Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nicăieri nu-i ca acasă

 

 

Ana-Maria Murariu s-a născut în 2002 în Fălticeni, Suceava. În prezent este studentă în anul II la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Începând din 2018 a obținut mai multe premii literare. Acestora li se adaugă și Premiul revistei „Tribuna” la cea de a 53-a ediție a Festivalului-Concurs de Poezie „Nicolae Labiș”, care a avut loc la începutul lunii octombrie a acestui an la Suceava și Mălini.

 

 

Nicăieri nu-i ca acasă

 

 

Acasă e acolo unde oamenii duhnesc a băutură
unde inimile sunt fripte pe grătar
mâncate cu muștar și poate o salată de sentimente
rețeta e simplă
tai iubirea mărunt
dacă vrei pui și puțină durere în loc de ceapă
torni un pic de sânge și gata

Acasă e acolo unde perdelele stau aruncate într-un colț
unde întunericul pătrunde prin ferestre
numai când trece vreo mașină pereții sunt luminați
numai când scâncește alcoolul în oameni se mai rupe liniștea
în rest bezna inundă totul
numai candela pâlpâie în nopțile cu furtună
și podeaua scârțâie sub genunchii unei fete ce se roagă

Acasă e acolo unde sfinții din icoane închid ochii
ca să nu vadă durerea fabricată de un tată care a divorțat de Dumnezeu
plătește pensia alimentară foarte rar
o sticlă de bere dată de sufletul nu știu cărui mort
un corn la doi lei dat cu ciudă unui copil
și din când în când o lumânare aprinsă la cimitir
în rest trăiește alături de sticle
dansează cu ele
doarme cu ele
dar va veni ziua când sticlele o să-l omoare
și nu-i va plânge nimeni la mormânt

Acasă e acolo unde nu e acasă
unde băutura ține de mâncare deseori
și unde un suflet se chinuie să evadeze din maldărul de cadavre
unde a fost îngropat cu ani în urmă
a fost dat dispărut
nu l-a mai căutat nimeni
și când o să evadeze
nu o să-l mai recunoască nimeni
nici măcar Dumnezeu

**
am început să fug de tatăl meu
mă ascund sub coperțile cărților
sub coaja lemnelor
sub vișinii bolnavi din grădină
dar mereu mă găsește
nu lovește
nu mereu
dar cuvintele dor mai tare decât orice rană
cuvintele nu se cicatrizează
nu
ele sângerează până când inima o să poată merge mai departe
și știm cu toții că inimile șchioape merg greu mai departe

am început să plâng mai mult decât înainte
de parcă odată cu frica crește și volumul de lacrimi
azi un litru
mâine doi
până când borcanele nu or să fie de ajuns
compot de lacrimi cu cincizeci de bani borcanul
dar cine vrea să cumpere lacrimi?
nimeni
poate doar vreo mamă care nu mai poate plânge
și vrea să-și amintească gustul lor

am început să dorm cu inima deschisă
în fiecare noapte pătrund în ea umbre
nu e ca și cum inima mea e vreun bar deschis non stop
dar dacă aș închide-o
m-ar ucide amintirile ce s-au ascuns în ea
ziua în care iubirea a devenit doar un balon
odată spart nu mai poate fi umflat nici cârpit
ziua în care mâinile s-au desprins
s-au luptat
ca în final să câștige cel mai puternic
ura

am început să trăiesc din moarte
în fiecare duminică merg și le citesc morților
le scriu morților
aștept semne de la ei
tot ce primesc în schimb sunt vântul
un păianjen umblând pe caietul meu
și vaietele unei fetițe după fratele care a fugit în lume cu cancerul

am început și am început
dar n-am terminat nimic
nici măcar cărțile nu le-am terminat de citit
pentru că odată cu finalul lor începe durerea mea

**
suferința nu are margini
are o ușă pe care scrie intrare
și până să-ți dai seama că nu e nicio ușă pe care scrie ieșire
e prea târziu
deja îți târșâi picioarele prin noroi
deja simți cum groapa din fața ta nu e ultima în care o să cazi
deja simți cum speranța se ofilește
cu zdrențele atârnând de trup întinzi mâinile după un colț de pâine uscată
o ascunzi în mânecă pentru mai târziu
așa e și cu fericirea
o iei în mâini dar o ascunzi
niciodată nu se știe când te va zdrobi un bolovan de suferință
cu gândurile atârnând de ultimele fire de păr strigi după omul din fața ta
îi spui să se grăbească să nu cumva să întârzie la apel
tot ce primești în schimb e o piedică
noroiul îți acoperă fața și hainele
nu e de ajuns că ești un număr
acum ești și bătaia de joc a noroiului
întârzii la apel
tot ce primești ca răsplată sunt niște bice
cina o să fie o foame fierbinte cu aromă de scorțișoară
iar somnul o partidă de viol cu unul din ofițeri

suferința nu are margini
mai ales atunci când ești doar un număr
când libertatea ți-e ucisă de dorința de a supraviețui
când știi că în cincisprezece ani te vei lupta cu gândul de a muri sau cu gândul de a trăi pentru o nouă viață
dar noua viață nu mai vine
e luată și închisă într-un sac
și trupul ți-e aruncat în pustietate

suferința nu are margini
are doar o ușă pe care se intră
și de pe care nu se mai poate ieși

 

 

Cilka

 

 

sunt femeie
mi s-a spus că la apusul soarelui voi deveni o jucărie
frigul pătrunde în cameră odată cu izul de vodcă
unde mi-e femeia ?
nimeni nu știe
nici măcar femeia nu știe unde e
dacă e aici sau acolo
dacă e în trecut ori viitor
tot ce știe e că trebuie să supraviețuiască
dar oare chiar merită?

sunt femeie
mi s-a spus să lucrez într-un spital
dar ce vor spune ceilalți?
voi primi puțină căldură dar merită să primesc căldură când alții mor de frig
înfășurați în niște pături ponosite?
merită să ajut oamenii bolnavi ?
mai bine i-aș lăsa să moară
să se desprindă de gulag
de suferință
de muncă

sunt femeie
am salvat mâna unei fete de la moarte
dar n-am putut să o salvez de un bărbat
o țin de mână
ea suspină
dar eu nu simt nimic
stau tăcută și aștept zorii zilei
aștept o nouă zi de cărat cărbuni de pus în sobă
o nouă zi de înfruntat frigul de afară

sunt femeie
dar nu merit încă o pedeapsă
precum în cer așa și pe pământ
asta spun mulți
precum în lagăr așa și în cer
asta spun eu

sunt femeie
dar uneori mi-aș fi dorit să fiu bărbat

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg