Nimeni

Copilul ţipă în pântecele mamei,
nu vrea să se mai nască;
cel ce s-a născut este aruncat
pe-o gură puturoasă de canal;

laptele din sâni se-ncheagă
fără s-atingă gura copilului.
Din temniţă nimeni nu vrea să iasă,
cel ce a ieşit din temniţă cade.

Zilele s-au strâns şi noaptea s-a-ntins
ghiara pe gura şi inima omului;
doar o haină prea veche, pe drum,
se desface rărită în ţărână.

Trecătorii se-mpiedică în ea şi cad
cu ochii deschişi spre groapa comună.
Nimeni nu plânge, nimeni nu ţipă,
şi pântecele mamei e plin de întuneric.

Biciul

Un bici înfăşoară locuinţa,
ca brâul coapsele omului;
din flăcările lui vine ziua,
de sub fire, umbrele nopţii.

Ai vrea să deschizi uşa,
dar nu se mai poate;

ai vrea să-l atingi cu mâna,
dar mâna din umăr îţi cade;

ai vrea să-l vezi prin fereastră,
dar ochiul se-nchide.

Biciul îl simţi peste oase
cum trece ca un şarpe
subţire, cu solzi de aur,
el înverzeşte în locul gol.

Omul-ciucure

Omul merge pe drum
şi strânge ciucuri de mătase.
Cineva îi aruncă-n răscruci
de la veşmintele sale.

El nu ştie de cel ce-i aruncă,
nu-i vede nici urmele-n ţărână,
doar strânge şi strânge la ciucuri,
ca aducere-aminte.

Firul subţire, albastru,
ce leagă ciucurele de veşmânt
şi înfăşoară firele toate,
s-a topit şi-a curs în ţărână.

Omul s-a acoperit de ciucuri,
nu mai ştie care-i cu fir
şi care-i fără fir albastru.
Astfel el merge pe drum –

ciucure între lumină şi umbră.

Câinele

Printre umbrele serii câinele aleargă,
se ridică în două picioare ca la chemarea unei mâini,
mişcă din coadă, face târcoale prin faţa casei:

uşă nu se deschide, uşă nu se închide;
nimeni nu intră, nimeni nu iese.

Câinele se gudură spre poartă, sare
ca şi cum s-ar juca cu stăpânul. Se opreşte
cu picioarele din faţă pe scândurile porţii părăsite,
îşi plimbă limba printr-un rost dintre ele,
scânceşte ca un copil. Într-un târziu, coboară.

Zăvor nu se mai pune, zăvor nu se mai trage.
De pe stâlpul porţii fâşia de pânză putredă cade.

Firul cu plumb

Firul cu plumb se vede
între cele mai înalte ziduri;
până ieri, umbra lui cădea pe colţurile caselor,
acum, el trece prin mijlocul ferestrelor,
al uşilor, ca un oaspete nepoftit.

Mâna ce-l ţine deasupra
nu se clinteşte, nu se vede.

Firele cu plumb s-au înmulţit,
ca o urzeală peste faţa omului,
faptele acestuia,
ca băteală pentru pânza subţire,
le-au chemat din înalt.

Doamne, câte fire cu plumb se lasă din nori
pentru fruntea unui om!

Tu singur alergi pe lângă zid;
din piatra de jos,
degete de gheaţă îţi ating tălpile goale,
pline de sânge;
din piatra de sus,
firul cu plumb, lăsat pe lângă tâmplă,
desparte şi măsoară,
măsoară şi desparte.

Copilul şi nebunul

Peste cărarea strâmbă, ce şerpuieşte
din vale până pe vârful muntelui,
copilul şi nebunul au întins o funie.
şi unul şi altul vor să îndrepte cărarea.

La capătul funiei de pe vârful muntelui
este nebunul;
la capătul funiei din valea de sub munte
este copilul.

Nebunul priveşte funia cu ochiul stâng,
o mişcă, puţin la dreapta, puţin la stânga,
ca şi cum ar vrea să ia forma cărării.

Copilul priveşte funia cu ochiul drept,
trage cu mâinile cărarea cu urme cu tot
sub funia întinsă, s-o facă linie dreaptă.

Nimic nu se schimbă între soare şi lună.
Când unul vede cărarea, celălalt întinde funia.

Pasăre şi carte

Trec două pietre pe deasupra, printre nori:
una închipuieşte o pasăre; cealaltă, o carte.

Ziua, cade prin lumina de sus umbra aripelor uneia,
iar noaptea se văd literele de foc ale celeilalte.

Tu singur le ştii cum alunecă una peste alta,
cu mâinile tale le-ai cioplit, cu gura ta ai suflat peste ele,

cu ochii tăi le-ai văzut şi cu privirea ta le porţi
dintr-o parte într-alta. Ele singure mărturisesc,

chiar dacă nimeni nu le vede, nici cei peste creştetul
cărora umbra lor trece şi se şterge de sudoare.

Când una îţi ciuguleşte urmele, auzi fâlfâitul aripilor;
Când alta îţi aprinde tălpile, citeşti literele cărţii de sus.

Strugurele din peşte

Pântecele peştelui l-a umplut ciorchinele
viţei de vie –
se coace în locuinţa morţii.

Macină peştele, şteampurile bat,
teascurile, fără sfârşit, storc strugurele.

Licoarea roşie îi curge peştelui prin urechi,
ca sângele – prin ea înoată,
cu ea se hrănesc plantele mării împletite
în jurul nesăţioasei guri,
Prin ea vine peştele, mai mare, şi-l înghite,
odată cu ea, curgându-i prin urechi,
înainte ca rădăcinile viţei de vie,
ieşite prin pântecele său solzos,
să se prindă în inima mării.

Peşte pe peste se-nghite,
pântece pe pântece se macină;
prin al cătelea pântece au trecut rădăcinile
viţei de vie?

Numai în primul peşte sunt teascurile
în care se stoarce strugurele. Din el,
după trei zile şi trei nopţi,
dacă te trezeşti,
auzi şteampurile şi-n ultimul peste.