autenticitate impresionantă. De altfel, naturalețea jocului a fost amprenta întregii echipe actoricești. Marius Florea Vizante și Vlad Pânzaru au fost cei doi tați de familie, bărbați (nu băieți) de cartier, cu toate trăsăturile tipice, Silvana Negruțiu a întruchipat impecabil mama care și-a pierdut un copil și durerea care o face să-și destrame familia, Maria Alexeievici a fost gureșa vecină, mereu energică, David Drugaru l-a conturat pe adolescentul Tudor, prietenul Ioanei și prima ei dragoste, cu specificele cutume comportamentale ale adolescenței. Fiecare actor a jucat însă și alte personaje episodice, unele savuroase, precum învățătoarea care coordonează o serbare școlară (ca să dau doar un exemplu).
Scenografia concepută de Andreea Săndulescu a fost utilitară și utilă, panourile mobile putând fi reconfigurate cu ușurință pentru a recrea spațiul de joc, iar costumele au „identificat” fiecare erou, de la numeroasele șepci ale tatălui Ioanei la eternul fâș al lui Tudor. O scenografie care a construit o „istorie” a intrigii.
Părinți este un spectacol foarte amuzant, la care nu-ți poți stăpâni lacrimile. Sună paradoxal, dar tocmai în acest amestec de parodie și tragedie rezidă forța sa de sugestie, profunzimea și semnificația sa contemporan-cathartică.