Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Matematica Poeziei

Matematica Poeziei

 

 

„Nimeni să nu intre aici
dacă nu e geometru”
Platon

 

 

„Mărturisesc că aș dori
să construiesc lumi”
Ion Barbu

 

 

Era inevitabil, era necesar să ajungem aici… Legătura poeziei lui Ion Barbu cu matematicile era, să spun așa, o axiomă a criticii literare. Mărturiile sale „Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor și prea puțin ca poet, și numai atât cât poezia amintește de geometrie” sau „Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență…”, sau „Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”, sau „Personal mă consider un reprezentant al programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea cunoștințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuit Discursului metodei sau Reformei însăși. Specializării strâmte ori tehnicității opace, de dinainte de Erlangen, se substituie un eclectism luminat. El continuă adâncirea fiecărei teorii în parte, fără să piardă din vedere omogenitatea și unitatea întregului. Astfel, cercetarea matematică majoră primește o organizare și orientare învecinate cu aceea a funcțiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elemente disjuncte, desfășoară structura identică a universului sensibil”… au fost adesea citate. Trebuia însă să vină și un matematician cu ultra-specializare pentru a privi cu maximă competență opera lui Barbu/Barbilian (și) din partea temeiului ei matematic, Bogdan Suceavă, al cărui palmares profesional excepțional în domeniu poate fi citit pe pagina de gardă a cărții, pentru a ne propune o lectură a Jocului secund din perspectiva programului revoluționar din 1872, la numirea ca profesor la Erlangen, al lui Felix Klein.1
Miza textului critic este, de fapt, mai mare decât doar a ne propune o nouă lectură a poeticii lui Ion Barbu. În subtext avem o meditație despre curentele de idei filozofico-științifice ale secolului XX, cunoaștere și despre natura și puterile limbajului. Indiferent că este vorba despre limbajul discontinuu, verbal, sau despre cel abstract, simbolic al matematicilor sau geometriei sferice, ni se propune o viziune filozofică și culturală integratoare. Avem schițată o palpitantă istorie a ideilor matematice (care sunt idei despre lume, deci filozofice) din secolul XX. „Bine povestită, geometria poate arunca o lumină întregitoare asupra unei importante părți a umanioarelor” suntem asigurați. Însăși trecerea dintre matematică și poezie, de la Barbilian la Barbu, nu este directă, ci una mediată, în trei pași, nu raționamentul, conceptul abstract ca atare este preluat direct din matematici (cum au analizat în genere filologii, interpretând-l doar ca un alt referențial metaforic) ci viziunea asupra realității, avem de-a face, spune autorul „cu o filozofie convertită într-o poetică”. Și încearcă să răspundă la întrebarea dacă „viziunea Programului de la Erlangen poate fi considerată o filozofie”. Și dacă ea poate fi extinsă la alte domenii, respectiv arte, devenind o poetică. Ea întemeiază un „clasicism” atemporal, „helenism neistoric” îi spune Ion Barbu, referindu-se la oda pindarică și la marele matematician Apollonios din Perga. Viziunea lui Ion Barbu, demonstrează Bogdan Suceavă, este una tipic renascentistă, integratoare, vizând un nou umanism, bazat pe matematică și țintind spre cunoașterea Principiului absolut. „Ca un om universal din perioada renașterii italiene, purtat de curiozitate și având o inteligență ieșită din comun, Barbilian achiziționase o panoplie amplă de informații și ajunsese la o cuprindere impresionantă a tehnicilor”. Este citată spre definirea acestui clasicism formularea eclatantă a lui Minkowsky. „un minimum de formule oarbe unit cu maxim de idei vizionare”. I se potrivește foarte bine operei lui Ion Barbu! Paradigma clasică era una închisă asupra ei însăși, un Isarlâk în care „Sfânt trup și hrană sieși Hagi rupea din el”. Timpul spiritual în care își construiește Barbu opera pe ambele paliere este unul alexandrin, crepuscular (descris perfect în ciclul balcanic, dar nu numai). Creativitatea matematicianului-poet este copleșitoare în ambele direcții, tocmai datorită situării la înălțimea unei viziuni integratoare, este sensul demonstrației lui Bogdan Suceavă. Lansez ipoteza că pariul celebru cu Tudor Vianu, în urma căruia s-ar fi apucat de poezie, este un fel de cercetare pe un caz dat, de „aplicație pe…”, o urmărire a felului cum funcționează transformările în interiorul limbajului curent. De aici și muzicalitatea inimitabilă, tăietura cristalină, ea însăși purtătoare de sens hermetic, a poemelor barbiene.
În acest punct se petrece întâlnirea fastă a matematicianului de geniu cu Programul de la Erlangen al lui Felix Klein, care avea să propună după 1872 una dintre direcțiile revoluționare de schimbare a matematicilor. Iar implicațiile ideatice ale acestor teorii devin pentru autorul nostru chei de lectură a încifratului text barbian din Joc secund. Nu trebuie omis că opera matematică a lui Barbilian este chiar pentru mulți matematicieni la fel de „hermetică” precum sunt textele poetice pentru literați. Nu e doar o observație anecdotică, ține de o unitate a logosului pe care poetul Jocului secund a încercat să o investigheze din ambele perspective, cu un aparat ideatic pus la dispoziție de perspectiva lui Klein. Se înaintează pe acest drum de cercetare, se observă că opera matematică a lui Barbu are două perioade: geometrică (1927-1937) și algebrică (1937-1940). Mare parte din carte este dedicată unei palpitante și erudite descrieri a istoriei ideilor matematice din secolul XX: Felix Klein, Sophus Lie, Gaston Darboux, Elie Cartan, Shiing-Shen Chern, Bernhard Rieman, David Hilbert sunt nume la fel de importante pentru cultura veacului ca Proust, Joyce ori Pound. Aici trebuie subliniat că, pe lângă erudiția și geniul matematic pe care Barbu le deținea cu asupră de măsură (demonstrația lui Bogdan Suceavă asupra culturii matematice uriașe este deplin edificatoare), și erudiția lui poetică, literară, cunoașterea poeziei europene erau la fel de profunde. Sinteza se petrece la acest nivel de profunzime a celor două limbaje.
„Filozofia desprinsă din eseul lui Felix Klein a dat în cultura română o poetică, exotic copil al unei neașteptate gândiri”. Eseul lui Bogdan Suceavă ne oferă o panoramă asupra mișcării ideilor științifice pe plan mondial în prima jumătate a secolului XX, dar și asupra spațiului cultural românesc, de o deschidere și efervescență creatoare admirabile. Secvența despre ce însemnau concursurile Gazetei matematice și personalitatea lui Țițeica este o adevărată pagină de roman. Am putea invoca aici o teorie ce se cocea în același timp cu experiențele lui Barbu: matricea stilistică teoretizată de Blaga, filozoful demonstra că însăși știința cea mai abstractă, matematica, răspunde unui anume sentiment al timpului. Biografia și cercetările lui Ion Barbu ilustrează perfect acest lucru, mai mult, cercetările matematicii de vârf au determinat forma zeitgeist-ului, a artei din acest interval al modernității. Translat în limbajul nostru, principiul lui Klein s-ar putea reduce la descoperirea invariabilului. Partea analitică a cărții urmărește tocmai să scoată în evidență căutarea poematică a acestui invariabil, dincolo de strălucirea schimbărilor. „Găsi-va gest închis, să le rezume” sau „sfânt alterat, neutru, nepereche” sunt interpretate ca atare. Analitica lui Bogdan Suceavă se situează la „polul plus”, încearcă să surprindă matricea gândirii lui Barbu, dintr-un „nadir latent” de dincolo de limbaje, îmi imaginez o sinteză în care nivelul tematic, simbolic al poemelor barbiene (cu trimiterile obscure la alchimie, Nietzsche sau hermetism tradițional) se va uni cu această analitică excepțională a mecanismului intern al gândirii matematico-filozofico-poetice. „Invariantul care generează lumi” (vezi mottoul nr. 3) este de regăsit în oricare sistem axiomatic cu ambiție de completitudine (are matematica însăși așa ceva? Gödel crede că nu). „Slava stătătoare” este semnul acestei lumi. Autorul crede de exemplu că nu este o coincidență faptul că Joc secund are 20 de poeme, exact câte axiome are sistemul lui Hilbert. Capitolul O lectură a Jocului secund conține întreaga această demonstrație. Estetica însăși a lui Ion Barbu vine din frumusețea matematică, pentru că, spune autorul: „sistemele axiomatice trebuie să fie minimale, e o cerință logică convertită într-un principiu estetic”. Lapidaritatea Jocului secund, eliminarea decisivă a copulelor, ține evident de o astfel de estetică a concentrării superlative. În splendida ediție Romulus Vulpescu din 1986 a Jocului secund sunt reproduse facsimile ale manuscriselor lui Barbu. Ele sunt un icon grafic, putem înțelege vizual drumul spre Thule, efortul încordat spre a atinge zenitul scufundat al perfecțiunii formale. Programul de la Erlangen însemna o redefinire a spațiului, în poetica sa, Barbu imaginează universul Uvedenrode, „peste mode și timp/Olimp” sau un „Capăt al osiei lumii!/Ceas alb, concis al minunii”.
Ion Barbu scrie firește „în ghicitură”, la fel de hermetic în limbajul matematic, ca și în cel poetic. Asta deoarece el propune în ambele situații o problemă gândirii receptorului. „Când citești un asemenea poem, ai sentimentul că rezolvi o problemă din Gazeta matematică, și descifrarea unei atare enigme trebuie să-l fi amuzat pe rezolvitorul de elită./…/ Căci până la urmă, toate problemele de matematică asta sunt, ghicitori inteligente” spune matematicianul de la California State University, adăugând observația despre: „codificarea unui poem de parcă ar fi o problemă de matematică ce invită la rezolvare”. Este o poetică de roman polițist spune Bogdan Suceavă (parcă și lui Wittgenstein îi plăceau filmele polițiste). De aici senzația de provocare la adresa inteligenței pe care o resimți când abstragi de la vraja hipnotică a ritmurilor interne din poeziile lui Barbu. „Emoția pe care își propune să o comunice este cea a soluționării unei dileme, acea emoție a izbăvirii de mister”. Este, sigur, ceva ezoteric în aceste matematici accesibile doar câtorva, ca și în aceste poeme aidoma. Un duh platonician („că-i greu mult soare să îndure” când ieși din întunericul peșterii) stă la temeiul acestei poetici. Pentru că ea se concentrează, demonstrează acest eseu, asupra frumosului imuabil: „… tot ceea ce poetul poate trimite împotriva trecerii timpului e un poem”, „Este frumos să descrii în poem ceea ce nu se schimbă”.
Un inedit al demonstrației lui Bogdan Suceavă este ideea că Ion Barbu este un poet al strălucirii. Textul lui are ceva din suprafața oglinzii, respinge și-ți arată doar strălucirea rece a cuvintelor. Lumina din ciclul balcanic sau din Riga Crypto… este mereu reflectată de ceva. Să nu uităm că, fizicalmente, lumina este o chestiune de matematică. Chiar și textele barbiene în proză, articole, interviuri, note au un sunet aparte, sunt compuse în aceeași limbă specifică, de o mirabilă și inedită metaforizare, limbă de cristal sonor și luminiscent. Cele două căi ale lui Ion Barbu sunt analizate și din punct de vedere al coordonatelor biografice. Poemele, ca expresie a unei traume, precedă marile construcții matematice. Ambele sunt însă, și aceasta îmi pare concluzia supremă a eseului, „construcția înlăuntru”. Sunt exerciții spirituale, și asta rezumă tot: și platonismul și geometria și ezoterismul și sinteza limbajelor. Bogdan Suceavă este, la rându-i, un excelent scriitor, „povestitor al geometriei”. Câștigul intelectual al cititorului este remarcabil, aventura cunoașterii cât se poate de provocatoare. O remarcabilă analiză asupra celui mai straniu dintre poeții noștri.

 

 

Note
1 Bogdan Suceavă, Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, Polirom, 2022.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg