Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Medioplatonicii. Numenius, maestrul platonismului pitagoreic (I)

Medioplatonicii. Numenius, maestrul platonismului pitagoreic (I)

Toate studiile despre Numenius îl plasează printre neopitagoricieni, alături de Moderatus și Nicomacus, făcând parte din tradiționalul nucleu al neopitagoreismului, așa numita Pseudopythagorica dorică. Criteriul pentru a putea identifica un pitagoreic în epoca imperială este cel al bios-ului, sau al aspectului doctrinelor legate de religie.
Conform mărturiilor lui Aristotel, accentuarea sensului monistic al teoriei principiilor, reflectat prin prezența Unu-lui, este caracteristica principală a pitagoreismului.
Despre viața lui Numenius nu știm aproape nimic, a rămas o singură mențiune a lui Clemente Alexandrinul, care furnizează un teminus ante quem și care ne permite să-l situăm în a doua jumătate a secolului al II-lea d. I. Hr., contemporan cu Maxim din Tyr și cu autorul posibil al Oracolelor caldeene, enigmaticul Iulian Teurgul, contemporan cu Marc Aureliu.1
Numenius s-a născut la Apameea în Siria, ceea ce explică într-o anumită măsură influența orientală din opera sa.2 Numele său a apărut adesea asociat cu cel al lui Cronius, autorul de la care ne-a rămas titlul unei singure scrieri, un tratat Despre metempsihoză, Peri palinggenesias.
Din cele două opere principale ale lui Numenius, ne-au rămas câteva fragmente substanțiale: cea mai importantă pentru istoria medioplatonismului este lucrarea Despre Bine, Peri Tagathou. H. J Kramer a prezentat-o astfel:
Ea cuprinde șase cărți și conține în primul rând probele prin care se afirmă lipsa de corporalitate a Ființelor adevărate, (on, agatou, tes) prin opoziție la hulé (materia ), cu acordul asupra acestui punct al diverselor religii; în al doilea rând, definiția „Ființelor adevărate.”(…) cea de-a V-a și a VI-a în care tradiția este mai puternică, definiția „Ființei adevărate” se raportează la Primul Zeu și la cel de-al Doilea Zeu.” Textele au ajuns până la noi datorită lucrării „Pregătirea evangelică” a lui Eusebiu din Cesareea, care ne spune că întreaga sa operă s-a prezentat asemănător unui dialog platonician.
Un alt tratat, nedialogat, ne îmbogățește cunoașterea noastră despre Academie din perioada dintre Platon și Antiochus din Ascalona (20 î I. Hr – 67 d. I. Hr.) din Siria, fondatorul celei de-a cincea Academii, discipol și după aceea adversar al lui Filon din Larissa (59 î. I. Hr.-84 î. I. Hr.) ultimul scolarc al Academiei din Atena, dar și al lui Dardano și Mnesarco, adept al stoicismului, care l-a avut discipol pe Cicero în jurul anului 79 î.I. Hr. Acest tratat se intitulează Despre infidelitatea Academiei lui Platon. Alături de cele două opere ale lui Numenius menționate mai sus, ne-a rămas un singur fragment conservat din Despre secretele lui Platon.
Eusebiu din Cesareea3 (265 d. I. Hr.-340 d. I. Hr., consilierul și biograful Împăratului Constantin I, discipol al lui Panfil, în Școala teologică deschisă de Origene (185 d. I. Hr.-254 d. I. Hr.) la Cesareea. Sfântul Panfil, discipol al lui Origene și maestrul lui Eusebiu din Cesareea, ce a condus Școala până în 309 d. I Hr., anul martirajului Sfântului Panfil.
Din „Pregătirea evangelică” a lui Eusebiu din Cesareea provin, de fapt, fragmentele (douăzeci și cinci) care conțin concepția platonismului pitagoreic proprie lui Numenius. Mai mult, importanța, mult superioară aceleia atribuită lui Plotin, pe care Eusebiu o acorda lui Numenius, anumite pasaje fundamentale din lucrarea „Pregătirea evangelică” sunt de un interes foarte mare: „primele fragmente numeniene sunt citate în cea de-a IX-a carte, în care Eusebiu își expune teologia sa și pe aceea a evreilor; majoritatea pasajelor se concentrează în cartea a IX-a, în care autorul arată paralelismul ce se poate stabili între doctrina platoniciană și doctrina biblică; cartea a XIV-a este consacrată refuzului școlilor filosofice păgâne, care conține o altă serie importantă de pasaje numeniene”.4
Opera lui Numenius și-a găsit astfel cititori în mediile păgâne și creștine cele mai vii din punct de vedere cultural din sec. al II-lea până în sec al III-lea d. I. Hr. în Alexandria, Atena și Roma. Eusebiu a făcut lecturi din operele lui Numenius și Cronius în timpul lecțiilor sale. Faptul că Școala lui Platon din acea vreme ar fi fost în contact strâns cu opera lui Numenius este suficient demonstrat datorită locului prioritar pe care i l-a acordat Amelius. El a strâns textele lui Numenius, nutrind un adevărat cult pentru filosoful din Apameea, încât a putut argumenta în cunoștință de cauză răspunsul la acuzațiile de plagiat ce i-au fost aduse maestrului său Plotin.5
În ce privește raportul dintre Porfir și Numenius, se cunoaște bine ceea ce a spus Proclus, care atunci când a comentat lupta dintre atenieni și locuitorii Atlantidei de care Platon vorbește în dialogul Timaios, 20 și urm.; Proclus expune și opiniile lui Origene și Numenius, îl citează pe Porfir: el era destul de conștient atunci când s-a îndepărtat în afirmațiile sale de Numenius.6
Aceasta este o judecată destul de curioasă, ne spune M. Zambon, în care, de fapt, se sesizează un aspect mai puțin cunoscut al personalității lui Porfir: atitudinea sa filosofică, stilul său exegetic, spiritul său religios se datorează mai mult filosofului din Apameea.
„Fragmentele cele mai întinse din scrierile lui Numenius, pe care Eusebiu din Cesareea le-a conservat, scrie M. Zambon7, provin dintr-o operă cu caracter istorico-polemic: Despre infidelitatea Academiei lui Platon. Ea cuprinde istoria Școlii platoniciene începând cu Speusip până la Antiochus și constituie, așa cum se vede din titlu, un rechizitoriu împotriva discipolilor care au abandonat și alterat doctrina Maestrului. Eusebiu a descris în mod detaliat această doctrină, înainte de a-l cita pe Numenius, care în acea vreme asista încă la disputele dintre platonicieni; puțini dintre ei au rămas fideli învățăturii lui Platon, unii nu erau deloc departe de învățătura sofistică, un fel de «înfrumusețare» a scrierilor Maestrului făcută și de Eusebiu și dată interpretării porfiriene a imaginii zeilor.”8
În schimb, scopul lui Numenius era același cu al contemporanilor săi Atticus și Celsus: să realizeze o reîntoarcere la origini, să separe doctrina lui Platon, nu numai de interpretările greșite, și străine de Aristotel și Zenon, dar și de elementele străine introduse de primii discipoli.
În mod natural, scrie M. Zambon, așa cum s-a putut observa la alți reprezentanți ai ortodoxiei platoniciene, de exemplu la Atticus, voința de a se întoarce la doctrina platoniciană autentică nu mai trebuie să fie interpretată în sens filologic: nu trebuie înțeleasă în acest sens eliminarea totală în cadrul limbajului sau al ideilor a întregii amprente istorice sau peripatetice.9
Pentru Numenius, Platon nu-i este nici superior nici inferior lui Pitagora10 meritul său constă în a fi avut rolul de intermediar între Pitagora și Socrate, încercând să diminueze austeritatea primului, față de ironia celui de-al doilea, ceea ce ar putea însemna: o legătură puternică între teologia primului și etica celuilalt, idealul unei comunități filosofice având în centru doctrina esoterică a primului și dialectica socratică.11
În același fel Socrate cât și Platon au învățat de la Pitagora, după Numenius, o doctrină teologică și un mod de a expune obscur și diferit, care a stat la originea neînțelegerilor și diviziunilor dintre discipolii săi:
Socrate admitea trei zei și filosofa în ce-i privește pe aceștia, conform unui ritual, dedicat fiecăruia dintre ei; auditorii săi nu-și dădeau seama și credeau că el spune toate aceste lucruri numai pentru a-i bucura… Platon, el însuși filosofa urmând clar linia pitagoreică, știa bine că Socrate n-a avut altă șansă pentru a-și dezvolta ideile și că a vorbit în cunoștință de cauză; astfel înțelegea el realitatea, într-o manieră neobișnuită, înțelegând lucrurile așa cum le gândea, împărțindu-le datorită unei prospective dialectice între clare și obscure, având capacitatea argumentării ca nimeni altul, dar acest tip de discurs a dat mai târziu posibilitatea unor interpretări diferite și a fost izvor al diviziunii discipolilor…12
Aceste texte ne oferă indicații sigure de felul în care Numenius înțelegea istoria filosofiei. Acesta s-a inspirat după un model de dezvoltare conform căruia adevărul se găsește la origini și constituie un patrimoniu comun de înțelepciune al poporului grec alături de cel al „barbarilor” iluștri.
Pentru a cunoaște doctrina și a o elibera de falsificări, care îi întunecă înțelesurile profunde, trebuie să ne înălțăm mai sus de Platon, la Pitagora și de la acesta la înaintașii săi, cei mai celebri, la așa numiții veteres theologi, (fr. 52, 43).
Antica înțelepciune s-a exprimat într-o formă normativă prin tradiția filosofică greacă, în special cu Pitagora, Socrate și Platon. Efortul de purificare a gândirii platoniciene, realizat în lucrarea Despre infidelitatea Academicienilor, are o valoare propedeutică pentru a ajunge la doctrina pitagoriciană, pentru care Platon este reprezentantul cel mai fidel. Fiind date aceste premise, a stabili dacă Numenius a fost mai curând un pitagorician sau un platonician este mai puțin important decât a observa că pentru el, de fapt, una din aceste două apartenențe ar implica-o în mod necesar pe cealaltă. Filosofii antici l-au cunoscut pe Numenius mai ales ca pitagorician,13 ceea ce nu l-a împiedicat pe Proclus să se prezinte ca unul din „corifeii” platonismului.14
Pitagoreismul, fără a ține cont de vechea Academie și de Platon însuși, este un element constant al tradiției platoniciene; după Eudoros niciun platonician nu credea că trebuie să facă distincție sau să polemizeze cu tradiția pitagoriciană (care în mare parte era constituită din pseudoepigrafi, care sunt ei înșiși reprezentanți ai doctrinei platoniciene). Nucleul doctrinar al tradiției normative care face trimitere la Pitagora și la cei mai mari înțelepți este construită dintr-o teologie triadică, pe care Numenius a citit-o în Epistola a II-a15 a lui Platon (312 e)16 , de esență pseudo-platoniciană; el este cel mai vechi autor pe care-l cunoaștem și care s-a folosit de ea.
Această doctrină, ne spune M. Zambon17, a fost totuși exprimată de Platon sub o formă enigmatică cuprinzând doctrina celor „trei regi” cuprinsă în Epistole; această afirmație le permitea cititorilor din acea vreme să concilieze această doctrină cu ceea ce putem citi, de altfel, și în dialoguri, admițând că în acestea Platon nu vorbește în mod deschis, din respect pentru doctrina religioasă a vremii sale sau din prudență.
Numenius, de exemplu, în unicul fragment care ni s-a păstrat din lucrarea „Despre secretele lui Platon”, afirmă că personajul Euthyphron „îi servește lui Platon în dialogul omonim, ca să ridiculizeze și să conteste „teologia Atenienilor” fără a se expune la pericolul unei condamnări18.
Coerența intimă a platonismului cu pitagoreismul a apărut atât în Viața lui Pitagora, atunci când Porfir, citându-i pe pitagoricieni, ca de exemplu pe Moderatus, propune teza după care Platon și urmașii săi s-au folosit pur și simplu de doctrinele pitagoriciene cele mai profunde. Valorizarea raportului de dependență a lui Platon de teoriile pitagoreice este o trăsătură a renașterii pitagoreismului începând cu secolul I Î. Hr., caracterizată prin efortul de a-i alătura lui Pitagora atât pe Homer cât și pe Platon; de fapt, legătura stabilită între cei trei autori este vizibilă la Numenius cât și la Porfir, dar mai puțin vizibilă la Plotin19 și în general trimiterile la tradiție în virtutea acestui principiu adoptată de Platon, conform căreia cei mai în vârstă sunt mai demni de credință și mai aproape de adevăr (deoarece au cunoscut deja adevărul).20 Sunt recunoscute textele din Enneadele lui Plotin în care îl citează de trei ori pe Pitagora. Prima trimitere la Pitagora în care se afirmă într-un context doxografic cauzele coborârii sufletului și în care se exprimă în mod enigmatic, așa cum făcuse și Heraclit și Empedocle.
Acești trei autori cu obscurele lor doctrine sunt confruntați cu divinul Platon, datorită căruia Plotin a declarat că putem spune că cunoaștem ceva destul de clar despre suflet (saphesti) și despre coborârea lui. Caracterul enigmatic al unei doctrine cere un procedeu hermeneutic, iar înțelegerea lui se revelează numai în anumite stări speciale, de meditație profundă. Lucru confirmat și de Plotin, care afirma despre Platon că acesta de multe ori se exprimă prin enigme de sorginte pitagoreică. Platon a rămas pentru Plotin cel care exprima în modul cel mai adecvat adevărul (II, 9, 6, 10-12); de aceea este nevoie de o exegeză interpretativă pentru a evita neînțelegerile (III 7, 13; 13-18) pentru a explica ceea ce Platon a spus la modul implicit (V 1, 8, 11) deoarece el se exprimă de multe ori criptic și este nevoie de o cercetare personală.
A doua oară când Plotin îl menționează în mod explicit pe Pitagora este într-un context doxografic: în (Enn. V 1, 89), Plotin încearcă să arate că recunoașterea Unu-lui ca Primul principiu
al realității nu era o noutate pe care a introdus-o, dar că este un patrimoniu al filosofiei grecești. Această doxografie se deschide pe bună dreptate atunci când se referă la Epistola a II-a (312 e) datorită căruia Numenius a susținut teza unui Platon pitagorizant; ea continuă cu menționarea lui Parmenide, Anaxagora, Heraclit, Empedocle, cu critica doctrinei aristotelice și se conclude cu menționarea lui Pitagora și a lui Ferecide, care după Platon au recunoscut primatul Unu-lui, cu excepția lui Aristotel, și care au fost adepții doctrinei (cf. enumerării acelorași autori în Plutarh. De Iside 48, 370 df ; De an. procr. 27, 1026 b).
Plotin îi recunoaște deci lui Pitagora un primat în domeniul tradiției filosofice grecești, dar acest primat nu privește raportul său cu Platon, chiar dacă Plotin n-are probleme să pună în evidență limitele doctrinei pitagoriciene sau a exprimărilor sale în ce-l privește pe Platon, care în Enneade nu a mai fost criticat în mod direct.21
Conduita practică a lui Plotin s-a inspirat ea însăși, în anumite părți, din stilul de viață pitagorizant: el era vegetarian (Vita Plot. 2, 5); și mai puțin la început, el a emis anumite rezerve în ce privește doctrinele ce-și aveau ca izvor învățătura sa, sau, mai mult, a răspândirii ei prin scris. (V. Plot. 3-4) Totuși, conclude M. Zambon, se pare că aceste elemente n-ar fi fost determinante pentru el, și de fapt nu se găsește în Enneade o justificare teoretică comparabilă cu aceea întreprinsă de Porfir în lucrarea sa De abstinentia. Adevărata autoritate pentru Plotin rămâne Platon, cel la care se găsește claritate și precizie, semne clare ale cunoașterii adevărului, într-o măsură mai mare decât la succesorii sau predecesorii săi.22
Istoria filosofiei și-a găsit în Platon linia sa de delimitare: premisele puse de Antici, printre care se distinge Pitagora, au fost duse la sfârșit de către Platon. După el nu există progres în cunoașterea adevărului, cu pierderi mai mult sau mai puțin grave; ca răspuns, este semnificativ faptul că la Plotin lipsește polemica violentă împotriva autorilor post-platonieni care se întâlneau deseori la platonicienii așa zis „ortodocși” din generațiile precedente, și de care s-a ocupat Numenius.
Tradiția antică a mitului a dobândit o importanță mult mai mare în scrierile lui Porfir: putem avea în acest sens o dovadă a modului în care este prezentată figura lui Pitagora. Datele pur cantitative, reprezentate de numeroasele date biografice pe care Porfir le prezintă, demonstrează voința acestuia de a-l plasa alături de Socrate și de Platon (să ne amintim faptul că Numenius – și în aceeași măsură Platon – a ținut loc de intermediar între Pitagora și Socrate).23
În anumite pasaje din De antro putem vedea influențele caracteristice care-i privesc pe Homer, Pitagora și Platon: Porfir se referă la pitagoricieni sau la Pitagora pentru a-și fundamenta pe autoritatea lor exegezele textului homeric pe care ni-l propune. În De antro Porfir povestește că pitagoricienii și, după ei, Platon, au interpretat peștera din dialogul platonic, ca imagine a lumii.
La începutul lucrării De abstinentia I, 3, 3, Porfir se adresează lui Firmus, căruia i-a dedicat lucrarea, declarându-i intenția sa de a refuza tezele numeroșilor adversari care se opuneau doctrinei lui Pitagora și celei aparținând lui Empedocle, al cărui adept, foarte convins, era până atunci Firmus: a face parte din școala lui Plotin echivala atunci, pentru Porfir, a fi pitagorician, a face parte dintr-o comunitate. Dacă acestea sunt numai evocări literare, scrie M. Zambon, pasajele din De abstinentia se referă la o disciplină secretă care a avut o anumită importanță:24 ei ne arată în mod clar că pitagorismul i-a oferit lui Porfir nu numai doctrinele, ci și cadrul instituțional de referință din care se putea inspira. Din această perspectivă avem judecata lui Longinus pe care Porfir o dă în opera sa Viața lui Plotin:
„Dar cei care au demonstrat în mod serios prin scrisul lor că cunosc problemele tratate și au pus în operă într-o manieră personală această doctrină sunt Plotin și Gentilianus Amelius; primul a furnizat principiile pitagoriciene și platoniciene, așa cum le-a înțeles, cu o prezentare mai clară decât predecesorii: deoarece nici scrierile lui Numenius, nici cele ale lui Cronius sau Moderatus sau ale lui Thrasyllenu nu se apropie, penntru a fi mai clar, de cele ale lui Plotin având același subiect.” 25
Plotin și Amelius, scrie M. Zambon, după elogiul pe care-l face Longinus lui Porfir, și-au unit amploarea orizontului lor filosofic, având meritul de a prezenta principiile pitagoriciene și pe cele platoniciene cu o precizie și o claritate mult mai mari decât ale predecesorilor lor.26
Saphéneia era calitatea pe care Plotin o atribuia învățăturii lui Platon față de cea a presocraticilor, incluzându-l aici și pe Pitagora, și pe care Longinus i-a recunoscut-o în acest pasaj și lui Plotin însuși, mai mult decât filosofilor precedenți, în ilustrarea doctrinei lui Pitagora și a aceleia a lui Platon, considerate ca un întreg.27 Longinus, cu toate că s-a opus anumitor doctrine plotiniene fundamentale, îi recunoștea în definitiv, în mod implicit lui Plotin faptul de a fi realizat pe deplin, chiar în virtutea calității de Saphéneia, modelul filosofului platonician. Porfir el însuși, conclude M. Zambon, a elaborat un portret al lui Plotin care corespunde sub anumite aspecte unui curriculum propriu lui Pitagora: abstinența sa în ce privește carnea, capacitatea de a se adresa unor persoane diferite în același timp, și mai ales aceea de a strânge în jurul său persoane diferite, femei și bărbați, în măsură să cunoască sufletul omenesc, caracterul supraomenesc al puterilor sale spirituale de care fac dovadă experiențele pe care le-a împlinit, mai ales în cultul prieteniei28. După moarte, sufletul lui Plotin a împărtășit destinul de beatitudine în care s-au recunoscut personalități atât de deosebite cum au fost Pitagora și Platon: în Oracolul lui Apolo citat de Porfir, Plotin este asociat „stirpei de aur” a marelui Zeus: Minos, Rhadamante, Pithagora, Platon. Aceste elemente, ne spune M. Zambon, care fac din Plotin un om divin, ne sugerează comparația cu viața lui Iisus Hristos, și nu este deloc exclus ca Porfir să fi sugerat în mod deliberat o apropiere de El. Dar aceste elemente, conclude filosoful italian, contribuie mai ales la stabilirea unei genealogii care, sub semnul rigorii filosofice, unită personalității lui Plotin și a urmașului său Porfir, prin intermediul lui Platon și Pitagora, ajunge la originile însăși ale înțelepciunii, care se pierd în vremurile mitice. Noi putem fi mândri că Zalmoxis a făcut parte dintr-o asemenea școală de înțelepciune, pe care de multe ori o uităm, mai ales în aceste vremuri de mari încercări pentru noi toți.

 

 

Note
1 Cf. Ediției Eduard des Places a Oracolelor caldeene, coll. Ds Univ. De France , Paris 1971, p. 7
2 Cf. H.C. Puech, Numenius din Apameea și teologii orientali în cel de-al II-lea secol, în Annuaire del Institut de philologie e de l’histoire orientales (de Bruxelles II).
3 Marco Zambon, Porfir și Numenius, în Porphyre et le moyen-platonisme, Librairie Philosophique, J. Vrin, Paris 2002, p. 171-250
4 Cf. Saffrey, 1975, pp. 145-149
5 Platonicienii anteriori atestă existența unei legături puternice între opera lui Amelius și doctrina lui Numenius.: Jamblichos a scris o operă împotriva doctrinei sufletului la Amelius și Numenius, Proclus, în Tim. II, p. 277, 26s.; Syrianus și Proclus îl citează pe Amelius și Numenius ca fiind cei care au elaborat doctrina conform căreia inteligibilii pot participa la inteligibilii însăși; cf. Numenius fr. 46 b și 46c); cu doctrina celor trei Intelecte, susținută de Amelius, apărea ea însăși ca fiind numeniană cf. Corrigan 1987, în sfârșit, faptul că Amelius, după ce l-a părăsit pe Plotin s-a retras la Apameea, ar fi putut intra în legătură cu cultul dedicat acestui filosof. Porfir, Vita Plotino, 2, 32-33;
6 Proclus, în Tim. I, p. 77, 22-23 ( Num. fr. 37, 24-26, Porfir , în Tim., fr. 10, p. 7, 5-6; dar același Proclus l-a omagiat pe Porfir în calitatea sa de comentator, de ex. În Procl. ,
In Rep. II, p. 96, 10-15
7 M. Zambon,op. cit. , p. 173
8 Cf. Eusebiu, P. E: III, 7, 5
9 M. Zambon, op.cit., p. 175; împărțirea filosofiei teoretice în matematică, fizică și teologie sunt de inspirație peripatetică.
10 Numenius, fr. 24, 10-20; fr. 7, 5-7;
11 Cf. Numenius, fr. 24, 7379; cf. Aristotel, Metafisica, A 6, 987a 29-30.
12 Cf. Num. fr. 24, 47-64 (trad. Des Places)
13 Cf. Numenius, frr. 1; 5, 2; 24, 3 Eus ; 1c, 1;
14 Proclus, In Remp. II, p. 96, 11; cf. Numenius fr. 43, 15 (Jamblichos)
15 Platone , Lettere, Rizzoli, Milano 1986, pp.66-87
16 M. Zambon, Porfir și Numenius, op cit., p. 177
17
18 Numenius, fr. 23; în fr. 24, 61 scrie Epikrifamenos, (Despre caracterul enigmatic al învățăturii platoniciene), cf. Beutler (1940), col. 668
19 Cf. Festugière, La Rivelazione di Ermete Trismegisto, Mimesis, Milano 2019, I, pp. 14-18
20 Cf. Platon, Philebo, 16 c; Tim. 20 d; 22 b; Legile IV, 715 e;
21 Cf. lui Szlezak (1979)
22 Că Plotin. Enneade III 7, 6; IV 9, 1; V 1, 89; V 9, 1;
23 Cf . M. Zambon, op cit. p. 188
24 Porfir, De abst. I 57 , 1; II, 1, 1; 36, 6;
25 Porfir , Vita Plotino, 20, 68-76, ns trad.
26 M. Zambon, op. cit. p. 189
27 Platonicienii și pitagoricienii au fost menționați împreună de către Porfir.
28 Contrar definiției prieteniei dată de Alcibiade ca un fel de concordie (aritmetiké), Socrate face apel la cunoașterea de sine în Alcibiade I, 130 E: „Sufletul ne spune să-L cunoaștem pe Cel care ne spune să ne cunoaștem pe noi înșine”, cuvintele memorabile din Dialogul platonician, care ne amintesc de Cel care în interioritatea sufletului nostru ne spune să fim atenți în primul rând la bogățiile sufletului și la cultivarea sa și nu la bogățiile acestei lumi trecătoare și efemere. Și nu în ultimul rând la valorizarea cunoașterii raționale, dincolo de pasiuni. Încrederea că omul se poate salva, dacă urmează în primul rând Ghidul spiritual, care se află în sufletul și mintea rațională a fiecăruia dintre noi, urmând Calul alb, metafora din Fedru, cu zborul său dincolo de frontierele acestei lumi: cele ale iubirii și ale morții.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg