Orice reflecție despre activitatea artistică a lui Nistor Coita asumă, inevitabil, un caracter retrospectiv: privirea noastră cuprinde un trecut prezent/prezentat într-un spectacol vizual cu valoarea și densitatea a peste patru decenii. Originea latină a cuvântului „retrospectiv” reunește doi termeni cheie: retro (înapoi) și specto/specio (a privi, a contempla), din care au derivat „spectator” și „spectacol”. În cazul de față, caracterul retrospectiv se conjugă cu calitatea de introspecție, pe care o citesc ca atitudine fundamentală a artistului. Etimologia latină este și aici emblematică: intro (înăuntru) și din nou specto. Retro- și introspecția se întâlnesc și definesc universul vizual al lui Nistor Coita, născut dintr-un demers autoreflexiv prin exercițiul atent, minuțios al ochiului cunoscător, cercetător al artistului. Rezultatul este o lume populată de personaje imaginare, marcată de mitologii personale, care invită la contemplare și incită la descifrare prin exercițiul privirii.
Instrumentul mental folosit de Coita este metamorfoza, care i-a permis să articuleze transformările de sens și de semn ale figurilor și locurilor din ciclurile sale. Instrumentul vizual este focalizarea diferită, identificată cu mulți ani în urmă de Ann Albritton, care nota că ochiul artistului acționa asemenea unei camere de luat vederi, mărind sau micșorând distanțele care-l separă de obiectul atenției sale. În 2006, Ioana Vlasiu a reluat această observație, afirmând, al rândul ei, că acest „joc al distanțelor” determină dimensiunea ornamentală sau narativă, favorizând ambiguitatea figurilor: „de la distanță efectul e decorativ, de aproape ilustrativ”.
Citită în cheie formalistă, hrănită de venerabila lecție a purei vizualități, focalizarea diferită practicată de Nistor Coita este determinată de tipuri distincte ale vederii: apropiată (Nahsicht) ea creează compoziții clare, ușor lizibile („Studiile mitologice”, „Sfântul Gheorghe”), depărtată (Fernsicht), aglomerează compoziția, care se populează cu zeci de figuri, reduse, în cele din urmă, la pictograme (cel mai evident în ciclul „Cosmografiilor”). Sesizând parcă pericolul ilizibilității, artistul a recurs la un procedeu de ordonare infailibil, structurându-și compozițiile din ciclul „Pasajelor” în
registre separate, clar delimitate cromatic în cinci benzi orizontale. Se pot observa aici două modalități expresive distincte: una în care registrele sunt aproape egale, compuse de la aceeași distanță a ochiului, și alta în care benzile sunt vizibil inegale, compoziția având un centru de interes/greutate într-un registru mai mare,
evidențiat și cromatic prin contrast. Cel mai elocvent exemplu mi se pare „Mesagerul”, în care al doilea registru este realizat pe fond închis cu un desen de culoare deschisă, în contrast puternic cu celelalte, realizate de fonduri deschise de alb-gri, albastru și brun deschis. În acest caz, focalizarea privirii autorului este și ea diferită, ochiul se depărtează în registrul principal și se apropie în celelalte patru. Se creează astfel o alternanță de lizibil-ilizibil, cu un efect remarcabil, provocând privirea spectatorul la un exercițiu de descifrare exact în miezul compoziției, cel mai aglomerat și, în consecință, mai obscur din toată lucrarea.
Un moment originar, cronologic și tematic, îl reprezintă ciclul „Sfântul Gheorghe/Exerciții de coabitare” din 2000. De aici par să înceapă „meta-călătoriile” lui Nistor Coita: personajul biblic se transformă – așa cum afirma artistul însuși – într-o „figură-monadă, magică … ce se perpetuează într-o zbatere logică sau ilogică, închisă într-o ordine obstinantă, labirintică…”
Modalitatea de lucru a artistului nu era una lineară, univocă; dimpotrivă, el aborda mai multe proiecte vizuale deodată, care se ramificau în drumuri sinuoase, care se intersectau, apropiindu-se și depărtându-se. Dacă ochiul său funcționa asemenea aparatului de fotografiat, propunând tipuri diferite – extreme – de vedere, tot așa viziunile sale se ramificau, de la o (simili)icoană („Sfântul Gheorghe” sau „Pasărea lui Procust’) la tablouri complicate, cu narațiuni suprapuse (în Pasaje și Cosmografii). Așa se explică, poate, preferința pentru dipticuri, în care povestea se continuă, se încâlcește, se complică (ca în „La apus este iarnă” din ciclul Cosmografiilor)
Există, în toate ciclurile sale, o remarcabilă coerență între semnul vizual și semnificantul textual: fiecare narațiune este „slujită” de ochiul artistului, care a găsit de fiecare dată cea mai elocventă modalitate de expresie: uneori este desenul debordant, desfășurat cu o vervă savuroasă; alteori sunt culorile, puternice, saturate, contrastante.
Verva vizuală este însoțită de fantezia textuală, titlurile fiind, din acest punct de vedere, aproape o operă literară: „Totul împreună”, „Căutați vinovatul”, „Se voia eveniment”, „Între somn și veghe”, „Rătăciri interioare”, „Ad infinitum”. Există, mai ales în Cosmografii, o coeziune interioară, o meta-narațiune care unește toate lucrările într-un tot unitar: ciclul începe cu compoziția „De ce zboară ziua în noapte” și ajunge la „Spiritul serii”. Uneori, aluziile sunt explicit picturale („Frecventând albastrul”), alteori textul se insinuează în imagine, ca în „Concluzie”, unde în dreapta jos se citește: „finally, finally, all’s right”).
Nistor Coita se autodefinea, nu fără orgoliu, ca grafician și nu ca pictor: e o altă provocare, trimițând la virtuțile desenului, ca gen proxim al artelor plastice, gândit nu atât ca element rațional, cât mai ales ca dimensiune unificatoare a exercițiilor vizuale. Exersarea cu virtuozitate (uneori monumentală, ca în Sfântul Gheorghe, alteori miniaturală, ca în unele Cosmografii) a desenului – în sensul originar de disegno – i-a permis configurarea unei întregi lumi de „semne și desemne”. Și tot cultivarea desenului l-a apropiat grafic de virtuțile scrierii, în sensul ei originar de pictogramă și de valențele modernității târzii ale letrismului. Altfel spus, artistul a redescoperit virtuțile scrierii cu și prin imagini, ca „esență a relației cu lumea exterioară” respingând programat abstracția, care pentru el nu era decât „o linie întrupată fără început și fără sfârșit…”