După vreo patru decenii de când publicasem primele eseuri în limba română despre jazzul din Azerbaidjan (unul chiar sub formă de capitol al volumului meu de debut în jazzologie – Cutia de rezonanță, ed. Albatros, București, 1985), avui șansa de a participa pentru prima dată la renumitul Festival de Jazz de la Baku. Cum se petrecu minunea? În primăvara 2019 am prezentat recitalul Duo-ului Rain Sultanov/sax sopran & Isfar Sarabski/orgă, pian, în cadrul Festivalului organizat de Cristian Moraru la Biserica Lutherană din București. Din fericire, Sultanov este nu doar un admirabil jazzman, ci și un versat jazzolog. El concepuse capitolul despre Azerbaidjan pentru monumentala The History of European Jazz, editată de Francesco Martinelli în 2018. Mie îmi revenise onoarea de a semna, tot acolo, capitolul despre România. Pe când îi adresam felicitări la finele concertului, Rain m-a invitat să particip la Festivalul de Jazz de la Baku, al cărui director artistic este el însuși, începând din 2005. Cum invitația presupunea și susținerea de către mine a unei conferințe legate de proiectul jazzologic înfăptuit prin eforturile lui Martinelli, mi-am zis că nu puteam rata o asemenea șansă.
Evenimentul are ținută și anvergură demne de impresionanta metropolă de la Marea Caspică (al cărei nume de origine persană înseamnă „Urbea Vântului”): unsprezece zile&nopți saturate de jazz, puse sub stimulativul slogan More Jazz – More Intellect! Atu-urile de care beneficiază festivalul sunt multiple: în primul rând, tradiția jazzistică acumulată la Baku (inclusiv pe timpul sinistrelelor decenii staliniste!), în sincronie cu însăși istoria genului muzical-improvizatoric. Apoi, flerul estetic manifestat de Rain Sultanov în selectarea invitaților și optima sa conlucrare cu managera evenimentului − șarmanta doamnă Leyla Efendyieva (nimeni alta decât soția sa, care în ajunul primei ediții festivaliere din 2005, își asumase funcția de redactor-șef al revistei Jazz Dunyasi = Lumea Jazzului). Alt element de bază: susținerea materială de care se bucură festivalul din partea autorităților, capitol căruia i se subsumează spațiile de spectacol și dotările lor. În acest sens merită amintite câteva amănunte: muzicienii și jurnaliștii invitați sunt cazați în Landmark Hotel (4/5 stele), un bloc turn de 25 de etaje situat pe strada Nizami, principala arteră comercială a capitalei. Majoritatea concertelor, plus jam session-urile de rigoare, au loc în Rotunda Jazz Club de la parterul hotelului. Mărturisesc că – prin comparație cu numeroase dintre cluburile de renume pe care le vizitasem (de ex. Porgy&Bess/Viena, Blue Note/New York, Jazzhus Montmartre/Copenhaga, Yoshi’s/San Francisco, Fasching/Stockholm, Duc des Lombards/Paris, Jazz Hot Clube de Portugal/Lisabona, Akwarium/Varșovia etc.) − cel din Baku impresionează prin modernitate arhitecturală, condițiile optime pentru actul creației muzicale spontane, precum și confortul oferit spectatorilor: o spațioasă sală circulară încununată de o cupolă, fotolii ample tapițate cu piele, băuturi la alegere incluse în prețul biletului (vin de struguri sau de rodii din Azerbaidjan, vodcă, cocktailuri, dar nu bere). Câteva dintre concerte, precum și concursul junilor interpreți (intitulat I Am Jazzman) s-au ținut în alte spații, la fel de impunătoare: Centrul Internațional dedicat Mugham-ului (forma muzicală tradițional-emblematică a muzicii azere), elegantul Teatru de Stat Academic Muzical de la finele secolului 19, Conservatorul Național, Cineclubul Landmark (filme de artă, selectate în funcție de caracterul jazzistic al coloanei sonore, de către coordonatorii Ulvi Mekhti și Rustam Huseynov).
Însăși deschiderea festivă, din data de 18 octombrie 2019, a coincis cu Ziua Independenței Azerbaidjanului, celebrată printr-o succesiune de vivace formații autohtone și din Turcia, pe scena amplasată într-un punct simbolic al frumoasei urbe: intrarea în Centrul Istoric (transcriere engleză: Icheri Sheher), lângă insolitul Turn al Fecioarei, ce datează din secolul 12. De reținut, că la câțiva pași se află Muzeul dedicat pianistului & compozitorului Vagif Mustafazade (1940-1979). El este, în egală măsură, părintele mugham-jazzului și al renumitei cântărețe & pianiste Aziza Mustafa-Zadeh. Gala în aer liber s-a încheiat cu o instalație artistică constând în proiecții video-jazz pe zidul curbat al acestui veritabil zgârie-nori medieval. După gustul meu, piesa de rezistență a selecției muzical-vizuale realizate de Leyla Efendyeva a fost cea interpretată de Kit Downes Quintet, sub titlul Outlawed. Compoziția – gândită ca o ilustrare a desenului animat Herzog and the Monsters de Lesley Barnes – te captează de la prima audiție. Ea fusese înregistrată pentru BBC Radio în 2013, de către instrumentiștii britanici Downes/pian, James Allsopp/clarinet-bas, LucyRailton/violoncel, Calum Gourlay/contrabas, James Maddren/baterie. Nici că se putea afla o uvertură mai adecvată pentru un festival atât de deschis din punct de vedere stilistic. De altfel, într-un interviu recent, doamna Efendyieva menționa mutațiile în direcțiile urmărite de Sultanov, pe parcursul celor 14 ani ai festivalului. Dacă la începuturi predominau megastar-uri din categoria unor Joe Zawinul, Herbie Hancock, Al Jarreau, Bobo Stensson, Maria Joao, actualmente principala orientare a selecției constă în promovarea mai tinerilor muzicieni de pe diverse meridiane, în funcție de valoarea lor reală (chiar dacă încă nevalidată integral). Astfel, prezenta ediție a cuprins peste 25 de concerte, cu interpeți din aproximativ 12 țări. Având în vedere această abundență, îmi voi structura cronica conform derulării programului.
După sus-amintita deschidere festivă în aer liber, în Rotunda Jazz Club avu loc vernisajul expoziției de fotografii pe teme de jazz, realizate de vechiul meu amic Mircea Sorin Albuțiu. Ca la precedentele noastre întâlniri/colaborări, prezența lui MSA a fost de bun augur (am frumoase amintiri din acțiunile noastre comune prin Transilvania, Valahia, Banat sau Dobrogea, ca și din inubliabilele escapade în Muntenegru, Basarabia și Macedonia de Nord). M-a bucurat să-i văd lucrările expuse pe pereții circulari ai sălii și să constat interesul cu care erau privite. Printre fotografii se afla și aceea realizată la Biserica Lutherană din București cu ocazia recitalului Sultanov/Sarabski, pe care o utilizasem în eseurile publicate ulterior în România literară și Steaua. Gala propriu-zisă a aparținut avântatului grup Freedoms Trio, creat de ghitaristul norvegian Steinar Aadnekvam în 2015. Atunci, Steinar a întâlnit două spirite afine, originare din aceeași zonă de expresivitate luso-braziliană cu care se familiarizase el însuși, timp de 10 ani, în nord-estul Braziliei: basistul brazilian Rubem Farias și percuționistul mozambican Deodato Siquir. Ghitaristul s-a lăsat definitiv contaminat de irepresibila pulsiune ritmică generată de companionii săi de culoare. Muzica abundă în jerbe policrome, libertăți asumate, unisoane vocal/ghitaristice, subtile interacțiuni între cei trei talentați muzicieni. Farias manifestă o genuină expansivitate, similară celei prin care compatriotul său Michael Pipoquinha și-a asigurat deja o reputație de continuator al lui Jaco Pastorius. Semnificativă mi s-a părut tema Terra Mãe (= Mama Terra), dedicată Azerbaidjanului de către compozitorul ei, Deodato Siquir. Explicația mărturisită de el publicului a fost că, pe timpul tinereții sale din Maputo, în anii 1990, se amorezase de Aziza Mustafa-Zadeh. Sunt convins că mulți admiratori fură încercați de sentimente asemănătoare, generate de frumoasa cântăreață, dar n-am cunoscut cazuri când ele să fie (adecvat) transfigurate muzicalmente…
Grupul germano-libanez Masaa (= Seară, în limba arabă) reușește să creeze o sinteză jazzistică între mentalitatea central-europeană și cea a Orientului Mijlociu, deși își propune „să se elibereze de clișeele orientalistice”. În prim-plan se află cântărețul libanez Rabih Lahoud, lansat de celebrul trompetist Markus Stockhausen în 2012. Împreună cu companionii săi din Dresda − Demian Kappenstein/baterie, Markus Rust/trompetă, flugelhorn, Reentko Dirks/ghitară cu două grifuri − el reiterează, de fapt, proiectul pe care Goethe îl concretizase poeticamente în al său „West-östlicher Diwan”. Ca interpret al propriilor texte, Lahoud nu ambiționează să etaleze prioritar conținutul lor (oricum quasi-imposibil de perceput datorită barierei lingvistice), ci să reveleze virtuțile pur eufonice ale limbii arabe. Din punct de vedere muzical, avem de-a face cu încă o revelație datorată acestui spațiu de excelență al jazzului de expresie arabă care este Libanul.
Remarcabilul Vogue Trio al contrabasistului italian Giuseppe Millaci își trage seva din tradițiile profunde ale jazzului afroamerican (începând de la blues și ragtime), pe care le adaptează însă unei sensibilități europene nutrite din multisecularele acumulări ale artei muzicale clasice. Aceste premise conceptuale sunt elaborate și dezvoltate prin delicate joncțiuni între lider și companionii săi − pianistul francez Amaury Faye și bateristul belgian Lionel Beuvens. În prelungile solo-uri transpar ecouri din „învățămintele” unor Charles Mingus sau Bud Powell, dar dinamicii tineri nu se complac în preluarea unor soluții deja verificate, ci pot vira cu lejeritate și spre alte zone inspiratoare, filtrate prin energii proprii: o piesă a măiastrului vocalist/compozitor brazilian EduLobo (Pra Dizer Adeus), o compoziție originală cu gândul la Mexic (Calavera), sau o baladă dedicată cantautorului Lucio Battisti (un favorit al lui Millaci). Peste toate plutește o atmosferă de colaborare degajată între cei trei improvizatori, stimulată prin neașteptate rupturi la nivelul sintaxei muzicale. Nu e de mirare că atelierul coordonat de ei, printre activitățile colaterale ale Festivalului, s-a bucurat de succes.
Vocalista franceză Julie Erikssen a cucerit publicul cu vocea ei luminoasă, transportându-i parcă pe spectatori în atmosfera celebrului club parisian Duc des Lombards. Eleganța întregii prestații lăsa impresia că ne aflam în prezența unei Daiana Krall contaminate de șarm galic. Cu eleganță și surâzător optimism, Julie Erikssen reușește să-și mențină autocontrolul chiar și pe parcursul dezlănțuirilor de swing antamate de Jerry Leonide. Acest pianist originar din Mauritius etalează, cu multă suplețe, o multitudine de calități pianistice într-o prezență unitară, ce mă determină să-l consider drept co-autorul moral al succesului de care s-a bucurat recitalul.
Trio-ul pianistului Ercument Orkut a confirmat din plin opiniile elogioase ale jazzologului italian Francesco Martinelli, referitoare la progresul continuu al scenei jazzistice din Turcia. Opțiunea predominantă e aceea meditativă, subliniată prin raportarea sunetelor, dispersat-rarefiate, la tăcere. Multe dintre aceste compoziții cameral-intelectualiste se subsumează esteticii promovate de producătorul Manfred Eicher la casa sa de discuri, ECM. Există și pasaje mai pregnante, asemănătoare oarecum grupului suedez E.S.T., sau chiar variantei mai sofisticate, cultivate − tot în Suedia − de către Per Henrik Wallin Trio. Punctul vulnerabil al trio-ului turc mi s-a părut prestația oarecum mai stângace a contrabasistului (accentuată și prin solo-uri prea lungi). În schimb, interludiile ritmate (din păcate mai puține) ne dezvăluiau un Orkut agil și de-a dreptul atașant.
Luni 21 octombrie 2019 avui onoarea de a susține o prelegere de jazzologie într-una din sălile de conferințe adiacente Jazz Clubului Rotunda. Alte elemente onorante: alocuțiunea introductivă susținută de Rain Sultanov, sufletul întregului Festival, de la înființare (2005) până în prezent. De asemenea, am constatat cu deosebită plăcere interesul manifestat de E.S. Dan Iancu, ambasadorul României în Republica Azerbaidjan, față de prelegerea mea, la care a asistat fără să schițeze vreun gest de retragere. În treacăt fie zis, la fel procedase și la vernisajul expoziției fotografice a lui Mircea Sorin Albuțiu. Tema conferinței mele s-a centrat pe formidabila reușită a lui Francesco Martinelli: editarea volumului de referință The History of European Jazz (în cadrul căruia, printre capitolele consacrate fenomenului jazzistic în 40 de țări, cele despre Azerbaidjan și despre România sunt semnate de Sultanov și, respectiv, Mihaiu). Judecând după felicitările deloc circumstanțiale primite la final, aș zice că-mi dusei cu bine la capăt ceea ce-mi propusesem.
Apropo: în dimineața aceleiași zile fusesem invitat la emisiunea matinală a Televiziunii Publice din Azerbaidjan (Ictimai Televiziya / ITV), de către realizatoarea Jala Ismayili. O cunoscusem acum vreo trei ani, cu ocazia Zilelor Clujului, unde prezenta standul Azerbaidjanului. Întrucât venise în România cu scopul de a elabora o lucrare despre relațiile culturale româno-azere, nu putea rămâne insensibilă la eseurile pe care i le dedicasem lui Vagif Mustafazade în presa culturală română a anilor 1980-90, precum și la capitolul din Cutia de rezonanță, amintit la începutul prezentei cronici. Totul s-a soldat cu un amplu interviu pe care i l-am acordat, în 2016, pentru rubrica de cultură Kulis a portalului de știri Lent.az din Baku. Când am ajuns în patria ei, Jala a binevoit să-mi faciliteze vizitarea impresionantei Case memoriale Vagif Mustafazade din centrul capitalei azerbaidjene, precum și să mă însoțească într-un interesantisim tur prin metropola de la Caspica.