În micul roman al lui Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, mijloacele de transport nu sunt niște prezențe chiar nevinovate: nelipsite de profunde semnificații în imaginarul narațiunii, ele sunt emblematice pentru condiția și traiectoria existențială a personajelor. Din roman lipsesc tramvaiul și birja (dricul era doar menționat) Bucureștiului interbelic din La țigănci, personajele apelând la mașină, taxiu, troleibuz, camionetă, avion, sanie și, nu în ultimul rând, la motocicleta tânărului tăcut.
Semn al civilizației citadine, taxiul este în general foarte accesibil. Eusebiu Damian îl ia atunci când se duce cu buchetul de nouăsprezece trandafiri la ceremonia căsătoriei Niculinei cu Laurian Serdaru: „Mă simțeam puțin ridicol cu acel enorm buchet în brațe, mai ales că făcusem greșeala să îmbrac cel mai elegant costum, singurul care-i plăcea lui A.D.P. Din fericire, am găsit destul de repede un taxiu.(s.n.). După cum bine se știe, tânărul secretar Eusebiu Damian ratează întâlnirea cu tinerii căsătoriți și iese în stradă, pentru a duce buchetul la locuința maestrului. Niculina este zărită într-o camionetă „Șovăiam, întrebându-mă dacă n-ar trebui să telefonez lui A.D.P., când la vreo zece, cincisprezece minute, într-o camionetă care pornea chiar atunci, mi s-a părut că zăresc silueta Niculinei (De fapt îî recunoscusem rochia). Am început să alerg, strigându-i numele, dar, foarte probabil, nu m-a auzit și, câteva clipe în urmă, camioneta dispăru după colț” (s.n.). Secretarul trebuie să ajungă la locuința lui A.D.P.: „Aproape o jumătate de ceas a așteptat zadarnic pe trotuar să treacă o mașină (s.n.). În absența unei mașini, tânărul secretar folosește un alt mijloc de transport: „În cele din urmă, am luat troleibuzul până la statuia lui C.A.Rosetti, apoi m-am îndreptat spre locuința lui Pandele”(s.n.). În treacăt fie spus, este menționat aici (ca și în La țigănci) mersul pe jos, de data aceasta nemaifiind vorba de ieșirea din mișcare severă, circulară și absolut previzibilă a mijlocului de transport, ci de amânarea întâlnirii cu maestrul: „Înaintam agale, nu numai pentru că mă simțeam obosit, dar, mai ales, pentru că nu știam ce să-i spun”.
Secretarul află că maestrul a plecat și este curios, detaliu ce se cuvine reținut, să afle cu ce a plecat, cu „taxiul”, cu o „mașină” sau cu „limuzina Societății”. Mijlocul de transport este cu totul altul, ceea ce determină, într-un fel, plictiseala și, mai ales, „sila” Ecaterinei: „ –Nici mașină, nici taxi, și nici limuzina Societății. Era un fel de camionetă, veche și hodorogită… Mi-era rușine că o văd vecinii, și am intrat repede în casă…”(s.n.). Fiind plecat, maestrul îi trimite lui Eusebiu Damian o scrisoare, printr-un tânăr motociclist (un alt mijloc de transport, motocicleta): este un „tânăr motociclist”, suntem informați că acest „curier” a fost găsit de maestru în ultimul moment („curierul pleacă în zece minute și n-am aflat de existența lui decât adineaori, când am auzit – și m-am mirat, m-am enervat – primele pocnituri ale motocicletei” (s.n.). O scrisoare expediată tot „printr-un motociclist” primește și Ghiță Horia, directorul editurii. Nu peste mult timp, secretarul este anunțat telefonic de maestru că va veni să-l ia „cu mașina un tânăr foarte brun. Va suna la ușă și va întreba de d-ta. Dar astea vor fi singurele cuvinte pe care le vei auzi de la el (evident, în afară de cazul-bate-n lemn! – că ar fi un accident pe șosea și va trebui să dea informații). Tânărul nu va vorbi deloc în tot timpul călătoriei pentru că, pentru diferite motive (prea complicate ca să ți le explic la telefon), în sfârșit, pentru anumite motive, practică un ritual al tăcerii…”. Momentul sosirii tânărului tăcut este consemnat sugestiv de către Eusebiu Damian: „ –A venit să mă ia…”. Nu lipsește o la fel de sugestivă prezentare a acestui tânăr: „Era într-adevăr foarte brun, aproape negru. Dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, n-aș fi crezut că e român”. De data aceasta este vorba de un alt fel de mașină: „o mașină elegantă, aproape nouă; probabil o marcă străină” (s.n.). Secretarul este preluat într-un anumit loc de Laurian Serdaru, mașina elegantă cu care venise dispărând între timp, fiind înlocuită cu o camionetă ce fusese „ascunsă între arbori”. Eusebiu Damian se întoarce la București cu o mașină cu nimic deosebite de celelalte: „De-abia în mașina care m-a adus a doua zi la București am încercat să recapitulez toate întâlnirile și descoperirile din ultimele douăzeci și patru de ceasuri”. În mașină, Eusebiu Damian discută cu tânărul, cu șoferul, un elev al lui Laurian Serdaru („ca și toți ceilalți elevi ai lui Serdaru, tânărul părea îndrăgostit de Niculina. Ghiceam în privirile lui o adorație totală, ca în fața unei zeițe”). Discuția se referă la culoarea părului Niculinei, blondă, când a cunoscut-o Serdaru, pe urmă culoarea părului devenind castanie și „uneori bate în roșu”. După o scurtă întrerupere a discuției, Eusebiu reia conversația cu șoferul, de data aceasta în atenția celor doi fiind Serdaru și felul în care acesta înoată, „nu la piscină, ci în râuri, taie apa ca o zvârlugă”. Maestrului i se trimit, la cerere, rufărie și haine, tot printr-un motociclist. „Și aseară, târziu, a venit motociclistul, nu băiatul acela tânăr, care a fost prima oară, un altul…” Să nu uităm apoi că mapa cu manuscrisul este trimisă lui A D P tot printr-un motociclist. Apoi, maestrul revine la București cu mașina, „l-a adus băiatul Numărului Doi, în mașina lui”. Maestrul are oaspeți care, după spusele Ecaterinei, au venit „în mai multe mașini, una mai elegantă decât alta”.
După plecarea lui Eusebiu în India, în strada Fântânelor, unde se instaleaseră Serdaru și Niculina, după miezul nopții „s-a oprit o mașină în fața casei și a început să claxoneze… Era o mașină mare și elegantă, și chiar atunci cobora acel tânăr foarte brun, care venise de mai multe ori în timpul verii (era, evident, băiatul Numărului Doi”(s.n.).
Din când în când, „o mașină se oprește în dreptul casei Doctorului (…) și rămâne acolo toată noaptea, cu farurile stinse… Dar mașina e goală” (s.n.). La mașină se duc „tânărul acela foarte negru și cu Serdaru”, de data aceasta însă șofer nu mai este tânărul brunet. Prezența acestei mașini este legată de întâlnirea Ecaterinei cu Albini, ofițerul de securitate. Menajera este anunțată de „Grigore de la Cooperativă” că-i va trimite patru iepuri, Ecaterina coboară la mașină pentru a ridica pachetul, în timpul acesta un tânăr traversează strada în goană și ia sacul cu iepurii, strigându-i femeii să rămână în casă. Tânărul aduce el pachetul în bucătărie, neacceprând răsplata fiindcă este „de-ai casei”, mai mult, prezentându-se ca fiind Laurian, soțul Niculinei, pe care, ciudat, Ecaterina nu-l recunoscuse.
În prejma Crăciunului, maestrul îl invită pe Eusebiu la Sibiu, rezervându-i „un loc în avionul din ziua următoare”. Împreună, vor merge apoi în împrejurimile Sibiului, de data aceasta nu cu o mașină obișnuită, ci cu o „camionetă militară”, un „fel de jeep”, deoarece cu „cu mașina ar fi fost riscant” din cauza șoselei înzăpezite. Călătoria va fi continuată cu săniile, însă nu orice fel de sănii „–Dar nici nu vă închipuiți ce fel de sănii, adăugă Serdaru. Ca din alte din vremuri. Nu se mai văd decât în filme de epocă…”(s.n.). Eusebiu Damian va afla mai târziu că jeepul și caii „fără pereche de frumoși” aparțineau Corpului de Armată din Sibiu”, săniile find construite „după modelul săniilor castelanilor unguri de la 1840, păstrate în Muzeul de Etnografie”.
Toate aceste mijloace de transport din romanul lui Mircea Eliade transcriu în ultimă instanță relația dintre spațiul real și timpul prezent și acea „altă dimensiune” în care Maestrul încearcă să-l atragă pe modestul său secretar.
În realitatea anilor ’60, taxiul, troleibuzul, mașina, fără anumite atribute, trenul (evitat din cauza zăpezilor abundente), motocicleta, chiar avionul sunt prezențe cât de poate de firești.
Dar Niculina este zărită de secretar într-o „camionetă”, după dicționarul explicativ un „autocamion de dimensiuni reduse” ori „de dimensiuni mai mici”, totul cu sugestii ale unui alt univers, diminuat, spre care aspiră personajul feminin. Camioneta care îl duce pe maestru nu poate fi limuzina sau o mașină elegantă, ci în mod obligatoriu o „camionetă veche și hodorogită”, cu aceleași sugestii ale apartenenței la alt timp, diferit de al realității anilor prezentului narațiunii. Să reținem că atunci când secretarul se duce la maestru, parcurge o parte din drum cu o mașină modernă, deosebit de elegantă, „aproape nouă” (aceeași eleganță o are mașina atunci când aparține fiului Numărului Doi), aceasta fiind înlocuită apoi cu, iarăși, o camionetă, până atunci camuflată, „ascunsă între arbori”.
Motocicleta și motociclistul devin embleme ale unui timp modern, despre existența tânărului motociclist maestru află în ultimul moment, mirându-l și, mai ales, enervându-l zgomotul strident al motocicletei.
În sfârșit, drumul din finalul romanului, spre simbolica pădure, nu poate fi parcurs decât cu sania, ca alunecare domoală la suprafața sugerată de inconsistența zăpezii, o sanie însă, și amănuntul trebuie reținut, din alte timpuri, de epocă și, prin trimitere la film, din universul imaginar.