Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mitul peșterii în interpretarea lui Heidegger

Mitul peșterii în interpretarea lui Heidegger

În capitolul XII din volumul Aletheia (1984), Anton Dumitriu notează că finalitatea pe care Platon o dădea cercetării era legată de concepția sa, după care lumea sensibilă există în spațiu și în timp, dar nu în esența ei. Și că „a gândi asupra realității din timp și spațiu este un act filosofic modern” (vezi A. Dumitriu, Aletheia, Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984, p.180). Or, chiar la acest „act filosofic modern” s-a gândit Martin Heidegger când a evidențiat ca esență a adevărului „corectitudinea enunțării”. Mitul platonic al peșterii, după Heidegger ar avea darul să reveleze esenţa de mult uitată a adevărului ca şi modificarea ei, din „ne-ascundere” în „corectitudinea enunțării”.
Faţă de sugestia de interpretare existentă în dialogul Politeia (tradus „Republica” sau „Statul”) conform căreia mitul cavernei ar arăta diferența dintre filosof și omul de rând înlănțuit cu fața spre umbrele ce se perindă pe zidul peșterii, Heidegger mută accentul pe adevăr, de a cărui esență este interesat.
La temelia eseului Doctrina lui Platon despre adevăr credem că stau două supoziţii: prima, declarată ca atare, constă în aceea că doctrina unui filosof se dezvăluie doar la citirea printre rânduri a operei; a doua, derivată cumva din schiţarea teoriei Ideilor ce apare în Cratylos, ţine cont de credința că numele corect arată însăși esenţa. Analizînd îndeaproape textul mitului cavernei, lui Heidegger, i s-a părut că descoperă o nouă esenţă a adevărului. Acest fapt l-a făcut să scrie că, într-un anume moment al discursului său asupra adevărului, Platon și-ar fi modificat părerea: „Platon se ocupa de a-letheia… când de fapt are în vedere ortothes” (vezi „Doctrina platonică despre adevăr” în vol. Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, 1988, p. 196). Eseul conţine, spre sfirşit, o grandioasă viziune istorică. Modificarea esenţei adevărului la Platon ar fi constituit in nuce chiar imaginea evoluţiei adevărului până în timpurile noastre. Din „ne-ascundere”, cum era la început, esența cunoaşterii devine, odată cu înaintarea în timp, ,,corectitudine a perceperii şi enunțării”.
Spre a-şi motiva traducerea termenului grec de aletheia prin „scoatere din ascundere”, Heidegger afirmă despre adevăr că ar avea o esenţă privativă indicată prin vocala „a” de la început. Paul Friedlaender remarcă însă și alte cuvinte din acelaşi cerc semantic, ca de pildă atrekes (drept, exact) sau akribes (exact) în care „a” nu are nicidecum un caracter privativ (vezi Anton Dumitriu, Aletheia, p.228). Dar, conform observaţiei făcute de eminenta elenistă Felicia Vanț Ştef, doar cuvântul akribes (exact, precis), nu are „a” privativ. El provine probabil din akros, însemnînd „extrem, din capăt”. Celălalt cuvânt nu servește punctului de vedere susținut de Friedlaender, întrucât „a-trekes”, însemnând „care nu se întoarce” de unde „solid, ferm, exact” este cu „a” privativ (cf. Prof. Univ. Dr. Felicia Vanț Ștef).
Cu ocazia re-editării cărții sale despre Platon la vreo zece ani după ce Heidegger a publicat „Doctrina platonică asupra adevărului”, Paul Friedlaender i-a criticat părerea, argumentând că cele două înţelesuri ale adevărului, şi încă vreo
câteva în plus, dat fiind polisemantismul natural al cuvintelor, pot fi observate şi la filosofii dinaintea lui Platon, ba chiar şi în Poemele homerice şi la Hesiod (vezi Anton Dumitriu, Aletheia, pp.228-229, apud. P. Friedlaender, Platon, vol. I, studiul „Aletheia”, pp. 233-248). În principal însă, Paul Friedlaender a respins ideea heideggeriană după care Platon ar fi fost cel care a „corupt” conceptul clasic de adevăr. |
Demonstrația tezei lui Heidegger, după care la Platon adevărul și-ar fi schimbat esența, avea la bază hermeneutizarea mitului peșterii. Filosoful evidențiase în textul său din 1931, Platos Lehre von der Wahrheit, că „adevărul înseamnă la origini ceea ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare de ne-ascundere” (p. 183). După depășirea a două dintre treptele de „ne-ascundere”, s-ar ajunge în afara peșterii. În interpretarea sa, oricât ar părea de ciudat, Heidegger face ca esenţa adevărului, ce fusese până aici procesuală dez-ocultare, să devină la ieșirea din peșteră „corectitudine a enunţării”.
În dialogul Republica, Platon menționează atât gradul comparativ al adjectivului alethes, cât și superlativul. Hermeneutul mitului cavernei construiește jaloanele înaintării pe calea adevărului ca scoatere din ascundere folosind gradul pozitiv, gradul comparativ și superlativul lui alethes.
Prima treaptă, cea a ne-ascunderii de care au parte prizonierii înlănțuiți ce privesc umbrele de pe pereţii peşterii, ar fi cea delimitată de gradul pozitiv al lui alethes. A doua treaptă, demarcată de comparativul „alethesteron” ar fi ne-ascunsul la care ajung oamenii bucurându-se de oarece libertate, fiind scăpați de lanțuri. Ei pot acum să se miște în voie în interiorul peșterii. Însăși putința de a ajunge la adevăr și educare ar avea la temelia sa libertatea. Dar, la o deplină libertate nu ajung oamenii decât în cea de-a treia treaptă când, „după o luptă pe viaţă și pe moarte”, ies în afara peşterii şi pot cunoaşte supremul ne-ascuns: „alethestaton”. Revenirea în peşteră, pentru Heidegger, la fel de importantă ca și treptele anterioare, ar reprezenta cea de-a patra treaptă, în care cuvântul a-lethes nu mai este numit, dar se ştie că aici, în peșteră, domneşte primul „ne-ascuns”, cel al umbrelor de pe perete.
Ghidarea înaintării în cunoaştere după gradele adjectivului alethes ne pare totuși a avea câteva neajunsuri. Gradul comparativ nu poate delimita o treaptă de cunoaştere pentru că el se referă la cei care, odată eliberaţi din lanţuri, până se acomodează cu noua lor situaţie, greşesc considerând „mai ne-ascunse” tot umbrele de pe perete. Fapt ce indică, în interpretarea propusă de Heidegger, că adevărul primelor două trepte este de fapt acelaşi. Or, în mitul platonic al cavernei, fiecare nou stadiu sugerează de la sine o înaintare pe drumul cunoașterii. Doar după ce s-au putut elibera de lanțuri, foștii prizonieri pot vedea sursa umană a umbrelor făcute să defileze de la adăpostul unui parapet. Cât despre delimitarea ultimei trepte prin gradul superlativ, acesta pur şi simplu nu este folosit de Platon în mitul cavernei.
Întoarcerea în întunericul peșterii, treapta a patra a scenariului imaginat de Heidegger, nu poate fi enumerată alături de celelalte, pentru simplul motiv că nu face parte din ierarhia realităţii, căreia Platon îi asociază diferitele moduri de cunoaştere. Cunoașterea inferioară ar fi cea a imaginilor („eikones”) de pe perete, urmată de credința („pistis”) în realitatea copiilor, adică a umbrelor. Apoi vine la rând „dianoia”, raționamentul discursiv, sau gândirea care separă, și „noesis”, sau contemplația intelectivă, cea mai înaltă dintre toate formele de cunoaștere.
Reîntoarcerea în peșteră capătă însemnătate doar în contextul întregului dialog, ieşind astfel din îngrădirea mitului cavernei ales de Heidegger pentru argumentarea viziunii proprii asupra adevărului grec. La Platon lupta nu este asociată cu dificultatea inerentă aflării adevărului, ci ea apare ca o rezistenţă la schimbarea statutului ontologic. Datorită ignoranţei, oamenii înlănțuiți nu-și dau seama de prizonieratul lor. Ei se opun, luptă împotriva celor care încearcă să-i scoată din jalnica lor stare şi să-i îndrepte pe drumul adevărului.
În plus, succesiunea treptelor adevărului din hermeneutica heideggeriană estompează bipartiția fenomen–noumen, caracteristică filosofiei platonice. Chiar în mitul cavernei, Platon indică extrem de sugestiv diferenţa dintre lumea fenomenală şi cea noumenală. Prima este o lume a aparențelor într-un întuneric vag luminat de focul permițând vederea umbrelor, așa cum lumina Soarelui face posibilă vederea celor din lumea perceptibilă prin simțuri. Pentru Platon, lucrurile care se schimbă nu pot fi cunoscute. Esenţa și adevărul lumii fenomenale ar fi de aflat în imuabila lume noumenală căreia îi corespunde exteriorul peşterii.
În Platos Lehre von der Wahrheit, deosebirea dintre cele două lumi este desemnată în exclusivitate prin intermediul adevărului considerat în esența sa ca libertate. Înainte de pătrunderea în lumea supremului Bine nu exista o adevărată libertate, deşi în aparenţă prizonierii ajunseseră să se miște în voie.
Dar a spune, cu referire la doctrina lui Platon, că filosof este acela care e liber pentru că a cunoscut adevărul, este cel puţin de prisos. Când întreg mitul povestește de prizonieri încătușaţi, de spaţiul întunecat și limitat al unei peșteri și de lumina din afara peşterii, credem că nu mai are rost să se sublinieze faptul că adevărul duce la eliberare, fiind mult prea evident. După filosoful antic, din ierarhia treptelor de cunoaștere abia intelecția („noesis”) este cea aducătoare de libertate.
Fidel viziunii sale istorice asupra adevărului de care este interesat omul uituc, omul modern dezinteresat de ființă, Heidegger ajunge la „corectitudinea enunţării” pornind tocmai de la dreapta, sau corecta gândire noetică.
După Anton Dumitriu, adevărul, nefiind concept, nu poate avea o esenţă conform căreia să poată fi definit (vezi A. Dumitriu, Aletheia, 1984, p.268).
În Platos Lehre von der Wahrheit, din simpla traducere etimologică a cuvîntului grec „a-letheia”, lui Heidegger i s-a înfăţișat esenţa așa-zis „originară” a adevărului platonic care este „dez-ocultare”, sau „scoatere din ascundere”. Adevărul nu poate fi numit decât „ne-ascundere”, pentru că „lethe” (ascunderea) formează miezul cuvântului și nu este un adaos oarecare.
Pe lângă aceasta, odată cu interpretarea mitului cavernei, filosofului german i-a părut că descoperă la Platon o a doua esență care ar fi „corectitudinea”. Afirmație care nu se susține, cum a recunoscut însuși filosoful după obiecțiile justificate ale lui Paul Friedlaender. Ceea ce nu l-a împiedicat să repete, într-o manieră ușor diferită, vechiul său punct de vedere oferit odată cu imaginea sinoptică asupra istoriei filosofiei.
Din formularea platonică, ce are sensul neîndoios că Binele este sursa a tot ce este bun și drept în lumea fenomenală, Heidegger, prin câteva artificii, procură două argumente pentru modificarea de esență a adevărului.
Odată cu traducerea interpretativă se evidențiază „corectitudinea” ca o esență schimbată a adevărului, și, ca o consecinţă imediată, se trage concluzia că acesta va trasa o nouă direcţie în reprezentarea adevărului de-a lungul întregii istorii a cugetării umane ce i-a urmat lui Platon.
Cunoașterea de care are parte cel ajuns în afara peșterii are ca obiect Binele ce domnește în lumea noumenală. Aici Platon, printre altele, spune că aşa cum cele bune în sens moral, adică drepte (orta) și cele frumoase (kala) din lumea fenomenală participă la Ideea Binelui, tot aşa, în lumea inteligibilă, adevărul (aletheia) şi intelecția (nous) se împărtăşesc din Binele Suprem (517 c).
Din acest paragraf hermeneutul german separă cele patru cuvinte în grupe de câte două, — pentru început păstrînd ordinea dată în text: „cele drepte” (orta) și „cele frumoase” (kala) pe de-o parte; apoi „adevărul” (aletheia) şi „intelecția” (nous) de cealaltă parte. După aceea consideră că n-ar fi fost bine grupate şi că, de fapt, aici ar fi o corespondenţă în crucis, pentru că „cele drepte” s-ar potrivi mai bine cu „adevărul”, iar „cele frumoase” cu „intelecția”. Lui Heidegger „cele drepte” îi sugerează sensul de „corectitudine” a perceperii şi enunţării, corectitudine semnalată de el ca fiind cea de-a doua esenţă a adevărului.
Odată cu noua esență, devine cumva obligatorie preschimbarea lui nous în „percepţie”. Dovadă că filosoful german încetează, nemărturisit, să descrie „adevărul în sine”, contemplat în afara peșterii. Fidel decriptării sale, va scrie că dubla esență a adevărului continuă să existe și în cazul cunoașterii „naturilor compuse” la Aristotel. După Stagirit, nu în lucrurile percepute se află adevărul sau falsitatea, ci în intelect.
Numai că „adevărul în sine” – totuna cu Binele sau Existența eternă – face parte din „naturile simple” (ta hapla). De aceea el nu este prins în judecăți, contemplarea lui făcându-se prin intuiție intelectuală (Aristotel, Metafizica, 1027).
Pentru a nu ne depărta de interpretarea heideggeriană, trebuie să precizăm că atât rearanjarea în cruciş a celor patru piese cât şi traducerea lor se petrec într-o deplină simultaneitate, ca în vis. Platon, crede Heidegger, s-ar ocupa de aletheia, ca ne-ascundere, când de fapt el are în vedere ceva deosebit, și anume „ortothes”, „corectitudinea”.
Pornit astfel pe calea înfățișării adecvației cunoașterii la lucru de cunoscut și a corectitudinii enunțării, doctrina platonică despre adevăr s-ar întrepătrunde cu drumul cunoașterii urmat de filosofii de după Platon.
Din dialogul platonic Teetet (185c) aflăm că sufletul „percepe unele lucruri prin mijlocirea trupului, iar altele prin sine însuși” (trad. C-tin. Sănduleseu-Godeni). Prin sine însuși el percepe în lumea noumenală existența eternă și neschimbătoare Binelui suprem din afara preșterii, adică dincolo de spațiu și de timp.
Preocupat în principal de omul modern și de uitarea de ființă, altfel spus uitarea de eternul existent, Heidegger subliniază relația dintre vedere, percepere şi enunțare (p. 202) în care rămâne prins adevărul ca „ne-ascuns” .
Ultima treaptă de cunoaștere, cea a contemplării ființei eterne s-a dovedit a fi abandonată, constituind chiar cotitura care a dus la preschimbarea esenței adevărului.
Lăsând cumva în umbră diferenţierea pe care Platon o face între lumea cea adevărată și copia ei, lumea devenirii, Heidegger combină cu bună știință lumea noumenală cu lumea fenomenală prin traduceri meșteșugite ale unor cuvinte sau fragmente din textul mitului peșterii.
Procedeul, sofistic fiind, este combătut de Platon chiar în dialogul ce cuprinde mitul peșterii. Platon folosește cu multă libertate termenii filosofici, condamnând gânditorii interesaţi cu precădere de cuvinte și nu de idei (Platon, Politeia, în traducere „Statul” sau „Republica”, 454 a). În dialog, vorbind de zonele dificile în care se poate aventura cugetarea, filosoful grec recomanda celui care întreprinde o asemenea cercetare să nu-și facă probleme din cauza cuvintelor (Politeia, 533 e).
În compunerea eseului său, mitul peșterii pare a-i fi servit lui Heidegger doar ca pretext pentru ilustrarea tezei despre cele două adevăruri cu sensuri diferite, teză cunoscută în istoria spiritualității. Noi interpretări ale filosofiei platonice sînt, fără doar și poate, atrăgătoare atât pentru autori cât şi pentru cititori. Dorinţa originalității n-ar trebui totuși să mascheze într-atât suportul pe care construieşte, încât să nu i se mai recunoască urma.
Aceasta deoarece, ajunşi la capăt, după ce am urmărit hermeneutica heideggeriană despre adevărul ca ne-ascuns și adevărul în sens de corectitudine, ca și cuprinzătoarea panoramă istorică de la sfîrșitul studiului său scris pe la vreo 42 de ani, ne întrebăm de ce 1-a ales tocmai pe Platon când, pentru expunerea viziunii despre dublul adevăr, ar fi putut să folosească orice alt filosof drept suport.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg