Când cobori la Napoli din trenul „alta velocità” de care nici măcar nu te poți bucura dezinvolt și superior fiindcă ai simțurile atașate de cătinelul bucolic cfr și tot nu te poți abține să te uiți ca un copil de clasa a IV-a la burtiera pe care scrie 300km/h, ieși într-o gară modernă tip open-office space. Dacă nu ar fi deranjată simetria de sticle, oțel, Feltrinelli, Coop, Carpisa etc. de fântâna cu sirenă și puținele figuri care intră la catgoria pierde-vară (și ce veri lungi mai sunt de pierdut…) ai spune că orașul dezamăgește, nereușind să satisfacă niciun clișeu din mintea turistului care vine să guste haosul din sudul Italiei (centru-sud). Trenurile rapide nu depășesc axa Milano-Salerno sau Venezia-Salerno marcând totodată o linie „geo-politică” trufașă asemănătoare cu inepțiile românești legate de „teleormanizare” (nu se știe care ar fi termenul opus și de dorit… „ardelenizare?”, „it-izare”?). Napoli este așezat la limita nordică a Teleormanului italian, iar după ce ieși din gară, cel puțin primele câteva sute de metri îți aduc aminte de București, în partea de clădiri somptuoase secol XX combinate cu Mall-uri sticloase.
Totuși, dacă ieși chiar și 50 de metri în afara parcursului turistic al străzilor indicate, un alt Napoli care trăiește sub pielea subțire a primului te acaparează. Probabil loviți de morbul corectitudinii politice atât de necesară pentru ghidurile turistice și prezentarea locurilor de cazare pentru turistul de masă, italienii vorbesc de orașele de sub piele (pe care le găsești în proporții din ce în ce mai mari înspre sud) folosind termenul „zona multietnica”. Neaoșul „extracomunitari” este total exclus din orice publicație promoțională și din limbajul oricărui comerciant, oricât de mic și lateral. Dar pe lângă amestecul de rase și etnii, cel mai interesant la Napoli este că rezistând încă parțial gentrificării, orașul devine, în întregime, un fel de „extracomunitario” inadaptat la sine însuși. Senzația cea mai puternică pe care ți-o dă mixul de extreme care e Napoli e că ai ajuns prea repede sau prea târziu. Cu siguranță nu mai e ce a fost și nu este încă ceea ce aproape orice oraș european spălat sub unghii devine: o struțo-cămilă destul de previzibilă cu două centre (aria shopping și aria loc pentru selfieuri cu monumente). După câteva plimbări prin zonele indicate și puțin în afara lor (maxim 800 m) poți admira felul în care logourile consumiste omniprezente în lumea occidentală (gen McDonalds) sunt înghițite și „depeizate” de străzile înguste care emană un întuneric de biserică îngropată în palazzourile lipite de ea (pe mine m-au făcut să-mi aduc aminte de fotografiile gen „puterea naturii” cu copaci care au crescut înglobând în scoarța lor biciclete sau alte artefacte umane). Cerul mai clar decât un open-office și soarele mai abundent decât nurii unei starlete locale nu pot face nimic pentru străzile orașului. Oricâte cearșafuri colorate, prosoape cu supereroi, șosete, tricorui ar atârna, oricâte colțuri amenajate pentru sfinți, Madonne înecate în scrisori sau resturi de obiecte votive, oricâte pizzerii, motorini, magazine minuscule și intrări în clădiri monumentale s-ar înlănțui pe o bandă a lui moebius șmecheresc-infinită, străzile din Napoli emană un întuneric incurabil. Doar deasupra orașului sau pe lido poți scăpa de el. Ori în locurile hypercontemporary gen MADRE sau metroul care este „cel mai frumos din Europa” după spusele unui Jupân local care te pupă pe obraz și își dă seama doar după nume dacă ești sau nu un „grande uomo” (și toți care cumpără ciorapii pe care-i vinde sunt și nu te poți supăra chiar dacă știi schema. Ca orice italian și jupânul italian muncește de două sau trei ori în loc de una. Pentru că o dată face ce scrie în fișa postului, a doua oară face pe italianul, iar a treia oară face pe italianul care e altfel decât italianul-sudist de care se vorbește rău. Ca să-și apere aceste trei naturi e dispus să fie ghid, ghicitor în bolul de cristal și băiat simpatic care te face să zâmbești chiar dacă orice zi e „mai na gioia/niciodată o bucruie”). Bruegel il Vecchio a pictat pe la 1556 un tablou intitulat Veduta del porto di Napoli. Culorile reci, nordice pe care le-a folosit i-a făcut pe unii experți să se îndoiască de faptul că pictorul a văzut cu adevărat Napoli. Nimic din „orașul soarelui” nu pare să transpară în pictura sa. După patru zile de plimbări comunitari-extracomunitari nu pot să mă gândesc decât la faptul că poate Bruegel a pictat o „inversiune”: a luat întunericul emanat de străzi și l-a revărsat în mare și pe cer, iar soarele l-a dosit bine în barăcile și vasele portului, lăsând doar o pată murdar-luminoasă ca un cearșaf în loc de boltă.
Despre aerul de pericol și senzații tari pe care ar trebui să-l respiri nu aș putea spune prea multe. O ironie divină bună de transformat într-o memă pe fb a făcut să văd pe străzile orașului doar pistoale de jucărie, iar un fior mai degrabă ciudat decât de spaimă mi l-a dat o gașcă de copii care mima împușcarea unor trecători sau consumatori de bere la terasă, încercând să copieze mișcări cât mai experte în mânuirea armamentului. Cât despre Cartierul Spaniol care pică peste centru sau se înalță peste el, până la panorama cu de toate (Vezuviu, mare, sus numitele străzi care emană întuneric printe nenumărate cearșafuri… poate Napoli nu e decât o mare uscătorie) poți simți un fior mai degrabă „cultural” (de genul „se spune că aici mișună delicvența”), dar dacă te iei după doamnele elegante, amestecate cu pițipoance cu look universal (fundul și silicoanele din buze la vedere), sau chelnerii care dansează pe Despacito cu clientele frumoase (înalte, slabe și blonde) ajungi să crezi că și pericolul e „butaforizat”, menținut din motive turistice. Totuși, rămâne mereu o urmă de îndoială. Probabil Scampia (ultima stație de metrou, unde s-a filmat Gomorra) este mai în măsură să răspundă nevoii de adrenalină deși, mai nou, tinerii din cartier lucrează la un proiect numit „Jurnalul știrilor bune” în care să se vorbească și de florile roz care cresc printre „le guerre tra i clan” (războaiele între clanuri). Probabil și în Scampia, ca peste tot în Napoli alternanța dă culoarea locului. Un amestec de barăci, blocuri de 10 etaje făcute parcă din chirpici în care balcoanele sunt ținte cu plase, magazine șic care vând mobilă de ultimă generație, biserici feștite modern în stil graffiti, biserici închise de 500 de ani, bântuind ireal printre magazinele de telefoane inteligente, bănci și penthouseuri cu grădini de lămâi și portocale. Chiar dacă turistul nu merge în Scampia poate admira acest peisaj în drumul spre unul dintre cele mai inedite locuri din Napoli: Cimitero delle Fontanelle, datând din secolul XVI (când napoletanii ocupați de spanioli au găsit o cavernă în afara zidurilor orașului pe care au transformat-o în cimitir). Pe lângă tot felul de cranii legendare și cranii care „asudă” precum și cranii din timpul ciumei ceea ce sare în ochi, ca de obicei, este varietatea obiectelor lăsate peste morți: de la ursuleți de pluș, la elastice de păr, poze și desigur clasicele rozarii. Cimitero delle Fontanelle reprezintă și continuarea credinței în Purgatoriu, acest loc devenind un fel de „e.market place metafizic” în care morții îi ajută pe vii, iar viii aduc mângăiere ușurând cu rugăciunile și ofrandele lor, suferința morților din Purgatoriu. Probabil doar localnicii mai pot contabiliza profitabilitatea acestor shimburi. Pentru vizitatori, frigul, pulberea din nas și gură (un amestec de nisip cavernos cu cranii zdrobite) și plantele strident de verzi întrezărite în niște „feresre” cioplite în pereții grotei țin pe post de contact cu propriul corp, de care uiți în prezența atâtor capete care-ți stau la picioare.