Cantitatea de „știri false (fake news)” distribuite prin mediile de informare pare mai mare ca oricând. Abia dacă afli o relatare ce stă indiscutabil în picioare. Iar pagubele și tragediile însoțesc tot mai mult această evoluție.
Cum s-ar putea privi, bunăoară, afacerea de pe o mare parte a planetei (America și Europa) cu vaccinuri ce promiteau să dea rezultate în peste 90% din cazuri, pentru ca, acum, procurorii americani să deschidă anchete pe această temă? Când se dovedește că acele vaccinuri lasă sechele alarmante, pe care unele armate au început să le investigheze? Cum s-ar putea înțelege ceea ce Apelul Vigano a acuzat – folosirea pandemiei pentru a limita libertăți și drepturi cetățenești și a perpetua regimuri păguboase?
Odată cu conflictul din Ucraina, s-a mai trecut o limită – mass media s-au lăsat folosite, în unele locuri, în mare parte, în detrimentul adevărului. Nu se cunosc minimal istoria și situațiile în discuție, dar se relatează. În divorț cu deontologia informării, se citează doar o parte a surselor și se imaginează în privința a ceea ce gândesc, au făcut sau pățesc cei care iau decizii. Să nu mai vorbim de umplerea minților cu ură – chiar la unii ce se socotesc creștini!
După cum semnalau publicații din diferite țări, inclusiv din România, s-au prezentat, ca pentru necopți, jocuri video ca război real, filmări din alte conflicte ca fiind recente, fotografii de antrenament militar ca scene de război, oameni împușcați de localnici ca victime ale inamicului, bombardări de edificii în care se ascund grupări malefice ca altceva. Se recurge la personalizarea deciziilor și se pun epitete pe locul despre care se vorbea altădată elogios, la superlativ. Să nu mai amintim aplauzele pentru sancțiuni care vor costa oamenii de pretutindeni și decizii belicoase, care de fapt scindează umanitatea!
Războiul este, desigur, oribil, oriunde și este de înțeles condamnarea lui fără drept de apel. Moartea unui singur om este revoltătoare. La fel de inacceptabilă este și traficarea suferinței. Adevărul se stabilește însă totdeauna mai târziu, la negocierile ce urmează unui conflict și de către multe capete.
În sfârșit, în contraparte, cum am putea privi altfel cât de puțin se discută înțelegerea și cooperarea oamenilor și țărilor – evident surclasate acum de antipatie și pasiunea lovirii? Sau reluarea, după ani promițători, a ideologiilor, când dificultățile lumii vin mai curând din subdezvoltare, nedreptăți și lipsa viziunii? Sau când se înlocuiesc competiția și promovarea valorilor cu adversități?
Din nefericire, și consumatorii știrilor consimt să înghită falsuri. Este mai comod. Specialiștii în comunicare ne spun că s-a creat un cerc vicios – se distribuie neadevăruri, iar unii se lasă în seama lor, încât falsificatorii au clienți. Abia la intervale mari, oamenii își dau seama că au fost trași pe sfoară. Până atunci, cum spunea un romancier, dacă nu urmărești știrile nu ești informat, dacă le urmărești, ești dezinformat.
Să stăruim asupra falsificării din zilele noastre. Filosoful american Michael Cacciatore semnala, pe baze statistice, că s-a ajuns în situația în care adevărurile verificate, chiar cele stabilite prin cercetare științifică, nu prea decid disputele. Decid mai curând credințe, prejudecăți, oricum, optici subiective (vezi „Public Understanding of Science”, iulie 2016). Pare astfel că adevărului i s-a găsit succesorul. În mod semnificativ, o ediție a celebrului Oxford Dictionary (2016) a prezentat drept „cuvânt al anului” expresia „post-adevăr (post-truth)”, Cu ea s-au desemnat „împrejurările în care faptele obiective au mai puțină influență asupra formării opiniei publice, decât raportarea la sentimente și credințe personale”.
Iar dacă nu de adevăr, atunci despre ce este vorba? Un istoric contemporanist renumit a avut răbdarea să colecteze minciuni din viața cotidiană, politică, economie, media, cercetarea științifică, începând cu scrierea istoriei. Prin minciună, el a înțeles, pe urmele lui Augustin, „un enunț neadevărat făcut cu intenția de a înșela”. În minciună contează, așadar, neadevărul, dar împreună cu intenția, relația. În fapt, ne spune istoricul, odată cu progresul științelor experimentale și cu relativizarea experiențelor, s-a prăbușit încrederea în adevăr. De la formulele celebre ale lui Einstein (relativitatea generalizată), Poincare (convenționalismul), Gödel (imposibilitatea unui sistem ferit de contradicție) a plecat asaltul final. Nimic nu mai este socotit în sine adevărat, chiar dacă se intră în dilema: cum poate ridica propoziția conform căreia nu există adevăr în sine pretenția că ea este adevărată în sine?
Un fapt s-a impus, ne spune istoricul: „Adevărul este definitiv desfermecat; el mai contează în știință cel mult ca relativ, adesea în mod suficient ca neexistent sau, simplu, ca nerelevant” (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügengesellschaft. Warum wir nicht bei de Wahrheit bleiben, Murmann, Hamburg, 2006, p.122). Mai mult, adevărul a devenit o simplă denumire pentru „vederi arbitrare (beliebige Ansichten)” alese de fiecare. Iar odată cu adevărul, se prăbușește și veracitatea (Wahrhaftigheit), sau integritatea, care oricum depinde de subiectivitate.
Desigur, întrebarea cât de adevărate sunt adevărurile admise este veche. S-a făcut epocă deschizând-o, de exemplu, în cursul creștinării. Ea s-a pus însă mai ales în tradiția creată de criticii ideologiei (Marx, Engels, Ideologia germană, 1845) – ideologia fiind considerată redare în concepte pretențioase, dar deformată de interese, a realității. Optica s-a schimbat apoi, încă o dată. Adepții fenomenologiei lui Husserl au vorbit insistent de „construcția socială a realității” (Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Die gessellschafliche Konstruktion der Wirklichkeit, Fischer, Hamburg, 1970). Desigur, operăm în viața noastră cu asumpția realității, dar adevărul este în funcție de socializările în care suntem încadrați.
Un psihoterapeut de prim-plan a cercetat comunicarea și a tras concluzia că tocmai aceasta ne face să nu ajungem la realitate. „Nu există realitate absolută, ci numai subiectivă, parțial concepții ale realității cu totul contradictorii, despre care se asumă în mod naiv că ele corespund realității «reale»” (Paul Watzlawick, Wie Wirklichkeit ist die Wirklichkeit? Wahn, Täuschung, Vetstehen, Piper, München, 1978, p.142). Ajungem, desigur, la „realitate de ordinul unu” în experimente repetabile și verificabile, cu privire la parametrii fizici ai obiectelor. De pildă, știm din experiență care sunt proprietățile fizice ale aurului și este absurd să controversăm asupra lor. Intrăm însă într-o altă discuție dacă ne întrebăm asupra rolului aurului în viața oamenilor. De fapt, intrăm în „realitatea de ordinul doi”, în care este absurd să nu vedem că ceea ce este „real” rămâne discutabil. Tindem însă să ignorăm diferența dintre cele două ordine și să conferim realitate la ceea ce are doar „semnificație subiectivă (subiective Deutung)”. De la plurisemnificația cuvintelor, trecând prin traduceri ce trădează și, mai departe, prin dezinformarea organizată, urcând la elaborările intelectuale pretențioase, dar rămase fatal subiective, comunicarea însăși distorsionează. Ruperea de realitate este cu atât mai gravă cu cât, de la o vreme, devine intenționată. Prin manipularea comunicării se ajunge ca „asumpțiile, dogmele, premisele, superstițiile, speranțele și cele asemenea acestora să devină mai reale decât realitatea și să producă acea țesătură de iluzii pe care filosofia indiană o numește maja” (p.236). De care înțeleptul caută să se elibereze!
Desigur, comunicarea conține erori datorate comunicării înseși. Azi avem un tablou al erorilor mai bogat ca oricând – în realitate și în teorie (cum am arătat pe larg în monografia Argumentarea, ed. 2004 & ed. 2010). Studenții la teoria argumentării sunt datori să înțeleagă și să învețe acest tablou, spre a opera cu datele lui.
Dar azi suntem confruntați nu doar cu distorsionările adevărului datorate comunicării, ci cu ceva mai mult, anume, cu efortul organizat de a despărți oamenii de adevăr. S-a intrat practic în „epoca post-adevărului” – un „post-adevăr” generat nu atât de implacabila natură a istoriei, ci de acțiunea unor instituții și persoane. S-a ajuns în situația în care nu mai contează adevărul și s-a trecut la „post-adevăr”.
Comentatori care înlocuiesc adevărul cu ostilitatea pun apariția „post-adevărului” pe seama alegerii lui Donald Trump. Evenimentul ar fi cotitura spre folosirea „post-adevărului”.
Desigur, a fost o noutate a campaniei electorale încheiate în 2016 folosirea sistematică a facebook-ului și a twitter-ului. Acestea au prilejuit deplasarea discuției spre șarjă electorală, dispreț pentru fapte, recurs la știri false (fake news). Numai că legătura cu alegerea președintelui american nu se poate dovedi, acea competiție electorală fiind diferită de alte competiții doar prin vehemență. La neadevăruri se recurgea în lume demult.
În opinia mea, „post-adevărul” este mai cuprinzător și mai complicat decât un proces electoral. Unii îl leagă de propagandă. Și aceștia se înșeală, căci și propaganda este diferențiată. De pildă, instituția cu care propaganda s-a organizat, Congregatione de Propaganda Fide (1622, sub Papa Urban al VIII-lea), se ocupa de răspândirea religiei, dar și a limbii, științei și civilizației – „credința servind ca inițiere în civilizație” (P. Guilday, The Sacred Congregation de Propaganda Fide, 1921, în “The Catholic Historical Review”, 6-4, 1921). Propaganda nu este automat „post-adevăr”.
Un comunicaționist a descris proliferarea în vremurile noastre nu doar a erorilor, ci și a unor metehne care duc la înlocuirea adevărului. Bunăoară, mulți oameni se interesează mai mult de ceea ce le confirmă prejudecățile și stereotipurile. Mesajele simpliste sunt preferate. Oamenii mai curând se adaptează la mediul înconjurător și adesea nu vor să cugete altfel decât cei din jur. Într-un cuvânt, se gândește în „tendințe și prescurtări mentale eronate” (Bobby Duffy, The Perils of Perception. Why We’re Wrong About Nearly Everything, Atlantic Books, London, 2019, p.IX). Efectul social este că „politiceni, media și mediile sociale ajung la reacția pe care o urmăresc, de exemplu, accentuând relatări vii, negative, stereotipice, deoarece noi suntem influențați mai mult de acestea decât de statistici acurate, dar uscate. […] IIuzia (delusion) poate deveni ușor realitate pentru vaste fragmente ale populației” (X-XI). Se și ajunge la controlarea oamenilor. „Oamenii care exploatează sistemul iluziei umane pentru câștigul lor prezent sunt un risc social real. Ei ar trebui trași la răspundere. După cum noi avem, ca individualități, responsabilitatea de a face tot ceea ce putem pentru a rezista tentației de a cădea într-o gândire leneșă, eronată…”(p.XI). Se rezistă, oare?
Numai că „post-adevărul” este mult peste ceea ce caracterizează individualități aflate într-un cadru cultural. El nu este produs anonim, precum erorile comunicării sau metehnele ei, ci își are originea în acțiunea unor forțe din societate. Acestea vor smulgerea oamenilor din experiența de zi cu zi – oricum din naturala percepere a realității – și punerea minților sub controlul unor construcții constând din falsuri.
S-a spus recent că „prin mijlocirea tehnicii omul a părut să fi evadat din natură, ca și din istorie; virusul (coronavirus-19) îl învață, dimpotrivă, altceva. În ultimul mai mult de un deceniu, oamenii din lumea occidentală s-au temut mai curând de virușii computeriali, decât de adevărații viruși…. Virusul a deșteptat lumea din somnul ei tehnotopic. S-a dovedit că realitatea efectivă nu este digitală” (Richard David Precht, Künstliche Intelligenz und der Sinn des Lebens, Goldmann, München, 2021, p.7). S-ar putea ca, după ce alimentează deja pagube și tragedii pe scară mare, „post-adevărul” însuși să trezească oamenii. Deocamdată, însă, mulți sunt în plasa lui.
Tot mai multe exemple – legate de pandemie, de conflictul din Ucraina și de alte șocuri ale civilizației actuale – ne obligă să acceptăm că „post-adevărul” este un fenomen mai organizat decât redau analizele absorbite de constanța minciunii în istorie. El are subiecți identificabili. El lovește azi precum altădată extremismele, dar la scară nouă. El este nutrit de convingerea voluntaristă că „merge, căci doar noi hotărâm”. El și-a subordonat rețele de mediatizare.
Regăsim „post-adevărul” în propoziții individuale, raportate la experiență. El este însă bătător la ochi mai ales în propoziții despre realitatea ca întreg. Să luăm sub lupă câteva astfel de propoziții de mare circulație în societățile de azi: „Coronavirusul-19 este o producție a laboratoarelor acolo unde s-au constatat cazuri”; „Regimurile sunt fie autocratice, fie democratice, iar cele din a doua categorie țin de sensul lumii”; „Oriunde se moare, se comit crime”; „Umanitatea trebuie resetată instituțional, ca oamenii să nu mai trăiască precar”. Lista poate fi oricât de lungă. Ce au în comun aceste propoziții?
Propozițiile de acest fel sunt mai curând postulative decât constatative. Ele nu rezistă la o examinare factuală și stau de fapt pe sofisme. Ele nu vor să edifice, ci să influențeze. Nu corespondența cu stările de lucruri le motivează, ci mobilizarea minților.
Astfel de propoziții susțin ansamblul „post-adevărului”. Distincția adevăr-fals există dintotdeauna. „Post-adevărul” încearcă însă transcenderea ei prin generalizări forțate, fie ele și flagrant false.
De unde vine falsificarea? Sunt mulți factori astăzi care distorsionează imaginea asupra realității. S-a format o industrie a știrilor false pentru a manipula populații. S-a conturat profesia de delator și falsificator. Instituții întregi nu mai sunt sub control public, ci aservite unor inși sau grupuri. Cleptocrația și-a organizat rețele internaționale. Nu se mai dezbat chestiuni de interes obștesc, ci se anunță decizii. Digitalizarea favorizează folosirea de date fără context. Stilul propagandistic – „declarăm, căci, atunci când se vor prinde cetățenii, va fi prea târziu pentru ei” – a revenit.
Cum observa un jurnalist italian, se plutește într-o „hipnoză creată de nulități deghizate în oameni importanți”. Unele dintre conștiințele epocii au și atras atenția că a nu deranja opinii admise duce astăzi la falsuri. De pildă, când i s-a reproșat că, având o opinie proprie, nu ar mai fi în linie cu conservatorii, Frank Schirrmacher, prestigiosul editor al “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, a replicat: „sunt, ca toți ceilalți, doar martor la o gândire ce duce necesar la privatizarea câștigurilor și la socializarea datoriilor”. Adevărul era mai important decât ce spun colportorii.
Antidotul la „post-adevăr” este luarea în seamă a realității. Joseph Ratzinger, conservator par excellence, atrăgea atenția că „mesianismul politic” nu a dispărut. Înainte de 1990 era pe stânga, apoi s-a răspândit (Wendezeit fur Europa, 2005, p. 90). Iar cât va fi „mesianism politic”, nu va fi bine, căci acesta nu poate ține tot timpul în brațe adevărul.
Se obiectează frecvent că, în fond, nu am putea spune ce este adevărul, încât calea ar fi deschisă pentru orice altceva. Desigur, asupra adevărului se controversează. Ar putea fi „redarea faptelor”, cum spun unii, dar recunoașterea faptelor este în discuție. Ar mai putea fi „ceea ce insul crede”, dar așa ceva se sfarmă de stânca realității, „acordul în comunitate”, dar și comunitățile se înșeală, „ceea ce este scris”, dar este de verificat cine și în ce condiții a scris. Nu este un secret că teoriile adevărului nu converg. De exemplu, nu mai ajunge simpla corespondență a propoziției cu realitatea pentru a avea adevăr, cum credea Aristotel, căci realitatea confirmă și susțineri ce se contrazic. Nu mai ajunge nici concordanța cu celelalte susțineri, cum credea Kant, căci adevărul este chestiune de conținut, nu doar de formă. Nietzsche spunea că voința creează adevărul – numai că realitatea contează. Heidegger echivala adevărul cu un fel de „scoatere din ascundere” a ceea ce au făcut uitat, obnubilat, falsificat, necunoscut abordări și epoci culturale – doar că discuția despre adevăr se deplasează astfel spre altceva, fără a fi rezolvată.
De fundamentală importanță este însă împrejurarea că, în calitate de oameni, dispunem de adevăruri. Nu putem explica pragurile civilizaționale – tehnologia, morala, reflexivitatea, câte sunt – fără a recunoaște că adevăruri există. Adevărul rămâne raportarea la lume cu cel mai mare succes cognitiv și practic.
Cum înaintăm însă spre adevăr? O facem, inevitabil, în condiții empirice și în cadrul vieții în comunitate. Avem câteva descrieri ale înaintării spre adevăr în aceste condiții și în acest cadru. Deocamdată, „pragmatica universală” ne și spune cum înaintăm spre adevăr. Să fiu concis, o propoziție este adevărată dacă este inteligibilă – adică cel care o preia înțelege ceea ce a înțeles propunătorul; este formulată cu bună credință – adică cel care o propune este integru, nu caută să înșele; propunătorul este într-o relație justă cu cel căruia i se adresează – adică îl socotește ființă egală, nu ceva manevrabil; este susținută de probe, în cadrul logicii. Sub aceste condiții se ajunge la adevăr. Spus simplu, adevărul presupune și anume limbaj, disponibilitate, atitudine, pe lângă adecvare la experiențe și, până la urmă, la realitate.
Cum putem ieși din „post-adevăr”? În opinia mea, a căuta mereu întregul situației, a sesiza faptele și premisele lor, a examina argumentele și a le îmbrățișa pe cele mai bune este calea. Prudența în a prelua susțineri și trecerea lor prin cerințele menționate sunt sănătoase. Nu ajungem lesne la adevăruri definitive, dar măcar nu ne lăsăm hrăniți cu falsuri.

 

 

(Din volumul A.Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)