Dorința de a evada din „închisoarea pământului” (Hannah Arendt) este tot mai desprinsă de vechea rețetă platonică ce a parcurs secolele culturii occidentale. Trupul și sufletul vor fi concomintent „salvate”, sau mai bine spus „mutate” pe alte suporturi la rândul lor îmbunătățite conform visul tehno științific. Probabil postomul nu va mai fi preocupat de aceleași întrebări ca și omul. Este greu să ne imaginăm ce alte întrebări și-ar putea pune în afară de cele pe care tehnica i le va scoate în cale. S-a discutat îndeajuns de mult despre înlăturarea sensului existenței umane. Husserl este una dintre vocile care a exprimat ceea ce constituia, la acea vreme, îngrijorarea majoră: „În mizeria vieții noastre această știință nu are nimic să ne spună. Aceasta exclude de la bun început acele probleme stringente pentru om, care în vremurile noastre tulburi, se aud în jocurile destinului: problemele sensului sau non-sensului existenței umane în complexitatea lor. Aceste probleme în generalitatea lor și în necesitatea lor, nu pretind oare, pentru toți oamenii, considerații generale și o soluție rațional fondată? În definitiv, acestea privesc omul în comportamentul propriu al acestuia, în fața lumii circumscrisă umanului și extraumanului, omul care trebuie să aleagă liber să se plăsmuiască în mod rațional pe sine însuși și lumea care îl înconjoară. Ce are de spus această știință despre rațiune sau non-rațiune, ce are de spus despre noi oamenii ca subiecții acestei libertăți? […] Adevărul științific obiectiv este exclusiv o constatare a ceea ce lumea, fie lumea fizică, fie cea spirituală, este de fapt.” Pentru filosofiile „antropocenului” nu este nimic mai problematic decât acest „om care trebuie să aleagă liber să se plăsmuiască în mod rațional pe sine însuși și lumea care îl înconjoară”. Libertatea a fost mereu o chestiune atât de dificil de explicat sau justificat, în măsura în care ea s-a jucat mereu într-un mediu „programat”, fie de metanarațiuni, fie de spații artificiale tot mai extinse conduse de o rațiune instrumentală. Noțiunea de libertate va trebui, din nou, regândiră, în momentul în care noi actori intră în joc, o întreagă lume non-umană pe care cel puțin criza ecologică o readuce în scenă, dar nu în forma „optimist-pasivă” cu care ne-a obișnuit „progresul”.
Latour este una dintre vocile care înțelege lumea în noul limbaj al filosofiei orientate către obiect, iar termenii săi fundamentali (relaționare, ireductibil, cutie neagră, mediatori, aliați) nu lasă spațiu nici pentru „iluzia corelaționistă” și nici pentru teorii optimiste ale comunicării. Totuși, chiar dacă nu există principii care ghidează obiectele, există rezultate vizibile în termeni de putere. Unele alianțe sunt mai puternice, altele mai slabe. Acest mod de a vedea lucrurile schimbă radical aproape toate concepțiile moderne. Spre exemplu adevărul nu mai are nimic de-a face cu cele trei teorii învățate la școală. După cum observă Graham Harman, la Latour, „adevărul este un rezultat și nu un punct de pornire”. În cuvintele lui Latorur, „o propoziție nu rezistă pentru că este adevărată, ci este adevărată pentru că rezistă”. Tot ceea ce există sunt actanții care crează alianțe durabile sau nu, iar acest lucru este valabil pentru oameni, bacterii, personaje imaginare și ghețari. Și timpul devine ceva extrem de diferit față de ceea ce ne-a învățat Bergson sau filosofiile care pun preț pe proiect. Pentru Latorur nu există potențialități. Obiectele sunt suma alianțelor în fiecare moment. Iar acestea se stabilesc într-o luptă continuă. „Timpul nu trece. Timpul este ceea ce este pus în joc de forțe”, iar în acest joc sunt create obiecte puternice, ireversibile. Tocmai pentru că totul intră în jocul forțelor, nu se poate vorbi despre o diviziune între natură/cultură, lumea umană/lumea non-umană. „Nu am fost niciodată moderni” pentru că astfel de dihotomii pure nu sunt posibile deși visul de a le purifica a fost un actant puternic în cultura occidentală, iar rezultatele privirii umane asupra lumii sunt vizibile. Cu siguranță trăim în momentul în care alte alianțe, mai puternice decât cele de care e capabil omul, se formează. În „parlamentul lucrurilor” s-ar presupune că omul ar trebui să învețe să asculte și să negocieze cu puterile și alianțele non-umane.
În această negociere cu siguranță va intra în discuție multiplicarea corpurilor umane, fie ea naturală, asistată, ameliorată. De data aceasta punerea în discuție a multiplicării vine ca urmare a presiunii create de modificările pe care specia noastră a adus-o mediului înconjurător și nu numai din „interiorul” lumii umane. „Într-un articol recent intitulat Feral Biologies, Anna Tsing sugerează că momentul de cotitură dintre holocen şi antropocen ar putea fi distrugerea totală a majorităţii refugiilor în care diversele ansambluri de specii (incluzând sau nu oamenii) s-ar putea reface după evenimente majore (ca deşertificarea sau despădurirea sau… sau…).” Urmărind cercetătorii antropocenului Donna Haraway propune un nou slogan: „Faceţi-vă rude, nu copii!” [Make Kin Not Babies]. Asta deoarece „limita pe care o reprezintă antropocenul/capitalocenul are multe semnificaţii, inclusiv distrugerea imensă şi ireversibilă care are loc acum, care va afecta nu doar cele 11 miliarde de oameni care vor locui pe pământ spre finalul secolului XXI, ci şi celelalte miliarde de creaturi. (Numărul şocant, dar deloc exagerat, de 11 miliarde va fi atins doar dacă rata naşterilor la nivel mondial va rămâne scăzută; dacă va creşte din nou, toate previziunile pică.) Pragul extincţiei nu este doar o metaforă; colapsul sistemului nu este un thriller. Întreabă orice refugiat, din orice specie ar fi el”. Această înrudire are în vedere o „ecojustiție multispecii” care curpinde „și oamenii” și are în vedere mai ales comunicarea cu rudele care nu ne sunt familiare. Totuși, rămâne să chestionăm dacă nu cumva în felul uman de a comunica nu se ascunde o imposibiliate „genetică” de a auzi obiectele și speciile în mod nedistorisonat. Dacă nu cumva noile înrudiri vizate nu sunt decât o mască pentru un antropocentrism, de data aceasta, disperat.