În pleiada atâtor generații echinoxiste (Revista „Echinox” a Universității clujene apare din decembirie 1968 în continuare), care a produs atâtea nume de referință în poezia noastră actuală, Ion Urcan este, fără îndoială, cea mai distinctă voce a unui spirit decadent prin excelență, rezoner cinic al lumii prin care s-a petrecut (1955-2020). A fost redactor al acesteia (1976-1979), în perioada studenției, publicând poeme de o factură melancolică, în manieră clasică („E seară, e toamnă și-i vânt,/ Și visuri pe geam se preling,/ Culese din ierburi uscate/ Și-aduse de vânt./ Vin gânduri și șterg cu aripa./ Sufletu-mi doarme în puf de amintiri,/ Căldură e-n suflet și-afară e vânt,/ Cad picuri de stele pe frunze uscate,/ E seară, e toamnă și-i vânt” – Toamnă). N-a zăbovit prea mult pe această coardă, oarecum sentimentală, căci în 1994, la apariția primului volum de poeme, Ad usum Delphinii, prezenta o altă fațetă a discursului său liric, urmând acordurile unui pesimism manifest, cu trimiteri la depresiva zădărnicie a vieții, din reflecțiile Eclesiastului: „E curată/ Nebunie să iubești ceva pe pământ. E curată/ Nebunie să crezi că există ceva sub soare./ E nebun cine se naște,/ E mai nebun cine moare./ E totul nebunie și vânare de vânt” (Symposion).
Cultivă de-acum o poezie a diurnului maculat, apetitul epicizării făcând din lirica sa o frisonată oglindire descriptivă a realităților imediate, propuse sub tenta moralizatoare a unui didacticism metaforic. Cel de al doilea volum, O seară la restaurant (2016) ilustrează deplin această etapă de vârf a creației sale: „În blocul cenușiu de beton,/ Deasupra noastră, e un apartament/ Care se vinde mereu./ În fiecare an alți locatari,/ Alte destine/ Pe care nu mai pot să le duc în spinare./ La cele mai nepotrivite ore/ Se aud pași, se toacă vinete, se bat cuie,/ Se fac grătare, se trântește mingea, scârțâie patul,/ Plânge copilul/ Sau vâjâie conductele de apă./ Soluția ar fi să mă mut în pod,/ Dar blcul nu are acoperiș” (Acoperișul).
Traiectoria acestei evoluții o aflăm în ampla antologie, Secundele melcului (Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2021, Colecția Echinox). Cu o prefață de Ion Pop în care acesta îi caracterizează scrisul astfel: „Înrudit ca modalitate narativă, descriptivă, cu aceeași mixtură de «primitivism» al figurației păstoase și al limbajului în care se amestecă amuzant graiul țăranului cu verbul pretențios intelectualizat al poetului ce mizează pe materialități brute, capabile în principiu să confere prospețime discursului poetic”.
Perspectiva poetică asupra existenței e grotescă iar imaginarul – violent: „Nu voi uita niciodată unica mea călătorie/ Pe puntea acestui pachebot minunat […] Sunt invitat cu discreție într-un lift/ Și coborât în sala mașinilor […] De ce a trebuit să ajung/ Printre aceste țevării încâlcite, pline de rugină,/ De praf și de smoală, printre motoarele bubuind infernal/ Printre sârme electrice și butoaie cu motorină, în fum/ Și duhoare fierbinte, în întunericul/ De nesuportat?// Dar asta nu a fost totul. Pe când începusem/ Să mă obișnuiesc aici, mă aștepta/ Ceva și mai rău. M-am trezit apucat/ de mâini și de picioare, întins pe o trăblie de fier/ Și, cu un cuțit cât toate zilele, m-au despicat/ Cum despici porcul în zi de Ignat./ Apoi/ M-au tranșat/ Impecabil./ Mi-au pus ciolanele în loc de tije și de biele/ Mațele mi le-au prins în coliete. În loc de/ Furtunuri și țevi. Căpățâna – vas/ De expansiune, urechile – delcouri și pâlnii,/ Vinele – conducte de alimentare, nervii – fire electrice,/ Dinții – tacheți și pastile de presiune, mușchii – tampoane/ Și materiale fonoizolante, osânza – lubrifiant./ Cu pielea mea/ S-au șters pe mâini la sfârșit, iar scalpul/ L-au folosit drept mătură, făcând/ Curățenie la locul de muncă” (Călătoria).
Reflexia meditativă e de un cinism ostentativ, cultivat în apetitul descrierilor elementare a factologicului ritualic diurn: „Îngerul morții răstoarnă cadavrul pe targă/ Îl rostogolește pe masa de inox îl spală cu furtunul/ Îl șterge îl toaletează îl îmbracă îl aranjează corect în sicriu/ Îl mai machiază puțin gata e bine dă-l în mă-sa/ Măcar a fost ușor numai piele și os n-am hămălit la el/ Apoi îngerul morții iese în stradă merge la cârciumă peste drum// Se îmbată criță pornește târziu spre casă cade pe trotuar” (Îngerul morții). Poezia se construiește îndeobște din relatări ironice și persiflante, într-un soi de reportaj polemic demitizant: „Sub bolțile Coziei, străjuit stă de veacuri/ Și de cinci flori de plastic/ (Le-am numărat personal) de o candelă/ Cât un sâmbure de mac,/ De o inscripție pe carton velin îngălbenit/ «Mormântul marelui Mircea-Voievod», piatra/ Îngustă sub care abia ar încăpea un copil.// Nici urmă de valuri spumegate. Apa Oltului, zăgăzuită,/ E un eleșteu plin de crapi. Sunt prezenți/ Chiar pescarii cu lansete prelungi,/ Cu scăunele pliante și cu rucsacuri multicolore.// Tânărul ieromonah în rasă,/ Înalt, voinic, impunător ca un Porfirogenet,/ Mătură ambalajele de gumă și ciocolată/ Aruncate de vizitatori la intrare” (Meditație. La Cozia). Derizoriul devine astfel pentru Ion Urcan motiv poetic permanent.
Prozaismul liricii acesteia e anecdotic, marcat de un umor intelectual descalificant: „Văcarul Grațian/ Trăiește într-un sat din Ardeal/ El i-a citit pe Kant și pe Spinoza,/ E versat în hristologie/ Și dogmele Sfintei Treimi./ Cunoaște toate distanțele astronomice/ Din Galaxie și constantele cosmologice, așteaptă/ Fuziunea nucleară controlată/ Și Teoria Marii Unificări./ Are șaizeci și doi de ani, își duce zilele singur/ Și se consideră blestemat de părinți” (Reportaj).
Însuși se caracterizează succint, definindu-și creația cu lucidă cenzură: „Eu sunt un spirit clasic. Nu permit/ sentimentelor să mă domine,/ Nu îngădui fantezieie să-și facă de cap. Desfid/ Orice beție, orice alcool, orice drog. De mine/ Trăirile pustiitoare se tem/ Și mă ocolesc de departe” (Eu sunt un spirit clasic), cea ce nu înseamnă că meditația existențială nu cunoaște emoția marilor întrebări asupra destinului uman: „Când nu vom mai fi,/ Când timpul dat nouă/ Se va răsuci precum șarpele, lunecând/ În crăpăturile luminii, scurgându-se/ Înapoi în prăpastia neînceputului său,// Unde vom sta noi cu duhul?/ În ce nimic, în ce moarte,/ În care a neîmpărțitului parte// Unde într-al neundelui hău?// Atunci, nu vom fi fost niciodată,/ Și orice atunci și orice acum/ Vor pieri cu a fi și-a nu fi laolaltă,/ Cu oriunde și cu nicăieri,// Cu de ce, cu unde-când-cum,/ Și cu ele va pieri și pieirea,/ Nu vor mai fi nici da și nici nu,/ Nici este nici nu este,/ Nici va veni fără veste,/ Nimicul sunt eu, nimicul ești tu” (Când nu vom mai fi).
Poet al dezolării existențiale, dramatizând cu umor grotesc și subtilă ironie intelectuală, cu cinism și arognță persiflantă, lumea în care trăiește, cu lucrurile și întâmplările ei anodine, Ion Urcan este, fără îndoială, spiritul cel mai bântuit de tragismul relevării trăirilor sale interioare profund fataliste, din lirica noastră actuală, nu doar al generațiilor echinoxiste. Întreaga sa creație stă astfel sub semnul refuzului asumării oricăror imagini edulcorate ale realităților ambiente și ambientale, ce îi marchează devastator simpla sa viață de zi cu zi.