O istorie națională consemnând doar momentele glorioase al nației este cu putință, dar aceasta dacă nu prejudiciază, nici nu va îndemna la autentice acte recuperatorii: fără febră și tensiuni agonale, trupul bolnav nu se apără. Sunt lucruri cunoscute. Dar istorii de acest fel se compun mereu, unii dintre megieșii noştri excelează: vor fi fost adică năvălitori, în epoca migrațiunilor, cu un crescut indice de primitivitate, ei își vor spune însă că au fost blajini, lucrători, i-au învățat pe aborigenii peste care au căzut cu strigăt agricultura (de parcă în stepe creștea porumbul!), meseriile, prin urmare tocmai ei i-au instruit întru așezare. Sunt alții apoi, care, pasă-mi-te, n-au ieșit învinși din nicio bătălie, au fost necontenit învingători – își ascund constant răutățile și viclenirile și nu suflă o vorbă deja despre dispariția lor din orizontul etnomorfologic (devenind adică printr-o hibridare accentuată și de durată popoare noi – cultural și chiar fizionomic). Și așa mai departe. Din nefericire, pământenii noștri și-au alcătuit și ei în istorie o biografie aidoma, tăcem (vasăzică), precum știutorul de propria-i slăbiciune, despre neajunsuri și poticneli, ne consemnăm numai izbânzile, trecem încă interesați pe lângă rătăciri, iar când totuși le ivim cerem compătimirea celorlalți. Nu acesta va fi fost însă cazul cu Constantin Rădulescu-Motru, în etnofenomenologia sa iniţiată în deceniul III din secolul trecut: o lucrare menită trezirii energiilor naționale, întemeiată pe filosofia liberală a personalismului energetic. Ca și el, în gândirea românească interbelică, au fost și alții, nereticenți când dădeau, în cercetare, și peste slăbiciuni și neputințe, exemplul principelui
D. Cantemir nu va fi fost, iată, uitat.
Unitățile etnice și culturale sunt la C. Rădulescu-Motru incontestabil reale. Ele sunt structurări anume de funcții sufletești interindividuale, similare organizării de conștiință a unui individ dintr-un grup de funcțiuni care, toate, lucrează în interiorul aceluia. Există o unitate sufletească a culturii adunată din rezultatele materiale ale muncii săvârșite de petrecerea generațiilor, suprapuse unității ce a reunit, la rândul ei, inteligența și proiecțiunile ei organice. C.Rădulescu-Motru își susține ipotezele apelând la psihologia experimentală a lui Wilhelm Wundt. Dar, mai spune el, defel tulburat de vreo trufie, din compunerea vieții sufletești a unei societăți valabile sunt doar „bunurile care au actualitate”. Fiind atașată de aplicabilitatea imediată, cu un simț al concretului social și al mijloacelor de rectificare eficientă, Rădulescu-Motru nu crede în actualitatea unor componente ale structurii psihoetnice a românescului.
În Personalismul energetic (o filosofie liberală axată pe valențele și vocația individului), filosoful reia și problema personalității etnice1). Această personalitate, preciza el la 1927, se numește însă cultură: „este pur și simplu prelungirea aptitudinilor psihofizice ale popoarelor”. S-ar explica prin „fondul fizic al poporului luat ca totalitate”. C. Rădulescu-Motru scrie: „În acest fond fizic intră nu numai atavismul adunat în materia organică a populației, ci și solul cu întreaga lui rețea de energii. În fiecare cultură de popor se răstrânge, variindu-se după aptitudinile muncii, bucata de natură pe care poporul o trăiește. Râul, ramul, tot ce mișcă într-o țară este prieten numai poporului care o locuiește, după cum zicea poetul Eminescu. De la sedimentele care construiesc pământul călcat în picioare, până la straturile de celule așezate în creierul cu care se naște copilul; de la pietrificatele urme ale străbunilor care zac în morminte, până la îndrăznețele gesturi cu care tânărul anticipă viitorul, toate în viața unui popor se leagă și se explică. Personalitatea poporului este structura energiilor lui psihofizice; este un moment strict determinat de întreaga evoluție a naturii”.
Cum stau din acest punct de vedere românii? Ar sta în bună parte sub puterea personalismului anarhic în care domină capriciul eului. Satul românesc, care e mai curat în ordine etnopsihică, ia și el parte la acest personalism: numai că în sens negativ; prin imobilitatea eului său. Imobil și necontribuind la cultură, numai satul, la români, are ceea ce se cheamă o personalitate etnică (neavând și una energetică): deci, continuând natura, poate să creeze, peste natură, o formă de energie. Este încă „o rezervă obloșită sub pământ”. Și filosoful, entuziasmat (pe bună dreptate) de personalismul energetic european, încheie acum astfel: „Dacă această rezervă ar ieși la lumina zilei!”
Dar ce e spiritualitatea? se întoarce C. Rădulescu-Motru, în 1938, la buna întrebare. Dorind, firește, a o defini pe aceea românească, spre a garanta și în felul acesta existența poporului român ca națiune. Într-o spiritualitate sunt cuprinse idei și sentimente, dar în special, apasă gânditorul, un complex de interpretări simbolice, „prin care societatea unei epoci își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care ea este sortită a o realiza pe pământ”. Ce va fi fost la alții scepticism devine la Rădulescu-Motru „o înțelegere bazată pe înțelegere și discernământ”. Spiritualitate au popoarele care exprimă o credință în ordinea desăvârșită, în staotnicie (stat), în etern. Istoricește, formele acestei credințe au fost, la toate semințiile, morale, estetice, științifice, îndeobște religioase și, încă și mai mult, în domeniul vieții sociale și politice.2 Modelul de spiritualitate constituit în secolul XIX s-a dovedit necorespunzător (la reacțiunile trezite de eclesiologia creştină, în mișcarea romanticilor etc.). Națiunile nu sunt numai „totalități sumative de indivizi în cadrul cel larg al omenirii”. Noua conștiință națională „pleacă de la credința că fiecare națiune formează o existență de sine stătătoare, avându-și istoria și destinul propriu. Națiunile nu cunosc istorie universală. Poporul în care s-a trezit conștiința națională, devine o înfăptuire unică în care s-a cristalizat o finalitate. Cu întreaga lui constituție biologică și cu tot trecutul său poporul devenit națiune își are destinul său, deosebit de al celorlalte națiuni… Națiunile sunt compuse din indivizi, dar indivizii care compun națiunile, n-au existență spirituală pentru ei înșiși; ei sunt în funcție de finalitatea totalității naționale; sunt purtătorii diverselor aptitudini înnăscute ale națiunii lor. Nimic nu se creează din energia individuală: fiecare individ luat în parte este un neisprăvit; toți la un loc constituie încă realitatea națională, singura cu rol istoric. Nu există, prin urmare, om mare și om mic, ci există vocațiuni reușite sau nereușite, împinse să se realizeze în ființa națiunii”. 3
Ca expresie a națiunii, statul se formează după finalitatea energetică a aceleia. Direcțiile de constituire pretind în chip fatal reabilitarea tradițiilor și a instituțiilor de obârșie, autohtone, a caracterului biologic și etnic al poporului. Aci a crea înseamnă a continua lucrarea inițiată de sufletul colectiv; adică a-i realiza vocația și destinul; vocație și destin românești.4 Aceasta înseamnă voința de a asigura viitorul neamului nostru, o vocație probabil nativă.
Emil Cioran a vorbit în această ordine, mai târziu, de lipsa mesianismului la români, o neputință remarcabilă, vinovată de căderea acestora pe scara europeană. (Însinguratul și dubitativul se bucura totuși odată găsindu-și confirmarea la un Ion al Mumii de acasă; acesta, rusticanul, va cădea la pământ în fața filosofului perplex, strigând: „Doamne, iartă-mă că sunt român!”5 C. Rădulescu-Motru se ocupă și el de chestiune. Mesianismul e discret, nu este clamație, nu e defel patetic – cum va fi receptat, în tinerețea sa neagră, insomniacă Emil Cioran. Se manifestă mai degrabă punctual, momentele pot fi rare, nu orice faptă – cu un mai întins ori mai neînsemnat ecou istoric – e și înmuiată într-o sevă mesianică; nu oricare e menită să clatine stâlpi, să schimbe configurații. Când se manifestă, mesianismul – zice Rădulescu-Motru – e o lucrare a poporului întreg, iar nu o vocație individuală. Acest lucru – subliniază el – este dovedit de „faptele istorice”, popoarele își conservă, cum s-a observat, esențele, ca și nestăpânirile; e vorba, desigur, de popoarele însemnate, cu rădăcinile în sol, iar nu în nisipurile mișcătoare ale deșertului. Mesianismul nu se afișează orișicând, adaptările pe care ți le impune o istorie nefavorabilă nu modifică structural nici o nație. Un exemplu e, iată, poporul evreu, cuvintele gânditorului român despre acesta6, datate 1932, reapar și astăzi la psihoistoricianul Howard F. Stein7. Răspândit peste tot și instabil geografic datorită invaziilor, evreul e supus influențelor de tot felul, va fi îndemnat pentru a supraviețui, la efortul dureros al reziliențelor, adaptărilor succesive: în Anglia ia obiceiul insularilor și devine chiar lord, în Franța e scriitor (probabil luându-și cafeaua la „La Flore”), în război – ca să continuăm astfel – e maquisard și, mai ales, cominternist, e demnitar bolșevic în România, fusese, tot aici, și arendaș, lucrând cu oamenii locului moșii mai mult sau mai puțin întinse. Nu va încerca însă niciodată o anume „adaptare”: dezerțiunea religioasă. De aceea, evreul vor fi mereu o unitate. Își conservă mesianismul religios, confesional. Acesta le-a conferit prin veacuri tenacitatea, o anume dârzenie, dar și desele localizări în tragic, o ursită zbuciumată, zidul plângerii orișiunde. Elinii, ca și romanii, au avut un mesianism conciliant, l-ar fi trecut astfel, prin moștenire, și popoarelor ce s-au ivit în urma lor pe continent; e vorba de cultura și civilizația greco-romane, făuritoare de Europa modernă, spiritul acestora întinzându-se dealtminteri pretutindeni în lumea contemporană (clătinată însă astăzi de năvala de neoprit emigranților africani și asiatici).
Mesianismul, dacă nu e vocația, e strâns legată de aceasta, în opinia lui C. Rădulescu-Motru8. Mesianismul e ceva de felul unei atmosfere binevoitoare, prietenoase vocației, este ocazia sa prielnică; produsă, deja efectuată, vocația ajută la conservarea mesianismului, îl întărește și îl menține atunci când lumea nu e potrivită desfășurărilor sale, cînd îl primejduiește: fără Platon, mesianismul elin ar fi mai sărac; și tot astfel acela roman,schimbând pedala, în lipsa lui Caesar. Când, în același timp, gloria francezilor e umbrită, tradiția mesiancă a acestora produce printr-o sforțare biruitoare (unde o fi ea astăzi?) ivirea unei vocații ce restabileşte ordinea (sic!), apar oștirile conducătorilor falnici (unde o fi Napoleon cu tunul?!). „Nu este popor care să n-aibă pregătită gata pepinierea lui de martiri ai vocației”. Și mai accentuează Rădulescu-Motru: „Viața politică a popoarelor mari se constituie astfel din originalităţile vocaționale țesute pe urzeala mesianismului lor tradițional”.
Cum stă, însă românul la acest capitol? În primul rând izbește aci puținătatea investigațiilor în domeniu. Fiind încă un popor în curs de formare culturală, poporul român n-a fost explorat suficient de etnologie, demografie și statistică. Nu avem încă deocamdată (din motive birocratice și de grăbită, electoralistă furtivitate) nici incursiunile pregătitoare, dificultățile metodologice au constituit, e adevărat, câteodată, piedici insurmontabile.La acestea se mai adaugă una, de ordin subiectiv: a determina ca român vocația românilor, aceasta, ne putem întreba, nu te va arunca oare sub răutățile inamicilor, într-o rea, malițioasă, înțelegere, cel puțin sub compătimire? A fost inventat și un proverb în acest sens, ne previne gânditorul nostru: „Nimeni nu e profet în țara lui!”. Dar vocaţia e şi profeție, în felul ei!
Vocația nu e totuna cu individualitatea: individualitate pot avea și animalele, recunoști adică individualitatea calului, a turmei în galop, după tropăit, după cum o recunoști pe aceea a semenului tău și prin felul în care-ți strânge mâna, moale și umed sau scurt, apăsat, cu deciziune. Firește, din firea individualității e deductibilă natura vocației. Tot așa, vocația nu se confundă cu sufletul: „nu orice manifestare caracteristică sufletului românesc ne îndreptățește fixarea vocației lui”. Dacă românul e de părere că el mijlocește între Apus și Răsărit, aceasta nu e numaidecât vocația lui: câți alții nu se vor simți îndreptățiți să se creadă aidoma, rușii și bulgarii, ungurii și austriecii? A prelungi în modernitate tradiţia bizantină, iar nu e defel numai vocația noastră (nefiind dealtminteri o irecuzabilă mândrie!) Rușii o revendică și ei în absolut (ridicola „a Treia Romă”!) cu ortodoxia lor de ostentație, dar și, pe urmă, cu mijloacele neortodoxe ale captărilor de orice fel (astăzi, de exemplu, atacul ilegitim și furibund în contra Ucrainei). Motivele alese pentru a defini o vocație sunt mai multe: confesiunea, ocupațiile agricole, predilecțiile – sport, politică, poezie, oratorie, mânuirea armelor etc. Așa, orice vocație ar fi cu putință. Dar, precizează Constantin Rădulescu-Motru, „unul este […] sufletul poporului românesc în manifestările sale curat psihologice, și altul este sufletul poporului românesc în realizarea vocației sale. Vocația românilor începe de unde sfârșește psihologia românilor”. La români, e convins filosoful Rădulescu-Motru, vocațiile individuale sunt puține, în comparație cu Europa. Italienii, germanii, englezii adăugînd mult la fondul etern al culturii universale. La noi „virtualitățile vocaționale se realizează aproape exclusiv prin colaboraea exclusivă a mulțimei”. Aci, nepunând la socoteală excepțiile – una ar fi scriitorii străromâni fa la începutul mileniului I, de care filosoful, se pare, nu avea cunoaștere – omul românesc se sacrifică mai degrabă pentru ideea religioasă, pentru ideea națională, nu însă pentru originalitatea personală, în primul rând. Timp în care Occidentul vădeşte în snop genii individuale care lasă urme adânci, recognoscibile după secole. Noi ne mulţumim cu ploile mărunte. Rezumând, pe români i-a legat de eternul spiritual al culturii numai lucrarea anonimă a mulțimii. Aceasta a produs totuși valori însemnate, le simţim, firește, în primul rând noi înșine: o limbă cultă cu lucrarea iute și iscusită, o prodigioasă artă populară, apoi, scrie gînditorul, „o organizare politică solidă, judecând după împrejurările în care am trăit”. Ne-am ales față de Europa vestică un alt fel de activitate: acolo un proces de neîntreruptă personalizare a energiei, cu ridicate consecințe în cultură și civilizație; aici, la noi, „prin sufletul colectiv al mulțimei”.
În viziunea lui C. Rădulescu-Motru, remediul ar fi o grabnică europenizare (deceniul 8 din secolul trecut aducînd și la noi parteneriate excepționale euroatlantice și paneuropene). Ne-ar trebui însă mai mult de atât: un entuziasm pentru europenizare (aceasta va fi lipsit și la 1931, constată dezamăgit autorul; astăzi, din nou, piedicile puse de Austria, cu complicitatea vădită a Rusiei și acoliților de oriunde, la apel răspunzând și coloana cincea, remarcabilă, din țară). Europenizare – aceasta înseamnă amplificarea vocațiilor individuale, ele sunt „pârghiile nesesare progresului omenesc”. Fără de ele, popoarele sunt condamnate la stagnare și așteptare, la o neutralizare a conștiinței. Trebuie așadar adusă la timpi rapizi funcțiunea conștiinței, aceasta chemând tocmai adâncirea rolului personalităților. Odată făurită cultura anonimă, ea trebuie interpretată, înțeleasă doar ca o perioadă de tranziție, nu e faza finală. „Europenizarea noastră ar fi trebuit să înceapă cu punerea în valoare a vocaţiilor individuale”. Această punere în valoare, să recunoaștem, e încă actuală.

 

 

Note.
1. Constantin Rădulescu-Motru, Personalismul energetic și alte scrieri, Editura Eminescu, București, 1984.
2. „De câte ori se organizează ceva pe pământ din punct de vedere social și politic, se are totdeauna în vedere o ordine perfectă și eternă […] Toate sistemele mari de gândire, în materie socială și politică, sunt de fapt spiritualități, adică justificări pentru anumite credințe”, constată filosoful.
3. C. Rădulescu-Motru, Op.cit..
4. „Românismul, adaugă C. Rădulescu-Motru – aduce cu el sufletul unei noi și puternice spiritualități. El înseamnă voința de a asigura viitorul neamului românesc, prin selectarea și punerea în valoare a însușirilor cu care acest neam a venit pe lume”.
5. Emil Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 1995.
6. Emil Cioran, în Schimbarea la faţă a României comentează şi el în ordinea geopsipsycheei: „Nefiind legaţi de spaţiu – spune el despre evrei – şi neformând un stat (stat-ul e, se vede, repede, aşezare: tihna şi adăpostirea în sursă, în izvor). Ei sunt un popor extraordinar dar nu o naţiune”. Şi continuă: „Evreii sunt singurul popor care nu se simte legat de peisaj. Niciun colţ de nume nu le-a modelat sufletul; de aceea sunt în nu importă în care ţară sau continent”. „Nesimţindu-se nicăieri acasă, ei nu cunosc în niciun fel tragedia înstrăinării”.
7. Vezi şi Isaac Asimov (1920-1992).
8. C. Rădulescu-Motru, Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, ed. cit.