Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici, 2023
Premiul I, secțiunea Roman

 

 

Câteva zile n-a deschis gura acasă. Gheorghe, alintat Geo („Că Gheorghe e nume de țăran, dragă”), a tot întrebat-o ce are, de ce-i supărată dar n-a primit un răspuns care să-l mulțumească. Încruntată, oftând, lăcrimând, Marghiolița a evitat să-i vorbească despre Singurați, despre povestea plânsă sub teiul din curtea Ninei. Motiva că este întoarsă pe dos din cauza unor dureri de cap, care nu-i mai treceau. Avea, însă, grijă să-i gătească bărbatului mâncărurile preferate, să calce, să deretice, să-l întâmpine cu zâmbete.
Așa cum intuise, n-a trecut mult și a aflat tot satul ce necăjită e nevasta lui Gheorghe Dudu, ce familie haină are în satul natal și cum, din bunătate, rămăsese fără partea ei de avere. Nina își făcuse treaba cu prisosință, ajutată de Didina și de telefonul fără fir, care umfla o știre de la o poartă la alta până ajungea o uriașă dramă.
La câteva săptămâni, într-o duminică la prânz, s-au auzit strigăte la poarta familiei Dudu. Două femei șleampete, îmbrăcate din cap până în picioare în negru, robuste cum le stă bine unor gospodine cărora nu le este frică de bărbat sau nu-l au, cu fețele precum un pergament, zgâlțâiau de zor portița din lemn.
— Gheorghe! N-auziți, bre? Hei, Gheorghe! Ești surd? Ia și ne deschide imediat.
— Ho, ce strigați așa? a deschis, Gheorghe, o fereastră și le-a făcut semn să aibă răbdare.
— Poate vine muierea ta să ne deschidă, a strigat și mai tare una din ele apoi a continuat încet: că nu-i șchioapă și nici n-o dat ortu’ popii, n-avem noi norocul ăsta, fire-ar ea al…
— Nu noi. N-are el noroc, a mormăit a doua.
Marghiolița, cu mâinile într-un lighean plin de făină, l-a privit pe Gheorghe.
— Du-te, Margi, du-te și dă-le drumul, a îndemnat-o, blând, bărbatul cărunt, cu ținută de militar. Te rog să nu spui un cuvânt de față cu ele. Să taci, Margi, indiferent ce-o să auzi.
— Tac, Geo, tac. De altfel, eu nu mă bag în problemele voastre de familie, doar știi.
Când le-a văzut pe surorile Dudu trecând pe strada care ducea spre casa lui Gheorghe, Nina, moartă de curiozitate, a ieșit urgent la poartă. Femeile călcau apăsat, zguduind pământul sub tălpi de parcă trecea un regiment de infanterie. Nu prevăzuse că vorbele ei, aruncate la câteva cești de cafea băute prin vecini, aveau să ducă la un deznodământ atât de rapid. „Ce-aș mai vrea să fiu o muscă și să aud ce vor spune! Parcă mi-e și milă de ea. Zice lumea că nu-i decât o curvuliță care a pus mâna pe alde Gheorghe Dudu când nici nu se răcise bine nevastă-sa. O fi, nu degeaba o foarfecă femeile din sat. Dar își vede de casa ei de când s-a măritat. Bine, acum e și bătrână, cine dracu’ s-ar mai uita la ea. Oricum, nu mi-e rușine nici cu astea două matracuce. La cum arată, parcă-s moartea cu coasa, îți vine să fugi în lume când le vezi.”
Surorile lui Gheorghe, Catinca și Anica, ajunseseră val – vârtej la poartă, venind direct de la slujbă. Erau hotărâte să pună la punct lucrurile cu „vagaboanda” de cumnată. Aflaseră că Margi („cum o alintă prostu’”) rămăsese numai cu chiloții de pe ea, lăsând totul familiei din satul prăpădit în care se născuse.
Mai mari cu șapte ani decât fratele lor, Anica și Maria erau gemene. Se apropiau binișor de nouăzeci de ani. Rămase amândouă văduve în același an, își împărțeau timpul între biserică, rugăciuni și (rar) nepoți, când fetele îi aduceau de la București. Activitatea lor principală era, însă, bârfa. Mureau să afle ce zice unul, altul, cine cu cine s-a drăgălit, cine s-a despărțit, ce scandaluri s-au mai născut. Bârfa ținea loc de medicament, era rațiunea zilei de mâine, modul lor de trai.
Când au auzit, de renunțarea Marghioliței la averea care i se cuvenea legal din satul din Giurgiu, le-a luat cu leșin, au trebuit să-și dea una alteia cu apă pe față, au avut palpitații, de furie li s-au zbătut venele la tâmple. Însă nu din pricina renunțării strigau la poarta lui Gheorghe, deși furia le fusese alimentată mereu de bârfe proaspete, Nina înflorind de la o zi la alta povestea. Supărarea dăduse în clocot cu o săptămână în urmă și ajunsese la paroxism în duminica în care au poposit la poarta fratelui lor. Veștile, care circulau cu viteza luminii prin sat, nu se opriseră la știrea că Marghiolița rămăsese lipită pământului. Era mai mult și mai grav. Iar dacă se adeverea ce aflaseră… nici nu se punea problema să tacă, să nu se amestece. ”Fire-ar a dracului de pațachină!” au țipat una la alta, aproape să se păruiască de parcă era vreuna vinovată de existența Marghioliței. Toată săptămâna și-au făcut planul în amănunt, reluând din nou și din nou subiectul, întorcându-l pe toate fețele, repetând una alteia ce vor spune, cum au să abordeze problema astfel încât să rezolve situația care le ridica tensiunea. Sâmbătă au decis: după slujba de duminică aveau să meargă la casa fratelui și să pună ordine în viața lui. Ceea ce aflaseră depășea orice urmă de bunăvoință.
— Anică, eu o omor. O omor și gata. N-am suportat-o niciodată pe curvă dar asta, asta… spumegase Catinca la auzul veștii, amenințând aerul din jur cu bastonul. O omor!
— Liniștește-te, surioară, să nu faci oarece la cap de nervi. Nu merită să mori sau să faci pușcărie pentru una ca ea, a liniștit-o Anica, la fel de nervoasă. Lasă, mergem duminică la Gheorghe și punem piciorul în prag. E imposibil să nu ne asculte, e fratele nostru.
Marghiolița le-a deschis poarta tăcută. Anica și Catinca au trecut pe lângă ea ca două furtuni, pufnind din nări, fără să salute. Încruntat, Gheorghe Dudu le urmărea de la geam.
Scandalul copt zile în șir, răsucit până la mici detalii, a pornit imediat cum Marghiolița a închis ușa în urma lor.
— Să nu crezi, târâtură, că am uitat cum te ațineai după Gheorghe încă de pe vremea când era însurat, a deschis ostilitățile Catinca, ațintind-o pe Marghiolița cu doi ochi injectați de furie. De supărare și necaz o murit săraca femeie, nu de boală. Da, nu te holba la mine ca o proastă. A aflat, biata de ea, că fraierul avea drăguță tânără, chiar pe servitoarea care se prefăcea că o îngrijește. Bine nu i-a fost. Tu, curva dracului, ai venit în gospodăria asta în curul gol? Ai venit. Ei bine, așa să și pleci! Am auzit prin sat că, dacă moare nenorocitul, îți trebuie averea lui. Ia vezi! Să nu-ți îndoi un baston pe spate! Că dară nu pentru tine am dat noi iscălitură că renunțăm la avere. Zi, prostule, zi și tu ceva, nu sta mut ca blegul.
— Așa e, are dreptate Catinca, zi și tu ceva, Gheorghe, a cerut impetuos și Anica.
— Da’ voi cu ce drept vă băgați în casa mea? s-a stropșit la ele Gheorghe, căruia i-a revenit graiul după primele momente de stupoare. Margi n-a cerut nimic, deși mă iubește ca pe ochii din cap și are grijă de mine cum nici nu am sperat. Ea are grijă, nu voi. Ați venit voi să mă îngrijiți, să-mi gătiți, să faceți curat? Ha! Aud?
— Geo, nu știu de ce mă acuză dar îți jur, n-am nevoie de nimic, s-a apărat, Marghiolița, cu ochii în lacrimi. Dacă e atâta scandal cu casa, fă un act și dă-le lor tot. Acum fă-l, să terminăm! l-a rugat, cu mâinile pline de aluat prinzându-l de mâneca flanelei. Eu nu vreau nimic!
— Știu, Margi, știu că nu vrei, a privit-o cu duioșie Gheorghe. Tu ai un suflet de aur. Da’ voi? s-a întors, furios, către cele două care se proțăpiseră în mijlocul camerei. Voi ce drept aveți?
— Ce drept? a strigat, Catinca, lovind în podea cu bastonul. Ce drept, ha! Uite că-ți spun eu acușica. Mucosule, casa ți-ai renovat-o și cu dreptu’ nostru. Ne-a fost milă că rămăseseși văduv, că te chinuiseși ani de zile cu o muiere bolnavă și ți-am dat tot, fără să știm că aveai de drăguță pe servitoare. Am renunțat la averea de pe urma părinților și tu ai vândut-o. Iar banii i-ai băgat în casa asta. Noi n-avem drept?! Da’ ea, vagaboanda, sărăntoaca, ea ce drept are?
— Și dacă am renovat-o, ce? a urlat și Gheorghe, ridicându-se brusc. Voi ați renunțat la moștenire. Nu v-am rugat, nu v-am implorat, nu v-am amenințat cu ciomagul. Gata, s-a terminat. Ați renunțat? Aleluia. Dreptul vostru a murit când ați semnat că nu vă trebuie. Înțelegeți? Nimic, niciun cui de aici nu vă aparține. Ia cărați-vă la casele voastre, babe nebune! Și să nu vă mai prind pe aici că… a ridicat pumnul spre ele, încremenite în mijlocul camerei ca două momâi negre.
Cu toată împotrivirea, care le schimonosise și mai tare obrazul adâncindu-le caraghios ridurile, cele două musafire nepoftite au fost alungate, îmbrâncite din spate de brațul ferm al fratelui mai mic. Au ieșit bombănind blesteme la adresa Marghioliței care, după ce îl rugase să le dea lor tot, tăcuse cu ochii plecați. Gheorghe a încuiat poarta, s-a așezat nervos pe un scaun apoi și-a turnat o dușcă de rachiu.
— Geo, eu… a dat să spună ceva însă Gheorghe a oprit-o.
— Să nu spui nimic. Taci și stai jos, Margi. Aici, lângă mine. Să nu crezi că n-am aflat prin ce treci. Mi-a spus Didina. Nu da din mână, a aflat și ea de la Nina. Femeie, femeie, trebuia să-mi spui, să-mi povestești. M-ai mințit! M-ai rugat să te las în satul tău fiindcă ți-e dor să te rogi la mormântul părinților, să dormi câteva zile în casa copilăriei, să-ți aduci aminte… Și tu ce ai făcut? Înțelege, nu sunt supărat că ai renunțat. Nu-mi pasă, mă doare că n-ai avut încredere să-mi spui.
— Of, Geo, a clipit din gene Marghiolița, frământându-și degetele ca niște cârnăciori, nu trebuia să-ți spună. Didina asta! Da’ și Nina… mare cață. A jurat că va ține secret. I-am spus că nu doresc să te supăr, că nu vreau să știi ce prostie am făcut. Ai tu destule pe cap, voiam să am grijă de inima ta. Iartă-mă, eu…
— Nu le certa, bine au făcut. Și nu plânge, ți-am spus că nu sunt supărat. De fapt, hai să le lăsăm în pace pe Nina și Didina. Stai lângă mine. Am ceva important să-ți spun.
— Bine, stau. Tac și ascult, dragule, ascult. Oricum, s-a lăsat și aluatul. Voiam să-ți fac gogoși dar cu tot scandalul… Îl arunc, o să-ți fac niște clătite. Geo, îmi pare rău că am renunțat. Indiferent ce spui, cred că ești supărat însă, știi și tu… mi-a fost milă de ei.
— Am făcut testament în favoarea ta, Margi, și-a lăsat, Gheorghe, nevasta cu gura căscată. Legal, la notar. De asta au venit țațele azi, le doare în cur de partea ta de la țară. Și nu-ți mai cere iertare, ți-am spus că nu-mi pasă de averea ta. Nu mint, chiar nu-mi pasă. Nici babelor nu le-a păsat ce-ai făcut în Giurgiu, le-a luat dracu’ auzind că ți-am lăsat ție tot ce am aici. Nu știu cum naiba au aflat dar de asta au venit cu o falcă în cer și alta în pământ. Visau că se vor înfrupta nițel și ele din casa asta, deși nu știu la ce le mai trebuie. Idioate, bat acușica suta.
— Nu înțeleg de ce mă urăsc așa de tare, s-a plâns Marghiolița, sorbind cuvintele lui ca pe o apă vie dar fără să-i tresară un mușchi pe față. Eu am fost mereu respectuoasă cu ele și… femeia nu a mai continuat însă ochii ei, îndreptați înspre Gheorghe cu o privire umedă, bolnăvicioasă, au fost străbătuți de un scurt licăr de veselie.
— Lasă-le în plata lor, să moară cu ura lor cu tot. Tu ai auzit ce am spus până acum? Repet, ți-am făcut testament, femeie!
— Testament? Doamne, iartă-mă, ce testament! s-a agitat Marghiolița, de parcă doar atunci înțelesese. Da’, zău, Geo, mare prostie! Nu-mi trebuie un capăt de ață. Acum înțeleg de ce au venit furioase, cătrănite. Nu vreau, nu-mi trebuie. Au să te urască. Pe mine nu m-au acceptat, la iubire din partea lor eu n-am visat dar, pentru nimic în lume, nu aș vrea să te dușmănească pe tine. Mă simt vinovată. Din cauza mea… nu, nu!
— Ba trebuie, Margi, trebuie. Nu te las pe mâna celor două babornițe. Eu mă pot duce oricând. Cu inima mea… Și să nu te mai aud că nu vrei! Mă supăr, nu-mi las eu nevasta să se ducă la mânăstire, a încheiat sever.
Uitându-se la el ca la o icoană, Marghiolița a lăcrimat sughițând.
— Geo, nu știu ce să… dacă așa ai considerat tu… Lasă, nu poate fi așa de aspru Dumnezeu și să te ia de lângă mine! Am să mă rog zilnic să fii sănătos. Iar de-o fi să murim, că asta ne așteaptă pe toți, aș vrea să mă duc eu întâi. Sau să murim odată.
Toate amănuntele testamentului avea să le afle Marghiolița, depănate molcom de Gheorghe, vesel după ce înghițise două păhăruțe de rachiu. Povestea ei, cu aventurile renunțării și plânsă sub teiul vecinei, ajunsese repede de la secretoasa de Nina mai întâi la Didina și de acolo la tot satul. După ce înțelesese care era adevărata cauză a durerilor ei de cap, Gheorghe, suspicios de felul lui, o ținuse sub observație. Nu-i trebuise mult ca să se convingă că Margi era cea mai cinstită femeie, cea mai iubitoare soție. Impresionat de nefericirea ei, de secretomania – cu care învelise renunțarea la avere într-o banală durere de cap – dar și de bunătatea de care dăduse dovadă lăsând totul fraților, bărbatul a mers glonț la notarul din sat și i-a cerut să întocmească un testament. Câte ceva despre notar și testament transpirase prin sat ajungând și la scorpii. Deh, tot gura Ninei, pe care Gheorghe o luase de martor. Sau poate de la Didina, martor și ea la semnarea actului. Ciudat, Nina nu-i suflase nimic Marghioliței dar avusese grijă să întindă, pe toate ulițele, bârfa. Marghiolița fusese singura care nu aflase mai înainte de vizita scorpiilor. Preocupată să-i facă voile și plăcerile dragului ei de bărbat, nu ieșise din casă după întoarcerea din satul natal.
Iar de la testamentul miraculos și până la o nouă criză de inimă, care s-a oprit definitiv într-o după amiază, n-a mai fost decât un pas.
La puțin peste șase luni, de la duminica în care aflase care este voința lui Gheorghe Dudu, perioadă în care Marghiolița s-a comportat ireproșabil, a fost nevasta drăgăstoasă care nu i-a dat în niciun moment motive să se îndoiască de hotărârea pe care o luase și să retracteze actul, bărbatul a depus definitiv armele. Să fi contribuit la asta și sexul, cu care-l îmbia nevasta noapte de noapte, ba uneori chiar și și ziua? Cine știe! Gheorghe nu se plânsese de atacurile ei romantice. Dimpotrivă, era fericit. Întinerise. Marghiolița avea darul să-l facă să zboare oricând deși, la vârsta lui, alți bărbați trăseseră de mult obloanele. Cum era greu de știut ce se petrecuse în dormitor, dincolo de draperiile trase și de ușa închisă, nimeni n-a putut spune că Marghiolița era răspunsul la întrebarea de ce, la scurt timp după ce semnase testamentul, s-a dus Gheorghe Dudu în altă lume. Certat cu surorile, prea puțin prietenos cu vecinii, nu le trecea aproape nimeni pragul. Venea des Nina la cafea dar de la ea lumea aflase numai de bine, Margi întruchipa visul oricărui bărbat care își dorea o nevastă perfectă. Nu puteai să o acuzi, indiferent câte blesteme și bârfe răspândiseră Anica și Maria. Un lucru era cert: în șase luni Marghiolița Dudu ajunsese o văduvă înstărită, cu o casă în Giurgiu și alta aproape de București.
Ajunsă acasă, după lacrimi vărsate și belșug în biserică și cimitir, după leșinuri și ochi dați peste cap, Marghiolița se ocupa pe cei ce voiau să aducă un ultim omagiu proaspătului plecat. Îmbrăcată într-o rochie neagră și strâmtă, ce crăpa pe coapsele pline, cu părul încolăcit în rotocoale aranjate artistic, împărțea colivă în pahare din plastic.
— Nu mai plânge, Margi, o ostoia Nina. Atât i-a fost dat.
— Nu plâng, Nina dragă, dar mă doare sufletul. L-am iubit tare mult. Eu ce mă fac fără el?
— Ești încă tânără, e posibil ca viața să-ți ofere alt prilej, să iubești din nou, să trăiești lângă un alt bărbat. De ce nu? Cât ai, 62? Ehe, alții și-au refăcut viața și mai târziu. Să știi că mă bucur tare mult că ți-a făcut testament și poți trăi aici, fără să ai necazuri cu babornițele. Le-ai văzut cum arătau? Nici n-au vrut să vină la pomană, scorpiile naibii, au plecat ca împușcate direct de la cimitir, fără să vorbească cu nimeni. Și-aveau niște priviri! Să te ucidă, nu alta.
— N-au venit deși le-am invitat. De dragul lui, sincer îți spun. Dacă era după mine… jur, nici la înmormântare nu le-aș fi chemat. Nu știu, Nina, mă bat gândurile. Dacă Geo a suferit mult după scandalul acela? Dacă a ținut în el tot amarul și inima lui nu a mai suportat? Dincolo de vorbele aruncate, de jigniri, de țipete, erau plămădiți din același sânge. Mie nu mi-a spus, dar, știi și tu, era sensibil. Dacă m-ar fi acuzat și m-ar fi jignit numai la noi în casă, poate ar fi trecut mai ușor peste. Poate, zic și eu. Dar au umplut tot satul de ură, de blesteme. Geo era respectat, a fost cineva în sat. L-o fi durut fiecare cuvânt iar inima lui bolnavă n-a mai putut duce. Cât despre testament, îi sunt recunoscătoare însă eu n-am vrut, Nina. N-am vrut. N-am vrut și nici n-am știut ce are de gând. Am vrut doar să trăiască, a încheiat Marghiolița, suspinând cu zgomot într-o batistă.
— Știu, Margi, mi-a povestit chiar el că habar n-ai de faptul că va semna un testament. Mi-a spus în ziua când am fost la notar. M-a rugat să tac, de asta nu ai aflat de la mine. Și-apoi, știi că sunt secretoasă. A pus-o să jure și pe Didina. Habar n-am de unde au aflat babele, însă bine a făcut că le-a dat afară. Dar… se poate să ai și tu dreptate, poate că de la scandalul de atunci să i se fi tras moartea, a preluat Nina concluzia sugerată discret de văduvă.
Marghiolița nu mai era atentă. Vorbea cu Nina, punea în pahare colivă însă gândurile îi erau în cu totul altă parte. Trebuia să inventeze ceva. Altceva. Avea nevoie de un plan nou. Se interesase discret de pensia de urmaș, cuvenită de pe urma lui, dar era foarte mică, nu i-ar fi ajuns să trăiască așa cum se obișnuise. Cât fusese în activitate, Gheorghe Dudu lucrase ca maistru la o fermă de porci dintr-o comună alăturată. Avusese un salariu decent însă nu foarte mare. După ieșirea la pensie, suplinise venitul cu bani rezultați din vânzarea de porci. Îi creștea în cotețele din spatele grădinii și îi vindea înainte de sărbători. Câțiva ani, votat pe lista partidului de stânga, încasase și indemnizație de consilier. Habar nu avea Marghiolița ce și cum făcuse, știa doar că niciodată nu le lipsiseră banii. „Să treacă și parastasul de patruzeci de zile apoi am să găsesc și eu o soluție. Nu știu care, nu știu cum dar, îmi jur, în nici într-un caz eu nu am să cresc porci”, și-a acordat un răgaz la îngrijorările care îi săgetau liniștea de văduvă.