Alte fragmente din volumul al II-lea al acestui Jurnal pot fi citite în „Convorbiri literare” (nr. 10/262 2017), „Pro Saeculum” nr.6-7/2017), „Cronica veche” (nr. 11/2017) și„Scriptor” (nr. 1/2018) Volumul I al Jurnalului (2004-2014) a fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, pentru „Un jurnal oglindă a unui deceniu post-revoluționar”.

3 martie 2016
• Primesc cărți. De la acad. Mihai Cimpoi, Dicționarul Enciclopedic Eminescu; de la Mihaela G., Risipiri în alb pe alb.
• În sfârşit, o intervenție consistentă şi hotărâtoare în bizara chestiune a „asasinării” lui Eminescu: sub coordonarea acad. Eugen Simion a apărut culegerea Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor. Temă pe care „am combătut” în repetate ocazii. Câțiva dintre cei mai cunoscuți şi autorizați medici analizează ipoteze ale istoriei literare, introducând într-o animată dezbatere, nelipsită de episoade amatoristice, seriozitatea nepărtinitoare a probei ştiințifice. Încep cu concluziile: Eminescu n-a suferit de lues, ci de aşa-numitul TAB – tulburare afectivă bipolară. Într-un singur punct opiniile somităților lumii medicale converg cu acelea ale susținătorilor tezei conspiraționismului şi asasinatului: „tratamentul cu mercur a dăunat grav sănătății poetului, în bună măsură determinându-i sfârşitul”.
• Cât priveşte boala ca atare, şi medicii, şi vehemenții acuzatori ai cabalei susțin aceeaşi idee, dar cu intenții concluzive net diferite. În vreme ce specialiştii validează vechea diagnosticare a nebuniei poetului, atribuindu-i, însă, altă origine decât luesul, cei ce acuză „asasinarea” pusă la cale de Carol I şi Maiorescu (!!) neagă sifilisul doar pentru a-i nega şi consecința – suferința psihică, pe care o văd „inventată” din rațiuni malefice. „Ar fi de plâns dacă n-ar fi de râs” – scrie, în prefață, acad. Eugen Simion – „şi totuşi, aberația se lățeşte şi face carieră, într-o cultură a suspiciunii şi comploturilor, începând cu cel mitic (complotul mioritic). Aşa se face că în spatele morții oricărei personalități eminente se profilează totdeauna doi ciobani abisali care vor să-l lichideze pe cel de al treilea, logodit cu o mireasă cosmică.”
• Este ceea ce am susținut constant de câțiva ani încoace (în volumele Printre cărți, Printre alte cărți, Căminarul, Trăim o singură dată), însă bolovanul a luat-o decis la vale şi, dacă nici această carte datorată elitei universitarilor medicinişti n-o să-i oprească rostogolirea, se pare că nu-i nimic de făcut: fantazarea naiv-polițistă, întemeiată pe „probe” nici măcar circumstanțiale, va continua să se insinueze în mentalul nației.
• De remarcat că mai toate referirile bibliografice menționează lucrarea din 1971 a lui Ion Nica, medic la Spitalul Militar din Iaşi, primul care a demonstrat inconsistența diagnosticului de sifilis. Au trebuit să treacă mai bine de patru decenii şi să apară diversiunea „asasinării” pentru ca merituoasei cercetări a ieşeanului Nica să i se recunoască, fie şi indirect, calitatea (şi rangul) de primă contribuție la elucidarea unei delicate chestiuni de istorie literară.
• De notat şi citarea unor studii ale specialiştilor de la Universitatea din Iowa, potrivit cărora se poate vorbi despre o puternică asociere între creativitate şi tulburări ale afectivității, între care şi TAB. Reamintesc constatarea din teza de doctorat a ieşeanului B.C.S. Pârvu, publicată la Cluj (despre care scriam în „Monitorul de Suceava” din 17 iulie 2014): dintre cei 53 de poeți români dispăruți luați în calcul, 81,54% ar fi acuzat anumite suferințe psihice. Ceea ce prilejuiește supoziția că scriitorul este una dintre cele mai sensibile antene de percepere a realității, şi acuitatea rezonanței, totdeauna intens vibrantă, poate aduce subiectul creator până în pragul dureros al patologiei psihice.
• Șah cu A.Z.

6 martie
• Citesc piesa pe care mi-a trimis-o Leonard Gavriliu. Subiect ingenios, tratare cu pricepere dramatică. Dialogurile în suferință (otova – toate personajele vorbesc la fel de… nefiresc). Cu o rescriere atentă, ar putea constitui miezul unui spectacol.

7 martie
• La Casa Universitarilor, întâlnirea „radiofoniștilor”. Este un particular fenomen ieşean ce apare repetitiv în agenda citadină: foştii redactori şi tehnicieni de la Radio Iaşi se întâlnesc ba într-un loc, ba într-altul, „vârstele” Studioului moldav reunindu-se ades festiv şi gălăgios în jurul aceloraşi mese. Sâmbătă, pretextul a fost ziua femeii. Numai că femeile le numărai pe degete. Mai bine de 30 de „radiofonişti” au ținut să se întâlnească în saloanele Casei Universitarilor, certificând deplina implementare a unui fenomen ale cărui resorturi se cuvin desluşite. Nici vorbă despre reuniri similare în cazul altor redacții – adevărat, peisajul gazetăresc al urbei s-a modificat substanțial după 1989, rupându-se firul unor continuități. Dar nici în restul țării, din câte ştiu şi (n-am) auzit, astfel de întâlniri nostalgice (în esență), vii şi bine insertate în realitatea zilei (în aparență) nu s-au întâmplat decât în cine ştie ce momente aniversare.
• Într-o listă, pare-se, incompletă, a celor ce au trudit la Radio Iaşi figurează circa 200 de nume. Deloc oarecari, „şcoala de cadre” cum putea fi numită cândva instituția oferind vieții publice şi (mai ales) culturale o serie întreagă de personalități a căror devenire îşi marchează drept punct inițial Radio Iaşi: Viorel Munteanu, mai apoi rector al Universității de Arte, C. Ştefanache, redactor șef la „Convorbiri literare” și directorul Bibliotecii Universitare, George Pruteanu, senator şi publicist de marcă, C. Dediu, director al Operei Române, C. Sturzu, director al Teatrului Național, N. Turtureanu, director la „Cronica veche”, G. Ilisei şi V. Arhire, directori la TVR, I. Țăranu, redactor-şef la „Cronica” (şi ultimul pe listă, cu îngăduința Dvs., MRI, între altele, 11 ani director al Teatrului Național etc.). Printre cei 200 din lista generală, 35 au publicat cel puțin o carte, mulți făcând şi onorantă carieră universitară. Ce-i mână pe ei în luptă cu uitarea şi ce menține solidaritatea de grup? N-au deloc aceleaşi opinii politice, iar viața i-a despărțit nu numai de prestația instituției, ci şi de incomoda stare de continuă agitație a gazetăriei ca atare. Au lucrat în diferite „vârste” ale Studioului: printre cei mai vechi, adică şi subsemnatul, încă de prin 1956-1958.
• Eram student când am fost încadrat cu ½ de normă și cu aprobarea specială a Ministerului Învățământului, pe post, la început, de crainic. Atunci, Radio Iaşi emitea… 30 de minute pe zi, răstimp în care se rânduiau, greu de înțeles cum, un buletin de ştiri, o emisiune „industrială”, o alta „agrară”, un „memento cultural”, un program muzical şi încă un buletin de ştiri – totul înregistrat pe bandă în prealabil. Dăinuia o frică teribilă de cuvântul slobozit în eter şi am avut onoarea să fac primele transmisii directe pe viu, dar… tot cu textul aprobat în prealabil, căruia îi dădeam citire la microfonul deplasat cine ştie unde: în direct şi „pe viu” era doar zgomotul de fond!
• Datorită distanței ce le separa de Capitală şi precarității mijloacelor de comunicare, radiourile regionale erau mai ferite de agresiunea politicului imediat şi exacerbat. Fără a fi, desigur, imune, dar venind în coada evenimentului răsfățat pe programul I, puteau să-şi îngăduie reflectări propagandistice mai reținute, spre folosul emisiunilor culturale, ştiințifice, sportive, muzicale, ce i-au adus, de altfel, bine meritata popularitate. Motive pentru care, în 1985, Radio Iaşi a şi fost desființat…
• La Casa Universitarilor, multe dintre vocile impecabile cândva caută să-şi mascheze pronunția şuierată (placa!), se vorbeşte tare şi apăsat (de, auzul îmbătrâneşte şi el…), circulă albume cu fotografii de odinioară, împreună cu îndemnul la degustarea „vinului meu” ori a „prăjiturilor casei” aduse de soațele foştilor redactori. Dintr-un colț al salonului, voci bine pozate de conservatorişti-radiofonişti, susținute şi de bunăvoința amatorilor, încep melodia lui Popovici, Sara pe deal. Spre a se poticni la strofa a doua – textul!… În mare, o emoționată şi veselă petrecere studențească, asezonată cu irizări triste de „remember” bătrânesc. De remarcat: nici o prezență a celor ce alcătuiesc colectivul de azi al Postului. Oare de ce? Cum nici noi, „ăi bătrâni”, nu suntem invitați la evenimentele interne ale Studioului….

10-12 martie
• Întâlnire la „Cronica Veche” (la Galeriile „Dana”) – N.T., Șt.O., Raluca, Virginia. De astă dată o discuție mai aplicată și mai productivă (proiectăm nr. 3/2015).
• La BCU, lansarea cărții De la maluri de Prut, la malurile Senei de Dana Konya Petrișor. Vârsta i-a adus Danei un facies tipic negruzzian. Revedere după nu știu câți ani (trăiește la Paris). Lume puțină la lansare (concomitent erau „acțiuni” la „Librex”). Cartea este prezentată decent și cald, de Al. Călinescu.
• Ora de muzică: Vivaldi, Gloria in excelsior Deo. Orchestra de cameră a Armeniei și corul național al armatei armene. Bunișori.
13 martie
• Citesc cartea Reporter pe frontul din Transnistria, de Dumitru Ion Dincă. Nici nu ştiu dacă a ajuns în librării – am luat-o direct din tipografia PIM. Buzoianul Dumitru Ion Dincă este relativ cunoscut în lumea literelor ca autor al unor volume de versuri şi de publicistică diversă. De astă dată, Dincă îşi propune să surprindă, adevărat, cu mare întârziere, realități ale unui război uitat – conflictul de la Nistru din anii 1991-1992. Cartea mă interesează în mod deosebit pentru că, atunci şi acolo, mă aflam în calitate de corespondent de front trimis al gazetei bucureştene „Românul”. Din câte înțeleg, D.I. Dincă, reporter la „Tineretul liber”, a furnizat ziarului său materiale de presă rezultate în urma unei (sau unor) călătorii pe linia frontului; n-a avut o acreditare permanentă de la Ministerul de Externe, ci a beneficiat doar de autorizarea unor deplasări în zona de conflict. Motiv pentru care opul însumează doar 48 de pagini (de ce-o fi înseriată cartea în colecția „opera omnia”?), unele într-adevăr relevante, altele, mai deloc. Faptul că nu ni s-au încrucişat drumurile în preajma punctelor fierbinți Malovata, Cocieri, Dubăsari se explică, probabil, prin cinica harababură ce caracteriza situația de pe linia frontului. Citez din carte: „Aici nu există propriu-zis inamici, ci doar oameni care trag unii în alții, care se ucid pentru că cineva le-a spus să ucidă” (p. 21).
• De ce poate fi util acest întârziat „remember” al unui război pe care amândouă părțile combatante ar prefera să-l uite? Din pricina similitudinilor cu situația actuală din estul Ucrainei. Ceea ce vicepreşedintele Ruțkoi declara în 1992 („Rusia nu-şi va părăsi compatrioții la nevoie”) şi întărea ministrul de Externe Kozârev („Rusia va apăra drepturile ruşilor din celelalte state ale CSI, iar dacă va fi necesar, vor fi folosite în acest scop metode de forță”) constituie şi acum temei doctrinar pentru Kremlinul lui Putin. Şi-n războiul de la Nistru, şi-n conflictul din Ucraina, Rusia a încercat şi încearcă să lase impresia că nu se implică direct, deşi este limpede pentru oricine că tancurile şi lansatoarele de rachete ce înarmează militanții pentru „Noua Rusie” n-au fost… cumpărate pe internet!
• Îmi amintesc subterfugiile utilizate în 1991-1992 la Tiraspol, unde câte o mână de babe „revoluționare” capturau camioane cu arme şi muniții de la Armata a XIV-a, spre a le preda cu tot cu şofer generalului de tristă amintire Chițac, ajuns în slujba transnistrenilor. (Aș face câteva necesare corecturi: pe ministrul Securității îl chema Anatol Plugaru şi nu Ion, satul menționat la pag. 32 se numeşte, de fapt, Holercani, cel de la pag. 51, Grigoriopol, pe comandantul Armatei a XIV-a (pag. 52) îl chema Netkaciov şi nu Netiacev – ar mai fi şi destule altele…).
• Cu adevărat importantă pare a fi discuția privind Transnistria; D.I. Dincă o acroşează citând un fragment dintr-o Declarație a lui Ion Iliescu (care ar fi mers la o sesiune de comunicări ştiințifice, nu la postul rusesc „Ostankino”): „Transnistria nu a fost niciodată pământ românesc, este «meritul» lui Stalin de a fi produs un alt factor de discordie între state”. Teză, totuşi, greu de acceptat, dacă nu ținem seama şi de opiniile basarabenilor. Scriitorul Serafim Saka îmi declara în 1991 (vezi cartea mea Zece ani de foc): „Transnistria este o excrescență ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, anti-stalinişti declarați, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existența. Şi doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu: de la Nistru pân-la Tisa”.
• În sfertul de veac scurs de la conflictul de pe Nistru, opiniile s-au mai nuanțat, dar nu fundamental. „Romanian global news” a publicat recent un interviu cu generalul Ion Costaş, ministru al Internelor şi Apărării în 1991-1992. El consideră că Republica Moldova, în conformitate cu normele internaționale, n-are dreptul să renunțe la un teritoriu care, de facto şi de jure, îi aparține. „Totuşi, s-ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria şi să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul şi Bucovina”. Şi tot Costaş: „Oricum, Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii”.

14 martie
• Lansarea cărții mele la Târgul „Librex”, împreună cu alți 6-7 autori. Hărmălaie, asistență neatentă, cuvântări prea lungi. Altfel, de admirat „restartarea” editurii izbutită de Lucian V. N-am atins, în cei zece ani de directorat la „Junimea”, niciodată ritmul săptămânal al aparițiilor de acum. Adevărat, și drumul cărții era mai poticnit, mult mai complicat și mult mai chinuit, dar reala performanță de azi rămâne.
• Plăcută întâlnire cu Const. Cubleșan. Amintiri – doi foști directori de teatre naționale…

15 martie
• Drum la Trifești-Hermeziu. Întâlnire la casa Negruzzi (Dana Konya, Al. Zub, Al. Călinescu, Horia Zilieru, Const. Cubleșan, Lucian Vasiliu, Const. Avădanei, Șt. Oprea, Rodica Arghir, Mihai Dorin, pr. Merticaru ș.a. Festivitatea s-a petrecut în casa memorială Negruzzi de la Hermeziu şi a avut, apoi, un moment mai aparte: scriitorii din Iaşi, Galați, Cluj, Bucureşti au fost duşi să vadă… Prutul. Iată-i înşirați tăcuți pe dig, dincoace de fâşia arată a grănicerilor şi iată Prutul, adânc şi misterios, curgând către Dunăre într-o linişte ciudată: nici un clipocit, râul depărțeniei românilor strecurându-se parcă ruşinat de misia ce i-a menit-o ingrata istorie. Tot aşa privea cândva peste râu, dar din celălalt „dincolo”, copilul Grigore Vieru, la Pererâta. Cum va spune mai târziu, nu visa, ca toți copiii, călătorii astrale, ci-şi dorea atât: să treacă Prutul… Cald. La întoarcere, cumpăr urzici de la amărâții copii înșirați de-a lungul șoselei.
• În cotidianul „Jurnalul Național” sunt declarat „Omul zilei”, cu o poză de parc-aș fi Lenin vorbind de la tribună în 1917.
• Încep să citesc cartea despre farmacistul Koya (de la Dana). O prea puțin știută personalitate a Iașului de odinioară (bunicul Danei).

20 martie
• În revista „Cultura” (nr. 10/508), pe o pagină întreagă, cronica lui Const. Coroiu la cartea mea „Trăim o singură dată”. O cronică informată și bine scrisă. O corectură la… corectura ce mi se sugerează: zicerea „nici eu nu mă simt prea bine”, pe care cronicarul o trece mustrător în contul lui Bernard Shaw, îi aparține, așa cum am scris, lui Mark Twain. Cât privește reproșul că l-am sfătuit pe primar să nu oprească spectacolul cu piesa Alinei Mungiu Evangheliștii, de la Ateneul Tătărași, îmi mențin punctul de vedere: piesele să fie eventual „oprite” prin sancțiunea publicului și a criticii de specialitate, nicidecum de către autoritățile administrative.
• La „Prima tv” filmul meu Totul pentru fotbal. Secționat cu 4 nesfârșite calupuri de reclame (!), comedia satirică bătrână de 30 de ani își păstrează actualitatea și are momente cu totul remarcabile. Cumplit câți actori din distribuție au plecat definitiv…

21 martie
• Miroase a primăvară: 12 grade.
• Filmul de ieri în reluare. Cu reclame cu tot.
• Aflu de pe site-ul DIGI 24 că „lacul cu nuferi” al lui Eminescu (Ipoteşti) este „un fals comunist”. Falsurile fiind şi condamnabile, şi regretabile, nu ne rămâne decât să cerem secarea „dintr-o sorbire” întru deplina respectare a adevărului istoric. Care sugerează (certitudinea nu-i deplină) că lacul cel adevărat s-ar fi aflat 500 de metri mai în stânga – ceea ce i-ar conferi oare altă încărcătură simbolistică şi altă funcționalitate în universul fantast al copilăriei lui Eminescu? Cum (nu) se ştie, lacul dispăruse încă de la sfârşitul veacului XIX, odată cu secarea firului de apă ce-l alimenta. Oficialitățile din Botoşani, încercând să reconstituie peisajul ipoteştean-eminescian, au găsit în zonă, foarte aproape, sub aceeaşi poală de pădure, un lac complet colmatat – poate nu chiar cel frecventat de poet – l-au curățat, au adus nuferi din Deltă, ba chiar şi mâl (pentru fixarea rădăcinilor) de pe la Dorohoi, au trasat alei şi l-au inclus în itinerariile turistice. E bine? E rău? Posibil să apară fel de fel de îndoieli:
nuferii nu-s cei ai locului (Nymphaea alba în Deltă, Nimphaea candida în zona Moldovei – aşa-i că-i… fals evident?), PH-ul apei ar diferi de la un lac la altul, cât or fi ele de megieşe, razele apusului cad altfel într-unul şi mai altfel în celălalt… aşa că-i fără îndoială un „fals comunist” (în alt ziar: „Țeapă comunistă”).
• Atunci cum poate fi considerată, de-o judecăm după aceleaşi criterii, însăşi Casa memorială de la Ipoteşti, reconstruită ca o pensiune de patru margarete, când atât filmul lui Octav Minar, cât şi imaginea din Istoria… lui Călinescu ne arată o clădire din „vălătuci”, „hrentuită”, cu pereții susținuți pe dinafară de grinzi trădătoare. Tot „fals comunist” ar fi şi bojdeuca lui Creangă din Țicăul ieşean, pe care filmul lui Minar ne-o arată povârnită şi învelită cu tablă, nu cu şindrilă; ce să mai spunem despre casa-muzeu de la Hobița: nu-i cea în care s-a născut sculptorul, nici măcar nu se află pe fostul amplasament; abia s-au recuperat… patru bârne din ceea ce, mult mai târziu, s-a clădit pe locul adevăratei case Brâncuşi…
• Alte falsuri (uneori s-ar cuveni scris cu ghilimele, alteori, nu): Casa-muzeu Dosoftei, de la Iaşi  (nu prea are legătură cu Dosoftei – eventual, dar mai degrabă improbabil, ar fi putut fi doar tipografia, nu reședința mitropolitului), configurarea actuală a acoperişului bisericii pictate de la Voroneț, sumedenia de ample refaceri mănăstireşti ce n-au putut respecta până la amănunt dispunerea cerută de funcționalitatea inițială – numai că asta, în grade diferite, se întâmplă pretutindeni în lume şi la case mult mai mari. Dl Costică Macaleț, prefect de Botoşani, denunță la Digi 24 falsul de la Ipoteşti, oripilat de ilegalitatea celor 500 de metri despărțitori. Poate n-ar fi fost rău ca acelaşi domn Macaleț, care, ca să vezi, era şef  la Ape chiar pe timpul contestatei amenajări, să fi protestat atunci şi să nu fi avizat o lucrare hidrotehnică atât de… falsă. Şi inutilă? N-aş crede, câtă vreme a devenit unul dintre principalele obiective turistice ale județului Botoşani. Motiv pentru care Consiliul Județean a cumpărat lacul (tot Consiliul îl retrocedase, dimpreună cu sute de hectare de pădure, pare-se unui urmaş al boierului Pârlogeanu) după o lungă tocmeală prin tribunale, şi a decis să investească, în 2015, 30.000 de lei din fonduri proprii, restul din fonduri europene, pentru „curățarea şi amenajarea lacului”. Curățarea fiind, fără îndoială, cât se poate de necesară: noul proprietar lăsase locul (şi lacul) în totală neîngrijire, ba mai apăruse şi un soi de bufet pe mal, „turiştii” de duminică perpeleau mititei şi-n apă se răceau pet-urile de bere, azvârlite apoi unde se nimerea.
• Cu „amenajarea” e mai complicat. Dacă vrem autenticitate cât de cât sugerată, asfaltul e-o primă piedică. Îl scoatem? Cum este şi puntea venețiană frumos arcuită; sigur, trebuia un acces către insulă, dar se putea găsi o rezolvare mai puțin distonant-spectaculoasă. Cu cât „amenajăm” mai mult, instalând o imagine de parc citadin, cu atât se pierde din fiorul, expresivitatea şi aburul de mister ce ar trebui să înconjoare „lacul codrilor albastru”, falsul comunist preschimbându-se într-un fals, cum să-i spunem, capitalist! Un sculptor, altfel bine cunoscut, vrea să aşeze pe insulă o creație proprie dedicată lui Eminescu; nu discut lucrarea în sine, ale cărei sensuri rămân greu de descifrat fără o raită prin biblioteca de filosofie, ci doar oportunitatea aşezării pe insulă. Poate, cine ştie, instalăm şi un bancomat!