Motto : „Sustrasă vremii, binecuvântată/
E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat”
(Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După „sublimul” coperții pe care sunt menționate 111 lucrări fundamentale românești, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor cu „veche prestație științifică” – scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele, întrucât, deformînd conținutul operelor prezentate – fatalitate de care nu scapă nicio lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.
Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu”(publicat inițial în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte „călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată (după un doctorat cu Ion Ianoși) ca profesoară universitară, întrucât când nu parafrazează, folosește șabloane din perioada comunistă. Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).
Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Școală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile lui Ion Ianoși care a refuzat subiectul „Nae Ionescu” propus de Gabriel Stănescu, devenit doctor în filozofie cu un subiect despre românii exilați în Lumea Nouă prin anii șaptezeci și optzeci. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologii comuniști cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. „Tinerețea nu este totdeauna un avantaj – spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).
Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. „E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian etc. Probabil același lucru l-ar fi spus Noica și când, în domiciliul obligatoriu, scria de zor Anti-Goethe, manuscris nici azi tipărit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea lui Noica în 1958 după de a dat un volum despre Hegel la publicare. Pe atunci îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. După ce a scăpat cu viață din temnița politică, și a văzut că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul pentru care a fost bătut și a stat închis șase ani, Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că „marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990: „În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu: dacă nu vei citi „această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești» (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism: Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa acestui dogmatic cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie al Academiei RSR. Într-adevăr, una din premizele (și nu cea mai puțin importantă) pentru deplina reușită în plan cultural a indianistului Sergiu Al-George, faimosul discipol al lui Mircea Eliade, a fost aceea că, prin Noica, la doctorul Sergiu Al-George (7) a ajuns biblioteca de indianistică a „celui mai mare filozof al religiilor din secolul XX”. Teroriștii ideologici ai statului polițienesc comunist au știut bine ce pericol latent se află ascuns în biblioteci. De unde și arderea cărților, sau distrugerea lor sistematică prin aruncarea claie peste grămadă în subsoluri umede, corelată cu difuzarea masivă a noilor scrieri de care sunt umplute și azi, până la refuz, toate Bibliotecile publice cu volume tipărite sau on-line. Însăși trecerea peste granița închisă a țării locuite de „națiunea română captivă” a cărților dinainte de ocuparea României de către armata sovietică era strict interzisă.
Fără să ia în seamă că însuși «materialismul» ilustrează o gîndire vulgar-dogmatică și prin aceasta ruptă de realitate, deci, idealistă, teroarea ideologică împiedica să apară scrieri filozofice sub pretextul că ar fi fost „idealiste”. Dacă totuși cu chiu cu vai mai apărea ceva, era fie o „selecție” bine cenzurată, numită „antologie”, fie o traducere meșteșugită după ideologia vremurilor, sau o literaturizare a unor idei filozofice atât de bine camuflate încât să treacă de hopul cenzurii, cum s-antâmplat în cazul lui Noica (8). Cât privește traducerile meșteșugite, prin larma ce s-a făcut în jurul noilor traduceri, cazul cel mai notoriu a devenit cel al retraducerii (ades din perspectivă materialistă) dialogurilor platonice deja excepțional de bine traduse și comentate în interbelic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 88-92, precum și vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999, precedat de I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon…, Slobozia, 1998, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos, 1997, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, Slobozia, 1997 și de vol. I. Vasiliu-Scraba, Despre existență, ființă și esență, 1996 ). Tactica simulării efervescenței culturale „de grup” prin retraducerea cu surle și tobe a fostelor traduceri a fost reluată în post-comunism după apariția Septuagintei mitropolitului Anania, devenită în 2001 „ediție jubiliară a Sfântului Sinod”. Faptul că și în cazul lui Platon și în cazul Bibliei s-a exagerat „efervescența culturală” e dovedit de lipsa continuării pe cont propriu a lucrului la Platon inițiat de Noica și de reprofilarea ca textier de muzică ușoară a unuia dintre cei care au retradus Sfânta Scriptură.
În comunism, chiar atunci când îl publicau pe Noica, scoțându-se la lumină câte ceva din comorile Școlii trăiriste inițiate de Nae Ionescu, profesorii de materialism, posesori de diplome de filozofi, aveau grijă să lămurească publicul cum trebuie să fie înțeleasă gândirea filozofului de la Păltiniș, iar după 1983, filozofia lui Mircea Vulcănescu. Să nu-i scape cumva cititorului, din nicio scriere autentic filozofică, și, bine-înțeles, nici din Dimensiunea românească a existenței, „substratul intereselor de clasă” (cf. Dumitru Ghișe, O deschidere de drum, în rev. Caiete Critice, nr. 1-2/1983, p. 188-189, text publicat odată cu lucrarea lui Vulcănescu tipărită inițial de Noica în anuarul Izvoare de Filozofie din 1944.), să distingă „ideile, de la cele materialiste până la cele idealiste, de la cele istorice până la cele ale unei metafizici supra-istorice, de la cele cumpănite, raționaliste, până la cele de factură ortodoxistă, mistic-iraționalistă” (Ghișe, op. cit.). Să se bucure când sesizează „unghiul științific” și să se întristeze observîndu-l pe cel „antiștiințific” (ibidem). Să nu sară peste „liniile mari de mișcare ale reflexiei lui Mircea Vulcănescu”, linii care n-ar depăși „limitele proprii gîndirii speculative, de tip idealist, tincturată pe alocuri cu accente mistice, iraționaliste” (ibidem).
„Viziunea istoricității” folosește drept calapod de gîndire culturnicului preocupat de ceea ce el numește „limitele teoretice” ale metodei vulcănesciene. Metoda s-ar dovedi „limitată” pentru că n-ar putea explica ceea ce nu și-a propus, respectiv „evoluția /… / într-o strînsă conexiune cu determinațiile socio-istorice” (D. Ghișe). Preluând modelul «strînsei conexiuni”, Marta Petreu (în Dicționarul din 1997 coordonat de Ianoși) se oprește la „caracterul arhaic al mentalității românești”, evidențiat de Mircea Vulcănescu din «limbajul popular, arhaic”, și scrie despre o așa-zisă „mentalitate thanatică normală în Europa până la sfîrșitul secolului al XVII-lea”. Apoi, supralicitînd virtuțile explicative ale șablonului „perspectivei istorice” și al «condiționării omului de situația istorică”, ea își dă cu părerea că „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997, p. 42).
Gabriel Liiceanu utilizează șablonul „perspectivei istorice» în mod diferit. Subjugat de un acut interes pentru temporal, pe de-o parte găsește că preocuparea cu filozofia și acel universalism al culturii profesat de Constantin Noica ar camufla o vinovată „fugă de istorie”. Pe de altă parte, înclinația filozofului de la Păltiniș către regăsirea tradiției, sau către ancorarea în imediatul limbii române îi par de-a dreptul „ridicole”. Mai mult încă, lui i se pare că descoperă aici „un handicap” transformat de Noica în argument de superioritate (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 231). De ce handicap? Nu se știe! În comentariile publicate în 1983 cu prilejul reeditării în rev. Caiete Critice a Dimensiunii românești…, se mai găsesc unele șabloane de gândire ce reapar în rândurile scrise în post-comunism de Dan C. Mihăilescu despre „supremația virtualului” proclamată de Mircea Vulcănescu care ar fi „vecină” cu „seninătatea cinic-optimistă a lui Noica” (D. C. Mihăilescu, Supremația virtualului, în L.A.& I., 13 ian. 1992). Și stilul abordării temei specificului național, fiind tras pe calapod, seamănă impresionant de bine la autorii comuniști suferind de complexul „cortinei de fier” pe care românii nu aveau cum să-l dobîndească în perioada interbelică. Iar cei care apucaseră acele vremi nu aveau cum să-l mai capete. „A fi european, constata pe bună dreptate Alexandru Paleologu, înseamnă a nu avea complexe provinciale” (op.cit). Interbelicilor nu li se părea că ar „coborî până într-atît în regional” (Jurnalul de la Păltiniș), încât să citească sau să scrie despre specificul național american (Petru Comarnescu), francez, românesc sau german.
Mircea Vulcănescu notează că cercetarea sa „se așează pe terenul preocupărilor de tipologie a culturii, alături de alte studii, mai mult sau mai puțin reușite, de același fel de pildă acel strălucit: Nationale im Denken Frankreich a lui Scheler. De aici reiese limpede că Vulcănescu nu a scris despre felul particular în care românii își pun problema existenței dintr-un impuls de a „exalta specificul național și a elimina – ca străine și impure- influențele culturale de tip vestic”, cum s-a exprimat un fals discipol (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniş” ironizată de Noica) în legătură cu lucrările scrise de Constantin Noica după însușirea „lecției” lui Vulcănescu (Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, 1983, p. 231). După editarea filozofului Mircea Vulcănescu în post-comunism, un culturnic cu diplomă de filozof observând că mult mai mulți scriitori români – nu numai cei enumărați de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenței – „au forat în jurul sau în centrul” temei specificului național –, se ostenise a completa lista cu nume precum Hașdeu, Maiorescu, Eminescu, Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Petru Comarnescu, Mihai Ralea și Camil Petrescu („Vulcănescu despre omul românesc”, în rev. România Literară, 13-20 mai 1992). Ca să arate că a citit și el volumul Dimensiunea românească a existenței apărut în decembrie 1991, criticul Dan C. Mihăilescu a considerat că este de datoria lui să critice „supremația virtualului” și „căderea în timp”, fără a fi capabil să înțeleagă ce-i cu ele. Confuz în esență, dar limpede în intenție, folosind o frazeologie goală, criticul fost-comunist asociază ideile naeionesciene și vulcănesciene pe care nu le-a înțeles cu „retragerea în arheologie a lui Pârvan”, cu „Mureșanu-l eminescian”, ori cu „funest-feericul și de-o fi să mor al Mioriței” (v. Cotidianul, Suplimentul Litere, Arte, Idei, 13 ianuarie 1992 ).
Oricine își poate închipui surprinderea lui Emil Cioran, căruia Mircea Vulcănescu îi dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței, primind prin anii șaptezeci de la Constantin Noica Sentimentul românesc al ființei, în care cenzura comunistă nu-i permisese autorului să treacă nicăieri numele lui Mircea Vulcănescu, deși chiar titlul evoca lucrarea vulcănesciană dinainte de ocuparea țării. Ca efect al unei asemenea surprize, și nu din „oboseala” pe care i-ar fi pricinuit-o „naționalismele veacului” (Jurnalul de la Păltiniș, p. 232), i-a scris Emil Cioran lui Noica să-i mulțumească pentru… Sentimentul paraguaian al ființei, atrăgând astfel atenția că „existența” e una, iar „ființa” e alta, și că față de ființă (în sens de Ființă Supremă) sentimentul oricărui om de pe mapamond este același.
Aproape fără excepție, cei care au scris în comunism (și după dec. 1989) despre Dimensiunea românească…au reprodus cu sîrg lista de personalități din cultura română care s-au preocupat de profilul spiritual al poporului român, listă oferită de Mircea Vulcănescu. Mai puțin lăudabil este însă faptul că mai toți au „uitat” să evoce pasajul în care Mircea Vulcănescu lămurea cititorul că preocuparea pentru tipologia culturilor este o preocupare „vestică”, materializată prin diverse scrieri, din care, cum am văzut deja, el a citat lucrarea: Nationale im Denken Frankreich a unui autor destul de cunoscut în cultura europeană. Și, o ultimă remarcă: filozofia lui Mircea Vulcănescu nu avea cum să corespundă șabloanelor de gândire pe care profesorii de așa-zisă filozofie se străduiau în comunism să le impună. Pentru cititorul de azi, ne-au părut demne de semnalat însăși șabloanele, fiindcă ele sunt cele care mai zdrăngănesc ca niște tinichele pe unde au umblat foști culturnici.
Scopul Dicționarului pus la cale de Liiceanu încă din 1994 pare a fi uniformizarea gândirii, ca și papagaliceala Raportului Tismăneanu la examene de bacalaureat, reproducând indirect obligativitatea ședințelor ideologice din comunism și a orelor de socialism știițific.
„Sărmanii necunoscuti ieșiți din mantaua” lui Ianoși odată cu apariția Dictionarului operelor filozofice… au căpătat între timp notorietate. Nu prin cine știe ce originalități sau prin scrieri care să-mbogățească filozofia românească, ci prin artificiala notorietate produsă de mass-media, și, mai ales, prin „confuzia dintre vedete si valori” (I. Varlam).

Note și considerații marginale:
1. La sfîrșitul Dicționarului operelor filozofice românești se află trecută lista cu autorii cuprinși în dicționar și cu operele prezentate (p.270-272), urmată de o listă umplută cu lucrări mediocre și sub-mediocre a unor autori precum: Dumitru Ghișe, Ludwig Grünberg, Pavel Apostol, dr. Ygrec, Miron Constantinescu etc, în condițiile în care nu apar de loc menționați: Ernest Bernea, Virgil Stancovici, Horia Stamatu, Walter Biemel, Dumitru Cristian Amzăr, Ion Ionică,Vintilă Horia, Elena Irion (Moisuc), Constantin Amăriuței, Nicolae Herescu, ș.a. În ce-l privește pe Ion Barbu, este menționată -ca operă filozofică-, Opera matematică (1967-1970), fiind omise scrierile sale de critică literară vădind o solidă cultură filozofică (v. Ion Barbu, Opere complete. Ediție îngrijită de Mircea Coloșenco, București, Academia Română și Ed. Univers Enciclopedic, 2000), în contextul în care lucrările criticilor literari lipsiți complet de spirit filozofic sunt cu grijă citate (ca opere filozofice!) spre a ocupa cât mai mult spațiu între coperțile Dicționarului operelor filozofice românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu). Făcând cu totul abstracție de valoarea fișelor ce alcătuiesc Dicționarul, unii cititori ar putea fi intrigați de selecția operelor cuprinse în volum. De ce nu apare nicio lucrare a lui Vasile Băncilă, a lui B.P. Hașdeu, a lui Traian Herseni, a lui P.P. Ionescu, a lui Stelian Mateescu (supranumit „micul Kant”), a lui Constantin Micu, a lui Bazil Munteanu, a lui Grigore Popa (Kierkegaard), a lui Nicolae Roșu, a lui Mihail Rădulescu, a lui Ion Rădulescu-Pogoneanu, a lui C-tin Săndulescu-Godeni și apare culegerea de articole Filozofi și sisteme (1933) a lui Brucăr? Să fi fost considerată, în mod exagerat, drept «operă fundamentală» întrucât modestul Brucăr se găsise să-l atace pe sclipitorul metafizician Nae Ionescu într-o recenzie «nedreaptă a prefeței lui Nae Ionescu la traducerea Criticii rațiunii practice a lui Kant făcută de elevii lui: Amzăr și Vișan» ? (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 132). Cine știe?
2. Marta Petreu, Poeme nerușinate, Ed. Albatros, București, 1993. Despre gândirea întâiului creator de școală românească de filozofie nu recomandăm cărțile acestei foste profesoare de socialism vehiculând șabloanele ideologiei comuniste când vine vorba de Nae Ionescu sau de Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004 ). Recomandăm a se citi Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu ( în Tribuna clujană), eventual cele două volume pe care le-am publicat despre Metafizica lui Nae Ionescu (Slobozia, 2000) și despre discipolii acestuia (În labirintul răsfrângerilor, Slobozia, 2000), ambele aflătoare și la Washington, în Biblioteca Congresului american, nu numai la Universitatea din Standford și prin biblioteci vestice.
3. apud. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” (în Tribuna clujană).
4. În opinia Mariucăi Vulcănescu (fata cea mică a filozofului) suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. Iar această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în 28 octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud (vezi înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ). Un preot ortodox închis la Aiud (vezi Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, 1997 citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3. In „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p. 4 al aceluiași număr din ianuarie 2013 îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat de Lavric lui Mircea Nicolau.) consemnase că gardienii îl diferențiau pe filozof de celălalt Vulcănescu specificând că este vorba de „criminalul” Vulcănescu, desemnare obligatorie reinstituită în 2015 prin Legea 217. Mircea Vulcănescu, filozoful și economistul de geniu care a sporit tezaurul în aur al Băncii Naționale astfel încât „România a terminat războiul având cea mai mare rezervă de aur din cursul istoriei ei : peste 230 tone” (apud A. Apahideanu, rudă cu Mircea Cancicov, ministru ucis în 1959 în temnița comunistă de la Râmnicul Sărat) a fost desemnat „criminal” ce a contribuit la „dezastrul țării” de sovieticii care și-a însușit rezerva de aur a BNR. Inainte de 2015, „criminal” apărea Vulcănescu și pe cărțile scoase de Liiceanu la fosta Editură „Politică” (De la Nae Ionescu la Criterion, Ed. Humanitas, 2003 și Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004 ), cărți de unde se putea citi că Mircea Vulcănescu „a fost judecat și condamnat la opt ani de temniță grea”, fără a se spune nicăieri că ocupanții sovietici au regizat din umbră farse de procese, având verdictul dat dinainte. Ioan Ioanolide își amintește cum la închisoarea comunistă din Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot Ioanolide scrie că n-a murit atunci, la Jilava, că revenit în închisoarea din Aiud a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”(Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Virgil Maxim relatează una dintre pedepse în care filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, București, 2002, vol. II, p.246). La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ).
5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret : Alexandru Paleologu, în rev. „Contemporanul”, ian. 2006.
6. vezi Ion Varlam, Necesitatea definirii în drept a totalitarismului, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1 Fostul deținut politic Varlam considera totalitarismul comunist („expresia politică a crimei organizate”) ca deosebit de celelalte dictaturi prin două trăsături mai importante : (a)„instituționalizarea discriminării” care decretează anti-fascismul drept „singura formă permisă de anti-totalitarism” si (b) „teroarea preventivă” ca metodă „de conservare a hegemoniei unui grup” și ca mijloc de distrugere…a indezirabililor”. Eminentul politolog scria în 2006 despre „Comisia Tismăneanu” care este „o insultă la adresa democrației și un scandal moral”, observând incompetența și veleitarismul vedetelor intelectuale (din „elita de substituție” asigurată de oamenii „establishmentului” comunist) care fac greșala de a „confunda vedete și valori”, nesesizând artificialitatea „notorietății produsă de publicitate”. Ion Varlam, nepotul generalului Radu Rosetti (istoric militar ucis în detenția comunistă în 1949), observase că „după o jumătate de secol de barbarie în care poporul român a fost supus la cazne și batjocorit” clasa dominantă a rămas să fie, ca și înainte de 1990, „oligarhia colonială sovietică” (Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Pozițiile „establishmentului” comunist ar fi periclitate dacă n-ar exista de facto o deplină continuitate a ordinii totalitarismului marxist oficial abolit.
7. Una din cele două recomandări necesare intrării în Uniunea Scriitorilor i-a fost oferită doctorului Sergiu Al-George de Alexandru Paleologu (rev. Biblioteca Indica, nr. 3/1998, număr special „Sergiu Al-George”).
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992. Acesta a fost primul volum critic despre gândirea lui Noica, monografie nemenționată de Sorin Lavric în coada niciuneia din cele șase prezentări prin parafrazare a șase volume noiciene unde lui Lavric (n. 1967, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C. Noica în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaPerchezitie7.htm ) îi aparține doar eroarea de a confunda publicarea amănată de cenzura ideologică decenii la rând cu decizia lui Constantin Noica de a oferi o succesiune anume ideilor sale (S. Lavric în Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997).