Consiliul
Județean Cluj
Meritoriu
Premiul II la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” 2016, secţiunea Proză scurtă
Simt adieri de vânt legănând ușor cortul. Răcoarea se strecoară din când în când ca un puf de piersică și probabil că un pisoi încearcă să pătrundă în holul cochiliei mele ca să guste un aer mai cald. Pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele și mâna pare a-mi îmbătrâni cu fiecare literă pe care o aștern. Mă uit la aceste pagini goale și întrebarea care îmi răsare în minte este: spre ce înaintez? Mereu ajung să îmi pun astfel de întrebări când iau pixul între degete. Dacă privesc peste umăr descopăr câteva caiete pline de notițe, versuri, mărturisiri, instantanee și gânduri împrăștiate. În spatele lor se ascunde un pârâu în care mi-am scăldat picioarele și mi-am oglindit chipul timp de nenumărate zile și nopți fără să am nici cea mai mică idee despre cum va arâta în momentul în care voi fi semnat și cea din urmă pagină. Dar cine poate ști, până la urmă, nu-i așa? Am plutit într-o barcă de hârtie studiind astrele și frunzele ca să ghicesc măcar o ploaie înaintea sorții. Nici pomeneală!
Odată cu rafala de vânt, prinde contur un alt gând demult ascuns în mine: de ce nu pot aștepta finalul? E ca o umbră înfiptă în carnea mea. Uneori îmi pare că nasc doar mădulare de copii. Sunt o adunătură de schițe. Ce frumos sună… Totuși, nu încerc să mă afund într-o dilemă falsă. Nici pe departe. Știu că buba nu e umbra, ci cuiele cu care am bătut-o în mine, iar acum, ori de câte ori încerc să scot cuiele, degetele îmi sângerează. Măcar mai pot ține dârlogii Zefei în mână. Și totuși la ultimul parcurs abia am reușit să o țin sub control. E abia a doua zi de trap săltat. Nu ar trebui să am pretenții prea mari. Înainte să pornesc am simțit-o pe Zefa inspirând și expirând adânc. Cred că pe cal sunt cea mai curată variantă a mea. Astăzi, la ora de călărie, eram pur și simplu prezentă, concentrată, cu coapsele strânse la maximum și cu mâinile transpirate pe dârlogi, încercând să mă sincronizez cu animalul de sub mine. Nimic mai mult de atât.
Începe să plouă din ce în ce mai puternic. Nu am fost foarte conștiinciosă zilele astea (în afară de momentele în care am călărit). Totuși, am avut destulă ambiție ca să scot caietul galben pictat de Iris și să-l mâzgălesc cu tot felul de minuni pentru a-mi umple timpii morți din program. Mi-am promis că voi scrie în fiecare zi. Se pare însă că imaginația îmi e nefastă: nicio născocire suculentă nu se încheagă… Poate pentru că toate paginile acestui caiet sunt ca niște reflecții în bălți. Să continui oare cu o disecție a gândurilor mele, dezvăluind cât de greu îmi e să pretind în acest moment al scrierii că mă cheamă Eva și că sunt o tânără femeie extrovertită și plângăreață care a ajuns pe nepusă masă la decizia că vrea să călărească petrecându-și nopțile într-un cort cu o pătură de lână? Sau că mă cheamă Luis și că sunt un englez iubitor de animale care își vizitează verișoara îndepărtată, proprietară a unei ferme de cai? Dar acum că am scăpat o fărâmă cât de modestă din licuricii obsesiilor mele pe foaie, nu mai pot trage linie.
Se apropie miezul nopții și lumea se liniștește încetul cu încetul. Pentru o clipă îmi lipsește zgomotul. M-am obișnuit deja cu zumzetul oamenilor de pe-aici: colegi, instructori, prieteni, cu toții calzi și săritori, dar gata să dea cu pumnul în masă când nu le ies socotelile sau când se simt puși la zid. M-am adaptat repede. De fiecare dată când mă retrag mai devreme la culcare, ascultând cum se sting ușor, simt o lipsă, ca și cum aș păstra miezul lor în mine. În lipsa acelui tremur de maracas, răsar petale de mucegai în fructe.
Mă întind și mă acopăr până la gât, ghemuindu-mă ca un fetus mulțumit. Azi am primit cel mai frumos compliment. Eram lângă fântâna din spate și tocmai îmi limpezisem puțin mâinile înainte de masă. Fântâna se află foarte aproape de țarcul cailor și, din întâmplare, Zefa era prin preajmă. Am privit-o, zâmbind, iar ea… a venit la mine. Am pupat-o pe năsuc și am îmbrățișat-o. Apoi m-am gândit că se răcește mâncarea și am dat să plec. M-am întors, dar ea a rămas acolo. Pur și simplu aștepta. În final am cedat și m-am apropiat încă o dată. Am mângâiat-o și am stat nițel la taclale. Zefa are ochii mari și negri ca rădăcinile.
Nu reușesc să adorm. Aprind lanterna și mă ridic în capul oaselor. Îmi sprijin fruntea în palme și îmi susură un tremur blajin în piept. Simt cortul mult prea mare și mult prea mic în același timp. Nu am spațiu să îmi desfășor gândurile și totuși, îmi pare că în jurul meu sunt mii de umbre răzlețe care se ascund și râd de mine. Poate dacă aș avea ochi la spate aș cuprinde întreaga cochilie. E liniște și ploaia s-a oprit. Mă încalț și îmi iau sacul de dormit în spate ca să mă furișez în curte. Aud cum, în depărtare, animalele insomniace încă mai mișună. Mă așez pe o buturugă lângă jarul stins și mă înfofolesc în sac, lăsându-mă în voia unei călduri intrauterine. Nu simt niciun dor. Surâd. Îmi pare că nici înainte, nici după mine nu a existat nimic. Cerul e foarte, foarte aproape. Dacă aș mânui cu dibăcie o minge de tenis, aș putea fără efort să arunc sfera păroasă în bolta de sticlă și aceasta să se întoarcă la mine fără nici un fir ars pe spinare. Cele câteva stele rămân timide ca și cum cerul nu ar fi al lor. Una dintre ele cade, dar cade prin mine. Mă tulbur și îmi simt corpul înviorat de o scânteie neobosită. Totuși, dacă voi continua să mă uit la cer pe buturuga asta deja caldă, cel mai probabil voi rămâne aici, moale ca o trestie fără să știu spre ce stea mi-au adormit ochii. Mă ridic, așadar, plină fericire și tai noaptea în punctul culminant. Iată-mă în cort alături de stelele pe care am decis de bună voie să le iau cu mine. Mâine voi călări. Adorm, imaginându-mă călare și repetându-mi iar și iar ce trebuie să fac pentru ca totul să iasă bine.
Am echipat-o pe Zefa și am încălecat. Ne simțim agitate. Oamenii din jurul nostru ne privesc insistenți, cu ochii mari și umezi. Noi deschidem reprezentația. Ieri, instructorul mi-a spus că un cal simte orice modificări chimice din corpul uman, deci îmi va percepe instantaneu emoțiile. Trebuie să ne sincronizăm și trebuie să îi inspir încredere. Trap săltat. Îi dau pulpă spun: Zefa trap. Pornește, dar, după câțiva pași hotărâți, ezită. Încetinește, preiau controlul, accelerează, și luăm curba, strâng dărlogii, trecem peste obstacol, o îndemn la pas, trap din nou, o scap din mână, ezită, ezită iar, hop hou Zefa, o opresc, pornim în trap, ne plac oamenii care aplaudă, flexiile îmi ies bine în sfârșit, dar tălpile îmi scapă din scărițe, accelerează, vrea să o luăm în galop, nu știu galop, o încetinesc, ne sincronizăm, în sfărșit totul merge bine, mai avem o tură și părăsim manejul, vreau să mă opresc acum, merge prea bine ca să continui, în sfârșit mă simt conectactă, nu pot ieși acum, trebuie să continui tura, dar dacă o scap iar?, nu, concentrează-te, continuă, lasă controlul, calul, concentrează-te la cal, dacă aș ieși acum amintirea ar fi perfectă, oprește-te!, nu, încă puțin, ține-ți tălpile în scăriță, strânge nenorocitele alea de coapse, Zefa se împiedică, rămân în șa, Zefa pas, ne apropiem de ieșire, parcă vreau să mă uit înapoi, Zefa pas, gata, am ieșit.
Descalec și o sărut pe nas. Simt cum tensiunile înghesuite în mine se dispersează în toate părțile. Zâmbesc. Îmi sprijin fruntea de botul Zefei. Totul a ieșit cum ar fi trebuit să iasă. Dacă îmi spun asta, îmi pare că sunt bine. O colegă se apropie de mine și mă felicită. O întreb dacă s-a văzut tare că nu am reușit să o controlez cum trebuie, iar ea îmi spune politicoasă că nu. Cel de-al treilea călăreț vine să o preia pe Zefa. Cum a mers? Mă întreabă. Relativ okay, ai grijă cu ea, e agitată, îi răspund. Cred că ne vom descurca. Zâmbește încrezător și își verifică scărițele. E timpul să mă retrag. În câteva ore voi fi acasă. Îmi e dor de casă… și de Vali, și de Iris, și de ai mei.
Stau ghemuită pe bancă în stația de tramvai. Prin preajmă sunt doar câteva femei cărunte cu plase mari îngreunându-le parcă tot mai aproape de miezul pământului. Din loc în loc, se întind pâraie lungi de săpături, doldora de mașinării care bruiază călătoarele înaripate. Parcă s-ar îndoi lumea să vadă ce a mai rămas din orașul nostru. Nu îmi vine a crede că de locul ăsta mi-a fost dor. E prea zdrențuit. Ce-i drept… mi se pare mai cald și mai loial ca niciodată, dar la plecare, asfaltul era alb și lăptos ca piatra lunii, iar acum e ciopârțit și fumegând. Tramvaiul hurducăie de după colț și se apropie. Urc. E atât de cald și aerul e înecăcios. Trebuie să îmi compostez biletul și să aștept întâlnirea cu Iris. Avem multe să depănăm. Dar acum… am nevoie să mi se rupă filmul. Trebuie să îmi dau seama ce e cu fumul ăsta și de ce îmi e așa cald. Am nevoie de un buton de pauză. Nu e niciun buton de pauză. Mă întreb ce s-ar alege de lumea asta dacă, accidental, s-ar împlini tot ce îmi trece prin cap. Nici nu vreau să mă gândesc.
Mă așez lângă fereastră și mă uit la ceas. Probabil voi ajunge încă o dată prea devreme, iar Iris va întârzia. Voi avea destul timp să șed și să cuget până va apărea în peisaj. E surprinzător de aglomerat. Căldura se furișează viclean de prin crăpături și corpuri transpirate. Mirosurile înțepătoare ale oamenilor chirciți sub vreme păcătoasă și datorii țin loc asfaltului ars de viu. Lângă mine se așează un domn. Îl scrutez timp de câteva clipe și un fior îmi zburlește părul de pe ceafă. Deasupra unui medalion argintiu a răsărit, cine știe când, o tumoare lucie ca o jumătate de micro-glob pământesc. Simt un nod în gât și, cu tropote metalice se apropie de mine un gând cu aromă de măr putrezit: De ce nu pot fi mai mulți?
Știu, sună aiurea. Și totuși… la dreapta mea stă un om necunoscut. Toate stâncile pe care el a trebuit să le crape de-a lungul vieții îmi sunt și îmi vor fi mereu străine. Am fost, negreșit, potcovită-n frunte. Noroc. Dar uneori bate gongul și fierul moale și roșu îmi spintecă mădularele. Cu ce drept? Destinul ăsta fast și auriu… cine ți-a spus că-l meriți? De ce nu pot cunoaște ce duc alții în spate? În jurul meu sunt gratii de colivie și nu știu dacă pot să zbor pentru că… încă nu am căzut. M-am împiedicat, într-adevăr, dar nu am atins pământul. Se spune că ești călăreț adevărat abia după ce cazi. Deci vrei să cazi? Când atâția au căzut și își doresc din suflet să se lepede de cicatrici? Sau să nu le fi avut niciodată? Vrei să cazi când atâția și-ar dori să fie în papucii tăi? Nu… Vrei să vezi cum e să te târăști? Spune-mi, că rezolvăm cu un telefon. Nu, nu vreau, nu vreau, nu vreau. Moșneagul coboară din tramvai și, odată cu el, jumătatea de macro-glob pământesc.
Stațiile se succed orbitor, atât de repede încât îmi pare că am coborât acolo unde sufletele se uită la ele însele, analizându-și prestațiile spasmodice reluate aproape identic la fiecare încarnare. Când ajung aici, privesc prin gaura cheii și apoi o iau la goană spre mansardă. Niciodată nu mă uit înapoi. Conștiința mea e un mădular sufletesc fără perspectivă și, mai rău de atât, fără spectacol de jucat și criticat. Mă simt adesea ca o scenă goală. Totuși, exceptând o ușoară tulburare obsesiv-compulsivă și, poate, un mic exces de teatralitate, statisticile mă declară în parametrii normalității. Încă nu știu dacă sunt vești bune sau rele.
Ies, într-un final, din vastul meu ego și cobor în stația de la primărie. Sunt mulți porumbei prin preajmă, iar Iris nicăieri. Mă uit la ceas. Minutarul mai are drum sănătos de parcurs până la fix. Cumpăr un pachet de pufuleți pe post de hrană pentru porumbei și mă așez pe bancă. Păsările cenușii țopăie spre mine, iar eu le privesc liniștită. Lumina e caldă și aglomerarea de pantofi plimbăreți îmi inspiră siguranță. Toți se îndreaptă spre ceva, deci nu e nicio problemă dacă eu nu am ajuns încă.
Iris apare de după colț, iar eu mă ridic să arunc punga goală de pufuleți, răspândind pe drum ultimele firmituri. O cunosc de mulți ani și suntem două boabe născute în aceeași păstaie, dar azvărlite ulterior în preparate culinare diferite. Nici până acum nu am reușit să hotârăsc din ce mâncăruri mai mult sau mai puțin exotice facem parte. O cunosc, iar azi … Iris este tristă.
Schimbăm câteva cuvinte de complezență, îndreptându-ne spre o cafenea neaglomerată, iar apoi o întreb ce s-a întâmplat. Intrând în cafenea îmi spune: Nimic. Pur și simplu mă simt cel mai oribil om pentru că îmi urăsc părinții. Am împietrit. Nu am auzit-o niciodată spunând așa ceva. Bineînțeles, i-am ascultat de nenumărate ori dilemele și încurcăturile care vin la pachet cu o familie disfuncțională, așa cum spun specialiștii, dar de data asta e altfel. E atât de rece, de inflexibilă, de inumană. Ne așezăm la masă. Nu spui așa ceva când ești în stare de șoc, Iris. Știi că nu e adevărat. De unde știu? Cum fac diferența, hm? Efectiv nu mai pot, nu mai pot, mă înțelegi? Dacă în momentul ăsta un câine ar muri în fața mea, nu aș mișca niciun mușchi. Pur și simplu, mi se rupe de absolut tot.
Chelnerul se apropie de masa noastră. Eu îmi comand un cappuccino, iar ea o cafea de care nu am mai auzit niciodată.
De azi dimineață am băut trei cafele. Și vreau să-ți spun că abia am ieșit din casă! De când a venit maică-mea din Germania, zici că suntem la nebuni. Mai am trei săptămâni la dispoziție să termin de învâțat chimia aia, plus mate, plus variantele la bio. Si eu ce fac? Spăl, fac mâncare, fac curat, vopsesc terasa și ascult discursuri interminabile despre ce părinți grozavi sunt ei și cât sunt eu de inutilă, fandosită și obraznică. Că ce fac eu pentru ei? Că ei, vezi Doamne, cât se chinuie și eu nimic! Mă doare spatele de simt că tembelizez și mi s-a făcut rău de la vopsea de două ori. Abia aștept să plece maică-mea și să se termine odată circu ăsta.
Iau o gură de cafea. Ce aș putea eu să-i spun? Ce sfat să-i dau? Taci și înghite că scapi de ei peste doi ani? Capul plecat sabia nu-l taie? Nu te mai consuma atât că îți faci rău? Ce pot eu să-i spun? Ce vrea să-i spun? Prefer să tac.
Azi noapte am dormit vreo patru ore, că s-a apucat Axi să latre ca nebunu și a trezit toată casa. Să vezi scandal! Că îl aruncă afară, că nu mai suportă, că așa și pe dincolo, apoi au început să urle unu la altu. Am crezut că o să sune vecinii poliția. Iar cireașa de pe tort, după ce s-au trimis unu pe altu în toate originile posibile, ce s-au gândit dragii de ei? Să mă pună pe mine să decid care are dreptate!
Vorbești serios?
Normal că vorbesc serios. Brusc, nu mai sunt o nesimțită incapabilă și lipsită de respect, brusc sunt Confucius! Se oprește să ia niște aer. Obrajii îi ard și ochii i se învârt în toate părțile, ca și cum ar căuta undeva un răspuns. Sângele îmi pulsează din ce în ce mai tare și îmi frec tâmplele de parcă ar trebui să smulg ceva de sub ele. Ce am făcut eu ca să merit norocul pe care îl am? Ce? Ce am făcut eu mai mult decât a făcut ea? Îmi e silă de mine. Și nu pot să fac nimic.
De când o țin tot așa?
De când a venit maică-mea, dar în primele zile a fost mai okay. Acum e din ce în ce mai rău. Duce ceașca de cafea în dreptul buzelor și o ține acolo, privind spuma de la suprafață. Ia o înghițitură și apoi caută în geantă niște șervețele. Într-o zi m-au luat la rost că ce fac dacă nu intru la medicină, eu le-am zis că intru. Apoi m-au întrebat: Și ce-o să faci dacă intri?
Cum adică ce-o să faci dacă intri?
Adică: Doar nu crezi că o să reziști tu acolo, nu?
Poftim? Cum să zică așa ceva? Da ce? Nu-s normali?
Pentru ei asta înseamnă normalitate. Își spijină capul în mâini și întregul corp îi freamătă gata să se spargă în mii și mii de cioburi. Șervețelul a rămas pe masă, nefolosit. Lacrimile i se scurg de-a lungul încheieturilor, evadând pe sub palme. Îmi mut scaunul lângă ea ca să o iau în brațe.
Sunt un om slab! Tot ce fac e să îmi plâng de milă. Nu ești un om slab, îi spun. Și vreau să continui: eu sunt. Dar mă opresc. Cum știu dacă sunt un om puternic sau slab? Până acum mi-am croit conștiincios o alee stabilă (nu dispare, nu își schimbă subit și misterios traiectoria) care să mă poarte prin zone geografice faste, îndepărtând cu ușurință cele câteva obstacole care mi s-au pus de-a curmezișul. Nimeni nu a hotărât să-mi renoveze aleea, nicio arătare slinoasă cu dinți feroce nu mi-a înghețat sângele în vene, nu am dat de fundături, de mlaștini puturoase ori de râuri mult prea adânci și învolburate ca să le pot trece înot; cât despre bifurcații, le intuiesc adesea și pășesc hotărât în drumul meu, știind că indiferent unde mă va purta aleea, voi reuși, într-un fel sau altul, să preiau controlul. Dar această încredere, oarbă sau nu, în drumul pe care îl construiesc este rezultatul experiențelor mele, care, vorba vine, s-au desfășurat într-un cadru limitat. Limitat de hazard. Până la urmă, crearea ființei în care sunt încrustată acum a depins de nenumărați alți factori asupra cărora nu am avut niciun control, prin urmare, de hazard. Așadar, din întâmplare, nu am cum să spun dacă sunt un om puternic sau nu. Și totuși… dacă accept ipoteza aleii care pur și simplu s-a sincronizat cu niște vibrații pozitive (dacă există), înseamnă că exclud destinul, Dumnezeul și ochiul pentru ochi, dintele pentru dinte. Astfel se naște un prim sentiment de vină: de ce eu și nu cel de lângă mine? De ce cel de lângă mine și nu eu? Problema apare când mă așez pe celălalt taler al balanței unde karma, divinitatea și (de ce nu?) dogmele morale acceptate de societate încep să roadă la os: cum îți permiți să pui sub semnul întrebării geografia soartei tale? Când, în mod evident, ai fost înzestrată cu toate datele necesare pentru a te intergra la perfecție în mașinăria grozavă și invizibilă care ține umanitatea și Terra pe o traiectorie corectă? Realizezi că nemulțumirea și lipsa ta de recunoștință ne supără și că tot ce ai avut până acum poate dispărea într-o clipă, nu? Ai face bine să realizezi!
Jumătatea de cafea rămasă în cană s-a răcit demult, iar Iris și-a recăpătat echilibrul: acum îmi povestește despre cine știe ce întâmplare fantasmagorică (îmi dau seama după precipitarea cu care îmi vorbește) la care nu pot fi sub nicio formă atentă.
Dar cum rămâne cu momentele fericite în care simt că totul e la locul lui? Dacă, de fapt, nu le merit? Sau… și mai rău! Dacă îmi vor fi luate? Nu vreau să rămân cu cenușă în mâini. E foarte cald aici, așa că ies din săpăturile care segmentează asfaltul și încerc să privesc în jur limpede. Nu te gândi la fericire, orice ai face, nu te gândi la fericire.
Cum e Vali? A ajuns din Bulgaria? Mă întreabă Iris. Eu tresar și mă rostogolesc la polul opus al minții mele. E un loc în care ninge tot timpul și Aurora Borealis e la o aruncătură de ochi distanță. Port mereu o rochie a cărei culoare se transformă odată cu cerul, adorm adesea lângă un foc înalt și auriu, îmi sculptez diferite umbre în gheață și povestesc în fiecare dimineață cu un pui de urs polar care nu crește niciodată. A ajuns alaltăieri, ne vedem spre seară, de ce? Fără motiv, întrebam doar. Nu mi-ai mai spus nimic de el și eram curioasă. Păi nu e nimic nou, te-aș fi anunțat dacă era ceva. Okay, ceri tu nota?
Privesc în ceașca goală de cafea și îmi pare că petele negre alcătuiesc o ramură legănată de furtună. Un parfum cunoscut mi se prelinge prin țesuturi și, pentru o secundă, zăresc reflecția chipului meu în verzeala palidă a ochilor Irisei. Îmi iau geanta. Hotărâm împreună să ne plimbăm spre mal în așteptarea serii. Rămân cu ea până târziu, până când toată lumea începe să se scufunde în noapte. Ne luăm la revedere, iar eu mă îndrep spre o căsuță, o căsuță cu perdele purpurii și cu salcâm la poartă. Zidurile clădirilor vechi pe lângă care trec sunt ciopârțite din loc în loc și par gata să se împrăștie la prima vijelie. Pe măsură ce înaintez, în mintea mea se deschide un spațiu aparte, iar eu respir mulțumită de arhitectura imaginației mele.
(fragment)