Reunită sub un generic programatic, Fals tratat de manipulare (Editura Humanitas, București, 2013) publicistica Anei Blandiana din ultimii ani e, fără îndoială, demnă de tot interesul, atât pentru partea strict eseistică, de comentarii ale evenimentelor politice din anul revoluției și mai ales de după, cât și prin confesiunile scriitoricești, dublate de numeroase inserturi memorialistice. De altfel ea se și exprimă, dintr-un bun început, în legătură cu profilul volumului: „Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viața, ci o încercare de a o înțelege”. Și adaugă: „nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie”. Adevărul rezultă din tocmai angajamentele existențiale din perioade diferite ale vieții, asupra cărora revine, fie prin aduceri aminte („o altă amintire…”; „îmi amintesc…”; „mi-a rămas în minte…” etc.), fie prin relatări de fapte în centrul cărora s-a aflat („întâmplarea pe care o relatez…”; „fundalul întâmplării pe care vreau s-o relatez…”; „toate astea mi s-au întâmplat mie…” etc.), fie prin rememorări, cu încărcătură afectivă, ale unor momente biografice (copilăria, adolescența, intrarea la Facultate, privațiunile interdicției de a publica, căsătoria cu Romulus Rusan, călătoriile în străinătate, implicarea în viața politică de după revoluție ș.a.m.d.).
Chiar dacă memorialistica nu se află în prim-planul intenției autoarei, paginile acestea fixează o epocă și o biografie (în fragmente), iluminând momente importante în formarea și afirmarea scriitoarei, pe fundalul unei perioade istorice care astfel se iluminează și ea. Iată, bunăoară, frageda copilărie: „Am învățat să citesc înainte de a merge la școală și cititul cărților, în timpul orelor, pe sub bancă, a fost, începând de la școala primară, unul dintre delictele constante ale copilăriei mele”. Portretul la anii copilăriei pe care și-l face, cu un soi de tristă nostalgie, are farmecul sincerității: „Eram o fetiță urâțică, un copil slăbuț, cu capul rotund și parcă puțin cam mare pentru umerii înguști și brațele și picioarele lungi și subțiri, cu încheieturile ceva mai proeminente […] ceva mai târziu aveam părul lung, împletit nefiresc de strâns în două cozi încadrând un obraz mic, cu ochii asemenea punctelor unor semne de exclamație […] Pe la treisprezece ani, cozile îmi ajunseseră până la coapsele băiețești”. Transformarea adolescentină dă chip unei fete dacă nu foarte frumoasă în orice caz foarte atrăgătoare: „continui să-mi amintesc înfățișările mele succesive ca să înțeleg unde, când, în ce condiții s-a petrecut saltul calitativ […] momentul magic din care defectul de a avea picioare lungi s-a transformat în calitatea de a avea picioare lungi […] Mă înspăimânta, de exemplu, faptul că se întorcea capul după mine pe stradă […] să mă instalez în noua mea înfățișare”.
În perioada liceului începe să scrie și trimite poezii la revistele din țară. Dar, apariția publică deranjează lumea bună din Oradea care se formalizează, conform cutumelor vremii, de faptul că tatăl ei, preot greco-catolic, fusese arestat. Acest moment va fi relatat în romanul Sertarul cu aplauze. Debutul adevărat se produce în revista „Tribuna” din Cluj: „Între timp, de la secția de învățământ din Oradea li se trimisese tuturor publicațiilor o scrisoare prin care li se atrăgea atenția să nu mă publice, încât visul meu despre studenția clujeană, în preajma «Tribunei», unde debutasem în ultima clasă de liceu, își pierdea orice sprijin”. Evident, nu este admisă la examenul de intrarea la Facultate. Pentru
reabilitatea biografiei, se angajează pe un șantier de construcții la Cluj („Nu mai țin minte cum m-am angajat ucenic de zidar la blocul, cel mai mare din Cluj, care începuse să se construiască în Piața Mihai Viteazul, și de ce nu alesesem o formulă mai feminină, la o fabrică de confecții, să zicem. Poate că așa mi se păruse mai sfidător, mai eroic și mai «socialist», cu mai multe șanse de a impresiona peste un an pe cei ce trebuiau să mă înscrie la admitere”). Complexul de împrejurări care a făcut posibilă înscrierea la Facultate este detaliat dar în pandant, un moment important este cel al cunoașterii lui Romulus Rusan, redactor la «Tribuna», hotărând împreună căsătoria, întâmpinând, și de data aceasta, greutăți. Este chemată la redactorul șef adjunct al revistei, prof. univ. Dumitru Isac, care îndeplinea rolul unui autentic politruc: „Îl iubești pe R.? m-a întrebat fără nici o introducere […] Am nevoie de un răspuns scurt – Da sau Nu […] într-un fel de enervare pe propria mea nevolnicie, am spus ridicând ochii sfidător și într-un moment când nu se mai aștepta la vreun răspuns: Da! […] Dacă da, a spus bărbatul profesoral, trebuie să-l părăsești, pentru că altfel îl distrugi. După care, cu o voce mi omenească, mi-a explicat că R. are el însuși o origine socială nesănătoasă […] tatăl lui a ieșit recent din închisoare […] nu s-ar mai putea trece peste faptul că s-ar căsători cu cineva în situația mea”.
Detaliile acestea biografice, care nu sunt deloc detalii, au darul de a contura atmosfera tensionată a anilor în care Ana Blandiana pornea la drum într-o carieră ce avea să fie cu totul excepțională. E de reținut, în această conjunctură, opțiunea pentru pseudonimul cu care se va impune: „Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele mamei Mamei, care a murit cu mult înainte de nașterea mea. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munții Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care țăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administrație, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moștenire, ca o legătură între generații. Sunt singurele mele nume oficiale, din pașaport. Din păcate nu le-am folosit niciodată. Doina și Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică și am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toată lumea
(până azi acesta este numele meu în familie și pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supraviețuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aș fi avut nici o șansă să public cu numele meu real. Așa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ține de istoria mea, ci de istoria literaturii”.
În rândul acestor mărturisiri memorialistice se înscriu și paginile evocatoare ale mamei și ale tatălui, ale vieții lor de familie: „Tata era un preot special care – atunci când religia fusese scoasă din programele școlare – organizase cursuri de religie în biserică. Îmi amintesc cum, duminica, după încheierea liturghiei, în timp ce Tata stătea de vorbă cu enoriașii, noi strângeam scaunele din biserică și le aranjam într-un cerc, așezându-ne cuminți și așteptând să înceapă lecția”. Apoi, Mama: „…arestările Tatei și creșterea tot singură a celor două fete. Viața ei a fost un roman ale cărui detalii, dacă le-aș scrie, ar trebui să le inventez, pentru că ea era întotdeauna prea ocupată sau prea obosită să povestească și de fapt nici nu cred că-i făcea plăcere să o facă. Cred că era prea mândră pentru a-și aminti umilințele pe care le-a înfruntat pentru a ajunge acea ființă pe care mi-o amintesc eu”. A moștenit tenacitatea și discreția părinților dar și caracterul de luptător. Își asumă astfel destinul generației din care face parte („există suferințe care maculează și suferințe care purifică, iar generației noastre i-a fost rezervat acest infern de joasă speță, care nu poate fi nici măcar exorcizat”), și atitudinea ei de scriitoare dornică a se exprima liber, provoacă reacții, adesea violente, dure („Nota Direcției Generale a Presei referitoare la respingerea celui de al doilea volum al meu, Călcâiul vulnerabil /…/ Cenzorul scrie că volumul «Călcâiul vulnerabil» de Ana Blandiana nu poate primi bun de tipar. Nota este din 10 mai 1966”).
După cutremurul din 1977, din care se salvaseră marcați însă de sechele profunde („Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi murit /…/ dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărți n-ar fi fost încă predate”) au urmat ani tensionați, cu interdicții de publicare („scandalul cu Motanul Arpagic, noua interdicție de publicare și toată trena de întâmplări care ne-au făcut să intrăm într-o nouă etapă a existenței”), dar și cu o recunoaștere valorică din ce în ce mai înaltă, atât în țară cât și în străinătate.
Referitor la acea perioadă și mai ales la cea ulterioară actului revoluționar din decembrie 1989, memorialul se împletește cu o anume eseistică evocatoare și de atitudine politică, o publicistică prezentă în paginile diverselor reviste și ziare: „Această publicistică specială mi-a dat posibilitatea și chiar obligativitatea nu numai să spun ce gândesc, ci și să gândesc lumea prin care treceam”. Una din imaginile kafkiene, întipărite în minte, ca forme de represiune securistă asupra populației, este și cea pe care o descrie observând mecanismul de supraveghere: „Era pe la începutul anilor ’80 când pe Calea Victoriei au început să apară, așezați – cred că nu exagerez – cam din cincizeci în cincizeci de metri, niște tineri ciudat de asemănători, tunși și îmbrăcați absolut la fel, într-un fel bizar, ostentativ, programat să sară în ochi, să nu treacă neobservați […] Nu țara, nu partidul, nu Securitatea, ci Dumnezeu însuși îi făcuse
asemănători printr-o tragedie de care nici nu erau întru totul conștienți./ Fuseseră cu toții copii luați din orfelinate și educați pentru a deveni ceea ce erau. De câtă satanică șiretenie și imaginație este nevoie pentru a folosi ca materie primă pentru construirea persecuției și inechității politice inechitatea și persecuția destinului însuși […] Ei nu trebuiau să facă nimic, pentru simplul motiv că, și numai văzându-i, ceilalți nu mai îndrăzneau să facă ceva. Faptul că trecătorii grăbeau pașii înspăimântați când îi zăreau îi făcea probabil să-și simtă răzbunate umilințele și suferințele care le fuseseră date pe nedrept, iar această răzbunare intra acum […] în fișa de post”. Atmosfera de teroare mergea, evident, mână în mână cu dezinformarea, cu manipularea, altă formă de a teroriza populația, rămasă în practica de după decembrie ’89 a celor ce făceau politica, încă păstrând mijloacele de acțiune în masă însușite de la vechile forme de înstăpânire ale opiniei publice („mi-e foarte greu să spun de când anume am început să fiu manipulată în decembrie ’89. E mai simplu să mărturisesc de când am început să bănuiesc că sunt. Și, mai ales, de când am fost absolut convinsă de manipulare”). Mărturiile Anei Blandiana sunt relevante în acest sens. Întâmplările de la Comana, unde își mutaseră domiciliul într-o casă de tip comunal, supravegherea telefonului, observarea tuturor mișcărilor sale, dintr-o mașină postată zi și noapte la poartă, multiplicarea pe bloguri a personalității unor fictive poetese ce purtau numele ei, jignirile aduse în presă („pe la jumătatea anului 1991 m-am hotărât să dau în judecară revista «România Mare», pentru toate insultele, calomniile și aberațiile pe care le scria despre mine”), reconstituie atmosfera dramatică a perioadei de tranziție asupra căreia insistă prin diferite evocări privind activitatea FSN-ului, a Grupului de Dialog Social, a Alianței Civice, a Școlii de vară de la Sighet etc., în care s-a implicat, constituie un veritabil corpus de memorii ce vin în completarea unei reconstituiri istorice a epocii dar și a condițiilor sale de afirmare scriitoricească („mecanismele printre roțile cărora trebuia să trec pentru a exista ca scriitor”).
Memorialistica Anei Blandiana din Falsul tratat de manipulare, încorporată oarecum narativ în eseistica sa, atestă caracterul puternic și vertical deopotrivă, atitudinea fermă a unei scriitoare ce știe să prețuiască libertatea de exprimare și nu ezită în a o folosi: „Ceea ce încerc să fac acum – se confesează autoarea – nu este, deci, descrierea unei istorii știute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperante de la care am pornit și care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafață acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură și sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci și conținutul poveștii”. Publicistica memorialistică a Anei Blandiana atrage atenția tocmai asupra acestei practici subversive de a influența și azi, din nefericire, dezvoltarea unor destine și chiar a unei societăți întregi.