Carol Iancu vine astăzi în fața cititorilor cu una dintre cele mai edificatoare cărți pe tema antisemitismului din cultura zilelor noastre: Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre (Hasefer, București, 2018). Miturile el le consideră „proiecții subiective”, ca urmare a unor „complexe” trăite în realitatea societății, cu caracter de reprezentări simpliste, admise și întreținute de membrii unui grup. Evident, miturile sunt altceva decât evaluări critice de situații de viață, la care le reducea Carl Schmitt, și mai mult decât reacții pasagere. Miturile sunt imagini cu pretenții de generalizare istorică, construite și cultivate dogmatic și răspândite cu mijloace propagandistice, care sunt luate apoi drept premise în evaluări și acțiuni.
Într-un tablou istoric cuprinzător pe care îl realizează în cartea sa, Carol Iancu aduce în fața cititorului, pe rând, miturile „originii infamante”, „impurității” morale, „omorârii rituale” – pentru vremurile păgâne, când ostilitatea față de monoteism a fost determinantă. Apoi miturile “deicidului”, „respingerii Israelului” de către Dumnezeu, „pedepsirii” evreilor după crucificare, „degenerării iudaismului” – pentru creștinismul antic, când relația dintre creștini și iudei s-a tensionat. Mai departe, sunt puse în relief mituri precum „omorul ritual”, „profanarea hostiilor, a crucifixului și a icoanelor”, „otrăvirea fântânilor și răspândirea de maladii grave”, și calomnii ca „evreul perfid”, „evreul avid”, „evreul demoniac”, „evreul rătăcitor” – răspândite în Evul Mediu, când se trăiesc efecte ale ghettoizării evreilor. În continuare, se examinează miturile „rasei”, al „complotului iudeo-masonic”, al „conspirației mondiale evreiești”, al „complotul iudeo-bolșevic” – formate în societatea modernă pe fondul competițiilor caracteristice acesteia. Iar pentru zilele noastre, în condițiile prezenței unui stat impunător, Israelul, restabilit pe pământul istoric al evreilor și neobișnuit de inovativ și competitiv, de miturile „complotului sionist mondial”, al „rasismului sionist”, al „coluziunii sionism-nazism”, al „minciunii” de la Auschwitz – care circulă în situația de astăzi, când antisemitismul ia și forma antisionismului.
Acest tablou este întregit de Carol Iancu cu mituri europene reambalate și relansate recent în lumea islamică – „omorârea rituală”, „otrăvirea fântânilor, a sângelui și mâncării”, „complotul evreiesc mondial”, „protocoalele înțelepților Sionului”, „minciuna” Shoah. Acestea din urmă umplu tarabele chioșcurilor în multe orașe și obstacolează din capul locului o înțelegere în Orientul Apropiat.
Cum am scris în prefața ediției în limba română, pe cât cunosc, cartea Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre este, la orice comparație, cea mai bună prezentare panoramică, într-un format accesibil oricărui cititor, a miturilor antisemitismului, din literatura internațională actuală.
Carol Iancu prezintă analitic și istoric „miturile fondatoare ale antisemitismului”, cum spune chiar în titlul cărții. După publicarea acesteia într-o primă ediție, care a avut loc în Franța, au dobândit contur, mai ales în Europa Răsăriteană, noi mituri. Mai există, însă, și mituri ce se adaugă celor pomenite și nutresc antisemitismul de azi pe scară mai largă.
De această categorie ține mitul aducerii regimului comunist de către evrei. Pentru adepții lui nu contează că sociologi și demografi au dovedit că evreii erau mereu minoritari, inclusiv la conducere, și nu aveau cum să impună un regim politic. Ei au fost, de altfel, cum atestă arhivele, primii loviți de regim (Robert S. Wistrich, From Ambivalence to Betrayal. The Left, The Jews and Israel, The University of Nebraska Press, Lincoln and London, 2012). Evreii nu au condus vreo societate europeană, chiar dacă din ramificata lor cultură s-au ridicat lideri ai multor națiuni. Cum s-a observat, „se găsesc evrei în toate taberele, căci ei susțin, aproape de fiecare dată, țările ai căror cetățeni sunt. Majoritatea sunt chiar patrioți înflăcărați” (Jacques Attali, Les juifs, le monde et l’argent, Artheme-Fayard, Paris, 2002). Se pot cita evrei în conducerile comuniste, dar nu se poate spune că evreii au schimbat regimuri în întregime, chiar dacă atitudinea lor ca politicieni a fost importantă în diferite contexte. Iar mitul evreului de la natură comunist nu se confirmă nicidecum.
Recent este și mitul suprapunerii evreilor cu stalinismul. Acest mit angajează trei aspecte.
Primul constă în aceea că unii oameni, mai ales în țări cu slabă dezbatere istorică, se iau după Ernst Nolte și caută să-i plaseze pe evrei la originea „războiului civil european”, în fond pentru a relativiza Shoah-ul. În timp, desigur, nazismul și bolșevismul și-au împrumutat trăsături, dar nazismul își avea rădăcinile în situația din Germania, cum atestă cei mai buni contemporaniști germani. Istoria riguros reconstituită a fost alta decât spune mitul.
Al doilea aspect se referă la «socialismul evreiesc». În fapt, la începutul secolului douăzeci, când iau startul pregătirile conflagrațiilor mondiale ale secolului anterior, ponderea evreilor printre socialiști era neînsemnată, deși mulți dintre conducătorii partidului social-democrat german proveneau dintre evrei. După 1920, au existat tendințe socialiste printre evrei, dar acestea vizau nu atât Germania sau alte țări europene, cât speranța sioniștilor la un nou început în Țara Sfântă (Gershom Scholem, Judaica, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, Band 4). Opțiunile politice pentru socialism au fost mult mai largi decât comunitatea evreilor.
Al treilea aspect privește singularitatea Shoah-ului. Pentru adepții mitului contează prea puțin răspunsul dat de istoriografia germană (Eberhard Jäckel, Die elende Praxis der Untersteller…, în «Historikerstreit».Die Dokumentation der Kontroverse um die Eizigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989) și asumat de cei mai mulți istorici germani și negermani: „omorârea evreilor făcută de național-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis și anunțat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copiii și sugarii, și nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat”. Shoah-ul a fost altceva decât rezultatul unei confruntări politice – a fost rezultatul unei decizii criminale de amploare.
Ne așteptăm ca unele atitudini, idei și gesturi să dispară cu timpul, ca urmare a evoluției culturii și civilizației. Bunăoară, distincția dintre greci și barbari, pe care antichitatea elină o făcea, iar Aristotel o acreditase filosofic, s-a pierdut cu timpul. Chinezii, după ce au avut un nivel de civilizație înalt și i-au suspectat pe străini că vor să intre pe terenul lor cu scopuri perverse, dezvoltă astăzi tocmai politica opusă, a deschiderii depline (opening up). Multe atitudini încărcate de suspiciuni și ură dintre națiuni au dispărut din istorie sau nu mai au virulența de altădată.
Antisemitismul a pierdut, la rândul lui, forme istorice. De pildă, formele legate de monoteism sau de comportamentul economic au slăbit până la dispariție. Puțini mai atactă monoteismul pentru efectele lui eliberatoare în raport cu puteri existente. Și mai puțini atacă raționalitatea în raport cu un scop a comportamentului economic. Antisemitismul a perpetuat, însă, multe alte forme din panoplia de mituri pe care le-a adunat, după cum a luat forme noi. Găsesc că, în raport cu miturile pe care Carol Iancu le-a consemnat, patru s-au profilat și le putem nominaliza. Ele par să marcheze anii noștri.
Întâlnim bunăoară un antisemitism oportunist ce devine tot mai strident. Și acesta îi ia, tacit, pe evrei nu ca oameni pur și simplu, ci ca evrei. Cei care întruchipează acest antisemitism fac, atunci când este nevoie, declarații vag umanitare, chiar universaliste și exprimă solidaritatea cu evreii, dar izbucnesc în segregări atunci când chestiunile se pun concret, nemijlocit practic. Mitul activ aici este cel al evreului aranjor până la imprevizibil, de care trebuie să te ferești cu tact. Iată câteva exemple.
Tot mai mulți vizitează Țara Sfântă și Israelul. Acestea sunt astăzi, desigur, un miraj – unul istoric, dar și unul al dezvoltării unei înalte civilizații în condiții de o dificultate unică. Mulți oameni caută ocazia vizitei de rigoare la fața locului. Ei recunosc că acolo sunt evrei, adică oameni în mod aparte performanți, care au găsit rețete de viață mai bune și cu care se impune să fii solidar. După vizită, oricât de impresionante, de pline de inițiativă și creație sunt cele văzute, totul reintră însă în prejudecățile de altă dată și, în fond, în clișee mai mult sau mai puțin ascunse. Oportunismul se sparge atunci ca o coajă uscată.
Exemplele sunt variate. Bunăoară, după ce și-a prelungit sejurul în Israel, ca o vacanță, un personaj din politica indigenă acuza ritos un rival politic că “face afaceri cu evreii?”, ca și cum a face afaceri cu evreii ar fi ceva ce pătează. O personalitate a luat Premiul Nobel – bineînțeles că nu contează contribuția efectivă ce a atras premierea, ci, vezi Doamne, „faptul că este evreu”! O operă filosofică – Bergson, Husserl, Wittgenstein, Adorno, Putnam – este importantă, dar, „ai grijă, căci este a unui evreu”. S-a reușit ca undeva să se adopte o rezoluție echitabilă în Orientul Mijlociu, „desigur, căci SUA este în spate, iar în America evreii decid”. Un evreu este nedreptățit sau chiar lovit pentru că este evreu, dar antisemitul oportunist tace sau nu intervine cu nimic, căci „este vorba doar de un evreu”. Se călătorește organizat, turistic spre Israel, dar cu grijă ca participanții să știe că „aceasta este versiunea noastră a evenimentelor legate de Isus” și cealaltă este „versiunea evreilor”, care nu ne interesează. Ca și cum adevărul, inclusiv în ceea ce-l privește pe Isus Hristos, nu ar mai fi adevăr pur și simplu și, într-un fel, numai unul, comun creștinilor și evreilor! Evreii sunt dezirabili ca parteneri, căci ajutorul lor este util la nevoie, dar relația cu ei, își spun antisemiții oportuniști, trebuie ținută sub obroc. O întreagă trăire antisemită, oarecum privată, se dezvăluie astfel.
Un teolog creștin perspicace a observat și circumscris antisemitismul clandestin, prin care are în vedere împrejurarea că, în pofida lămuririlor aduse între timp, se mai consideră că „alianța lui Dumnezeu cu poporul evreu”, în jurul căreia este elaborat Vechiul Testament, Dumnezeu ar fi rupt-o în favoarea „noii alianțe” cu Isus Christos. Dumnezeu ar fi adoptat „alianțe” în succesiune, încât cea cu evreii ar aparține ireversibil unui trecut consumat. Or, „conceptul popular creștin al noii alianțe favorizează antisemitismul” (Norbert Lohfink, L’alleanza mai revocata. Riflessioni esegetiche per il dialogo tra cristiani ed ebrei, Queriniana, Brescia, 1991, p. 17).
Nu există, însă, nicăieri în Biblie dovada că Dumnezeu ar fi rupt „vechea alianță” – cea cu evreii. Nu sunt probe pentru așa ceva! Rămâne astfel indispensabil efortul de a lămuri mai bine, pe baza Bibliei, ce înseamnă propriu-zis „alianță” aici și ce semnifică „noua alianță”. În fapt, probele existente în Biblie oferă argumente pentru „o unică alianță” și „două căi ale mântuirii (salvezza)”, nu pentru altceva.
Nu se ia însă în seamă în mod exact și riguros Biblia, nici chiar de unii absolvenți de teologie, dar stăruie mitul evreului pe care Dumnezeu nu-l mai agreează. Se ajunge astfel la a cultiva antisemitismul chiar în pofida Scripturilor. Sub acest aspect ar fi de văzut în ce măsură însăși studiile teologice au asimilat mai curând Biblia decât interpretări răspândite de propaganda istorică ce nu s-au îndepărtat de antisemitism.
Mai nou se aduce în prim plan un antisemitism etiologic, care-i stigmatizează pe evrei după ce se admite că aceștia ar avea un rol „dizolvant” în comunitățile în care trăiesc. Unul dintre cei mai mari juriști din secolul trecut, Carl Schmitt, a profilat și reprezentat acest antisemitism, pentru ca în perioada postbelică să-l relanseze cu toată energia (vezi Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, 2005). În antisemitismul carlschmittian funcționează mitul evreului destructor de comunități organice. Vestitul jurist considera juriștii evrei de notorietate mondială, pe Georg Jellinek, Hans Kelsen și pe alții, care au contribuit enorm la reglementarea conviețuirii în comunități democratizate, drept „un ferment important al disoluției ordinii spațiale concrete” (Volkerrechtliche Grossraumordnung, Berlin, 1941). Iar acest clișeu a avut impact istoric și are, în continuare, mai ales în societăți reticente la democratizare.
După ce a trebuit să treacă prin fața procurorilor americani, în procesul de la Nürnberg, Carl Schmitt s-a autoprezentat ca victimă deopotrivă a „serviciilor de securitate (SD)” ale lui Hitler și a evreilor și a speculat asupra „istoriei scrisă de învingător” și a „justiției învingătorului” (Ex Captivitate Salus. Erfahrungen der Zeit 1945-47, Köln, 1950). El a creat astfel o cale pe care vor păși antisemiții în straie mai noi, care îmbrățișează mitul evreului inchizitor. Carl Schmitt este cel care a profilat pentru epoca noastră tema acest mit, în anii de după al doilea război mondial. Într-o scrisoare el și spune: „pentru evrei creștinismul este un episod în istoria lor; ei se simt azi drept învingători, și sunt, desigur” (Apud Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005, op.cit., p.351). În volumul final, publicat postum, sub titlul Glosarium. Aufzeichnungen aus den Jahren 1947-1951 (Berlin, 1993), Carl Schmitt duce la culme autovictimizarea: „Am fost (și sunt) discriminat, defăimat și demontat. Teroare de sus și teroare de jos, teroare pe pământ și teroare din aer, teroare legală și ilegală, teroare dinspre naziști și dinspre evrei, mai brună, mai roșie și mai scobită” (p.81). El face trimitere la soarta lui Isus din Nazaret, apără inocența lui Pilat din Pont în procesul răstignirii și, în final, pune propria soartă, sub semnul „omorului ritual”.
Cel mai nou apărut pe scenă este antisemitismul emergent – un antisemitism al istoriei ființei, ca să preluăm formulele unei recente analize (Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Hrsg., Martin Heidegger’s „Schwarze Hefte”. Eine Philosophisch-politische Debatte, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016, p. 220 și urm). În optica acestui antisemitism, evreii sunt legați de cultura unei „raționalități goale” ca urmare a faptului că ei nu sunt legați de „pământ”, ci „veniți” de undeva printre ceilalți oameni. Evreii ar cultiva ceva în dauna profunzimii vieții umane, „mașinația (Machenschaft)”, făcătura. Mitul ce se articulează cu astfel de argumentare este evreul gata de orice mașinație pentru a se promova pe sine.
În recent publicatele Schwarze Hefte (2014), care cutremură filosofia de astăzi, Heidegger pune „evreimea mondială (Weltjudentum)” (Gesamtausgabe 96, p.243), care ar dezvolta o capacitate neobișnuită de calculare, ce s-a suprapus cu modernitatea însăși (GA, 96, p.46), la originea „mașinației”. Mai mult, Heidegger consideră că, dincolo de persoanele și politicile care l-au reprezentat, național-socialismul rămâne soluția. În opinia sa, „această «mișcare» rămâne independentă de forma ei respectivă contemporană și de durata tocmai a acestor forme sesizabile” (GA 95, p.408). Tot în Caietele negre (1933), Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia” (GA 94, p.111). Din această perspectivă, iudeo-creștinismul ar fi la originea „mașinației” și a expansiunii acesteia, inclusiv în forma mai rafinată, a timpului nostru, care este „tehnica”.
Noile mituri ale antisemitismului atestă că, departe de a risca să fie doar despre trecut, cartea Miturile fondatoare ale antisemitismului este mai actuală chiar decât și-a imaginat cel care a scris-o. Din nefericire, antisemitismul nu a devenit doar temă de istorie, ci rămâne o provocare vie la adresa rațiunii, a civilizației și culturii.
Se poate discuta îndelung asupra reacțiilor la expansiunea miturilor, dar reacția cea mai profundă rămâne recursul la explicația istorică. Istorizarea este acidul ce dizolvă miturile. Exemplele de scrieri care au lămurit, de pildă, aspecte nu numai ale ale emergenței creștinismului pe bazele puse de iudaism (de la Rudolf Bultimann, Das Urchristentun, im Rahmen der antoken Religionen, 1949, la Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu, 2017), ci și ale separării până la ostilitate dintre creștini și evrei, sunt deja numeroase. Problema astăzi este de a lua în seamă constatările lor. A smulge din rădăcini planta otrăvitoare a antisemitismului presupune a istoriza până la capăt opiniile și dogmele, înțelegând că soarta oamenilor se joacă totdeauna înainte de orice pe terenul vieții trăite efectiv.
O reflecție bazată pe fapte certe asupra antisemitismului suscită în acest moment cel puțin trei observații.
Prima este aceea că a avut loc o evoluție a formelor de antisemitism și a miturilor în jurul cărora s-au coagulat. Și acest fapt dovedește că miturile sunt proiecțiile subiective ale unor categorii de oameni în împrejurările respective, pe care istoria le poate reda fără resturi. Persistența antisemitismului nu se poate explica fără a lua în seamă diversele trăiri care însoțesc oamenii în întâlnirea cu un popor inovativ, foarte muncitor și performant și care izbutește deseori să deschidă orizonturi pentru întreaga umanitate.
A doua este că speranța ca democrația, în forma în care este înțeleasă și astăzi – ca manifestare a voințelor, dar fără a mai chestiona valorile puse în joc, altfel spus, democrația străină de un telos al statului însuși de a promova statul de drept, libertățile și drepturile, să descurajeze antisemitismul – s-a infirmat. Democrația este mai bună decât orice autoritarism, pe față sau mascat, dar într-o asemenea înțelegere nu poate destul. Hannah Arendt avea dreptate când acuza că antisemitismul înflorește și în democrații. O reflecție de sine a democrației însăși a devenit de mult necesară.
A treia este că cele mai vechi popoare sunt obiect predilect al atacurilor. Chinezii și evreii sunt, cum se știe, popoarele cele mai vechi păstrate de istorie. Ele au contribuit imens la cultura umanității, iar din cultura lor s-au împărtășit mulți. În Asia de Est nu găsești loc fără urme chineze. În Europa și America cultura evreilor a avut impact în aproape orice domeniu. Bianca Kühnel a arătat foarte bine cât de mult a preluat arhitectura lumii chiar din soluțiile vechiului Ierusalim. Despre fiecare dintre aceste două popoare, rivalii au spus lucruri oribile. Extraordinara durată a celor două popoare și prestațiile lor culturale sunt însă pline de învățăminte. Nu ar fi cazul unei dezbateri pe această temă?
Închei cuvântul meu cu ceea ce am spus și în prefață. De ani buni a devenit limpede că nu se mai poate scrie istoria României de după obținerea independenței de stat fără a lua în seamă cercetările precis documentate ale lui Carol Iancu. Acum, după apariția cărții Miturile fondatoare ale antisemitismului, putem spune, cu argumente solide, că nu se mai poate scrie nici istoria evreilor și a Europei fără a lua act de cercetările sale. De aceea se cuvine elogiată inițiativa Editurii Hasefer din București de a traduce cartea.

(Cuvânt la lansarea cărții lui Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre, Hasefer, București, 2018, Târgul Gaudeamus, București, 15 noiembrie 2018)