Gheorghe Schwartz
Convoiul
Editura Junimea, Iași, 2024,
(cu un Cuvânt însoțitor, intitulat
Viața în sarcofag, scris de Ioan Holban)

 

 

Gheorghe Schwartz acceptă afirmația rostită de cineva din preajma-i: „Convoiul se înșiruie în rândul «Celor O Sută»”. Ciudățenia vine din faptul că Ciclul romanesc se țese din personaje (din tată-n fiu) care contribuie la istoria umanității, iar Convoiul e o narațiune fără personaje și fără narativitate. Lectura mi-a fost ghidată de identificarea unor similitudini narative care să justifice o astfel de afirmație.
Am recitit biografia lui Gheorghe, Al O Sutălea, din romanul Agnus Dei, care încheie ciclul. Titlul capitolului este Să reziști, care începe astfel: „Cine este Al O Sutălea? Lui Gyuri i-au spus, mai mult în glumă, Gheorghe. Și Gheorghe a rămas” (p. 445). Cică un cititor curajos și tenace i-ar fi pus o întrebare: „- Nu cumva scribul ești dumneata ?” Discuția se termină întotdeauna în coadă de pește”. Bietul scrib știe desigur mult mai mult decât bunul cititor iar relatarea istoriei umanității, romanizată în cele 4000 pagini, prin intermediul a o sută de personaje, are subtilități mascate sub o structură narativă coerentă. „- Nu cumva scribul ești dumneata ?” Eu sunt, zice autorul nostru, în narațiunea autobiografică, Trădarea (2023). Scribul îmbracă haina lui Țipor, Schwartz von Schwartz ori Gheorghe, după cum toate celelalte personaje sunt frânturi din oglinda neciobită a personalității autorului.
Ce are de-a face Scribul din Cei O sută cu Konrad sau Conrad ori Costi din Convoiul? Pe ce ne bazăm dacă argumentăm că romanul Convoiul ar fi Al O Sută Unulea (101)? Agnus Dei încheie șirul celor o sută de generații printr-un epilog, despre Marea Enciclopedie Universală, de 600 volume, care cuprinde răspunsuri despre viitor. Viitorul omenirii crește dintr-un Trecut. Convoiul ar fi romanul viitorului configurat al Umanității.
Convoiul bărbaților este anticipat de simbolul mitic, mai vechi decât antichitatea, numit Uroborus, un șarpe care-și înghite coada, având forma cercului. Omenirea și universul percep Timpul ca trecut, prezent și viitor. Totul e ciclic și toate se reciclează, cum spune Platon, citat de Gheorghe Schwartz. Uroborus e întâia viețuitoare a universului, având chipul unui șarpe, care se mișcă în cerc devorându-și coada, fiind sieși hrană. Nichita Stănescu, în Elegia Întâi, îl descrie poetic: „El începe cu sine şi sfârşeşte/ cu sine./ Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă./ Din el nu străbate-n afară/ nimic;/ de aceea nu are chip/ şi nici formă…/ El este înăuntrul desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund/ limitat./ Dar de văzut nu se vede”.
Privind simbolul, sugestia eliadină a „mitului eternei reîntoarceri” (Mircea Eliade, 1949) luminează reînnoirea cristică anuală, a recreării lumii prin ciclul anotimpurilor, a gândirii taoiste încrustată în Yin și Yang, sugestia contradicției care menține echilibrul existenței lumii și omului.
Imaginea alăturată – simbolul șarpelui cu coada înghițită – a inspirat alcătuirea „convoiului”, din oameni înșiruiți, perfect aliniați, conduși spre o destinație ordonată, sub paza unor grade militare. Deposedați de trecut, goliți de amintiri („amintirile nu mai sunt decât minciuni gogonate”), oamenii din convoi mărșăluiesc, fără a se gândi la ceva, pentru că nu au nevoie de nimic. EL, Conrad sau Konrad, poate Costi, devine, ca toți cei cuprinși în marș, un „robot umblător”: „nu mai dau semne că ar fi oameni, asociali, fără sentimente, fără emoții, umblând mecanic, mâncând mecanic, nerăspunzând la nicio provocare”. Cu trecutul șters din minte, cu prezentul redus la condiția de „legumă umblătoare”, Insul din interiorul convoiului e convins că „viitorul e sigur”. De pe margine, o imensă gloată dorește să intre în corpul șarpelui, auzind că „celor din convoi li s-a promis o viață veșnică și un trai paradiziac, atunci când șarpele își va înghiți coada” (p. 73). Milioanele de oameni, înșiruiți câte trei, deposedați de viață socială, păziți și setați pentru tăcere/ nepăsare, marșează „stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul”, într-un ritm identic. Nici un gând nu-i tulbură și nicio aspirație nu-i destabilizează.
Convoiul e un text prolific, care, fără a se destrăma, suportă multe interpretări. Stăruința autorului este de a instala imaginația, croșetat pe o mitologie cu reflexe de anticipare a viitorului omenirii, în evoluția sa spre perfecțiunea existenței (dacă putem spune așa). Scris la persoana întâi, cu personaje fără identitate, structurate într-o machetă psihologică, acțiunea justifică o teorie posibilă. În evoluția omului și a umanității, de la vremea Babilonului până la Gyuri (2045), așa cum procedează cu Cei O Sută, următoarea verigă din Ciclul romanesc Cei O Sută e Convoiul, o anticipare (deja previzibilă) a unui viitor, dominat de roboți humanoizi și, deopotrivă, de oameni robotizați. Omenirea pierde „micile tabieturi”, ajungând un dispozitiv într-un amplu angrenaj mecanic. Condiției umane îi lipsește dimensiunea „bio-psihică”, iar omul, membru într-un șir – Convoi – sau într-o singurătate „liniștitoare”, nu simte, nu gândește, nu acționează după voia minții și sufletului său. Toate trăsăturile i se reduc la a face ceea ce spun alte instanțe, necunoscute, în timp ce emotivitatea, inteligența, caracterul, imaginația, voința etc. se pierd în uitare. Prezentul nu mai este animat de trecut și nici de pofta unui viitor mai bun. Ființa umană se adaptează/ s-a adaptat ideii de supraviețuire într-un confort existențial. Omul se conservă biologic, renunțând la valorile cunoașterii, morale, estetice și la credință, la idealuri și speranțe, la gândire, sentiment, memorie, senzații și reflexe, caracter, chiar și la condiția sa economică și social-culturală. Este anticiparea căderii omului în păcatul lipsirii de umanitate. Tot ceea ce a achiziționat omenirea prin grija proprie prin civilizare și conștiință culturală a ajuns uitare.
Cum realizează romancierul Gheorghe Schwartz o asemenea idee (adică a depersonalizării individului cuprins într-un angrenaj social fără „mici tabieturi” umane)? Să cercetăm stilistica expresiei, total diferită de structura narativă (cu personaje și evenimente) din, de ex., Cei O Sută? Procesul de modificare a stilului schwarțian a început prin alt ciclu romanesc intitulat Vocalize. Diluarea narațiunii și împrăștierea conturului personajelor sunt înlocuite cu un SINE, tulburat de o rânduială socială și de gesturile fără noimă ale decidenților. Chiar dacă nu îmi displace pedanteria speculativă, consider că imaginația autorului nostru își are sursa în meditația asupra unei noi relații dintre individ și societate. Aplică ideea „filozoafei” Hannah Arendt (1906 – 1975), din scrierea Banalitatea răului (1962). Fără gândire și judecată umanistă, oamenii ajung în situație „de apatie morală” față de suferința altora și asistă nepăsători la apariția unui rău banal, un fel de concesie fără motiv făcută răului.
Suntem „martori indiferenți”, „conformiști și dezumanizați”, nemiloși și apatici, la atâtea rele care copleșesc umanitatea. Organizarea societății în cele trei categorii structurale (înainte de asimilarea în Convoi, traiul în Convoi, ieșirea într-o societate robotizată, în care individul își pierde destinul, căci soarta ne-o dictează alții) este o utopie. Insul nu mai dispune de identitate, căci, deși se află înregimentat într-un anumit tip de grupare (absurdă) suportă excluziunea socială, fiind dezumanizat, lipsit de drepturi, fără nici un simț al comunității. Istoria îi este ștearsă din memorie, pierzând „dreptul de a avea drepturi” (H. Arendt). E o ființă nudă, un fel de individ abstract, banal, fără cetățenie, victima unui scenariu dezolant. Autorul nici el nu știe cum îl cheamă, e un număr, ca într-un lagăr, lipsit de pluralitatea umană, deși se află într-un Convoi nesfârșit de oameni, cu singurul scop de a-și înghiți coada. Depersonalizarea cuprinde toate formele de acțiune, iar ieșirea din Convoi nu-l scapă de însingurare/ solidaritate umană. Găsește ființe robotizate, controlate de Servicii, inși goliți de semnificații și o societate denaturată în vorbire, acțiune și comuniune afectivă. Este total dependent de cineva, general sau locotenent, fără a regăsi vreun sens libertății, deși are impresia că există un bine comun, care se exercită asupra lui. Reintrarea în Convoi coincide cu depresiunea pozitivă, a acceptării culpabilității prin adaptarea condiției de pacient într-o altă realitate. Ș.a.m.d.
Gheorghe Schwartz anticipează viitorul ca o ființare a omului întru singurătatea metalelor și firelor robotice inteligente, pierzându-și caracteristicile care i-au asigurat evoluția, inclusiv gândirea de a se gândi pe sine. Natura umană se intersectează cu natura robotică, care preia „munca, acțiunea, opera și gândirea”, reducând individul la un număr, iar viața sa va fi controlată în totalitate de Cineva, din labirintul unui Castel kafkian.
Convoiul lui Gheorghe Schwartz constituie o meditație asupra viitorului, anticipând condiția umană, într-o societate ce tinde spre robotizare, în care individul ajunge într-un confort disconfortabil, o ființă fără virtute, fără vocație, fără conștiință, fără „mici tabieturi”, dar și fără grija formulelor de supraviețuire. Se confirmă că Gheorghe Schwartz este un scriitor de primă mărime în literatura română și avangardist al evoluției literaturii contemporane europene.