Moto: „ Toată mărturia e de față,”
Anatomia, fiziologia și spiritul

 

 

Interpretarea mea este de tip „oriental” o înșurubare în text, o înaintare odată cu textul spre un adânc pe care el îl conține, o încredere talmudică în pluralitatea lumilor și a erminiilor aferente, posibile. Poemul de citit azi este Anatomia, fiziologia și spiritul din volumul Epica Magna. Dar, ca uvertură, avem nevoie de o rapidă privire peste alte vreo două texte.
Ochiul este legat poetic de lacrimă. Până acolo încât devine propriul lui fruct. În Nod 3 poetul spune: „Ochii mei nu mai plângeau cu lacrimi/ci cu ochi,-/orbitele mele nășteau întruna ochi,-/ca să mă liniștesc, de-aș putea să mă liniștesc”. Vom regăsi, anticipez, metafora liniștirii în ultima parte a Anatomiei… Ochiul este un nod de sens. Pentru că ochiul trebuie să vadă invizibilul. Iar nodurile… nodurile sunt semne, limbaj secret, legături între lucruri despărțite, între viață și moarte în cazul acestui volum1. Iar volumul Epica Magna începe tocmai cu Descrierea lui A. În „zeama gânditoare a creierului” A ancorează ca gând („Gând cu ancoră A,/În zeama gânditoare a creierului…”). A este „templu al cuvântului”, „rugarea trupurilor noastre fumegânde”. A este Învierea: „Gândire devenită strigăt,/înzdrăvenind un mormânt”. A este legat de trup, deci de moarte. Peste care trece prin gândire. „A, te-am făcut trup/ca să rămână din trupul meu, după spulberare/A”. „Înmormântându-mă,-/A,/trup îmi rămâi, al gândirii”. Este o obsesie a începutului în poezia lui Nichita Stănescu și Alpha/Aleph simbolizează perfect acest început absolut al lumii. „Aleph este la fel de misterios precum, prin analogie, este punctul în geometrie sau numărul 1 în aritmetică. Născut din „Nimic”, fără tată și mamă, depășind orice origine, și el însuși originea totul, el se autofecundează și se autogenerează în 2”.2 „Îl opun pe A lui 1/Nori peste semne”, spune Nichita. „Îl opun pe A, mie,/Sufletului meu îl opun pe A./Luptă care naște înțeles./Cort al amintirii mele”.
Dar, pentru a înțelege în ce mod corpul se află în strânsă legătură cu A (absolutul, abstractul, începutul și sfârșitul) trebuie să ne aplecăm mai ales asupra acestui poem dedicat expresis verbis acestei teme: Anatomia, fiziologia și spiritul, din volumul Epica Magna. Citindu-l pe Nichita Stănescu, se cade să ai permanent în minte această luptă care naște sens. Vălmășia unora dintre textele sale din această permanentă luptă purcede. Nu totdeauna se ajunge la Sens, dar lupta pentru el, mărturia e mereu de față. „Semnul este, nu-l vedem” sună altă axiomă din acest poem emblematic. Nichita are, înainte de a avea o poetică, o strategie poetică, o căutare nepreocupată de capodoperă, ci de predare. Acesta este unul dintre cele mai coerente imaginar și ideatic poeme nichitiene, de stringența Elegiilor. Rostirea este pseudo-gnomică, în stilul „inventat” de poet, enunțiativă: „trupul este făcut să fie mic”, „Semnul este, nu-l vedem”, „prima mărime peste zero este infinitul „, „Moartea este prima amintire”, „Strig:/Nu ochiul trebuie deschis/ci vederea…” etc.
Poemul Anatomia, fiziologia și spiritul este un poem despre zeu. Despre imposibilitatea lui de a avea trup. Și voința trupului de a fi zeu. Zeu sieși. „Trupul este făcut să fie mic”. Iată axioma de pornire. „Dar, vai, nu există mic…” se spune puțin mai departe. Marcând construcția zig-zagată specifică acestui poem. Atunci când trupul trece în cifră, în abstract, el devine „mic”, adică trece în invizibil. De aici jocul permanent între cifră, trup și zeu. „Ia-mi creierul/în mâinile tale moi/și învelește-mi-l/cu osul luminii”, prima strofă, este o antropogeneză sub formă de rugăciune. Imperativul verbului exprimă dorința de naștere, de întrupare în „tarele” osului. Și imediat se trece (alternanță ce va fi practicată în tot poemul) la enunțul de abstractă uscăciune: „Prima mărime peste zero este infinitul/peste nimic, -/totul”. Jocul poetic stă în relativitatea perspectivelor, aproape ludică în clișeele perspectivelor. Furnica pe capul unui zeu este o imagine comică. Dar perfect coerentă cu intenția gnomică a poemului. Urmărim un șir nesfârșit de zei, care, ca niște Matrioște, se conțin unul altul, ies unul din altul, și asta duce la o „relativizare absolută” a perspectivei. „Cifra e făcută să fie /lipită de micime, pe neființă./Dar, vai, nu există mic,…”. Ca și în Elegii, poemul tinde să reconstituie „un punct de vedere absolut”. Imposibil de obținut în plan mundan. „Acolo, în locul de unde,/deodată, se vede totul,/când/a vedea nici nu mai înseamnă/ a vedea”. „Ar trebui nu ochi rotund,/ci vederea ca oul” observă cu poetică subtilitate Nichita. Adică o vedere care să nască obiectul, să se confunde cu obiectul. Nu ochiul fizic, rotund, ci o(chi)ul increat. Cunoașterea prin co-naștere. Dar „sarcina ochiului e să vadă linia”. Anatomia este „literă scrisă de jur împrejur”.
Laitmotivul: „Toată mărturia e de față” luminează sensul integrativ al poemului. tautologia fundamentală a lui este ceea ce este. Se vede ceea ce se vede. Poemul aduce în prezență, este o mărturie, indiferent de cele două lumi între care el se plimbă fulgerător. Între trup și cifră, A capătă o anatomie care este „imaginea întregului”. Sortită să rămână „necitită”. „dar necitită, ea /imaginea întregului//ar putea fi o falie în stâncă,-/…/ea rămâne doar prilejul,/trist,/al ruperii copitei unui cal,/scăpată în ea”. Avem aici o imagine recurentă la poetul nostru: aceea a capcanei în care ființa este prinsă. Limbajul acesta oracular, („mâncăm legea timpului”), induce în eroare numai pe cine nu este pregătit pentru noutatea arhetipală pe care o caută ars poetica nichitiană. Poate că poetul mimează, cum s-a spus, cu reproș, acest stil oracular. Dar Nichita caută și obține o densitate a textului printr-astfel de construcții sintactico-semantice, densitate care îți cere să o străbați. Te provoacă. Enunțurile sale sunt rareori liniare, mai ales în volumele din a doua perioadă de creație, de aceea ele trezesc chiar și azi nedumeriri și neînțelegeri. „E literă scrisă de jur împrejur,/cum aerul de jur împrejurul globului,/cum carnea de zeamă a piersicii/de jur împrejurul sâmburelui creieros”. Imaginea aceasta este cel puțin la fel de puternică precum mallarmeanul „Tout, au monde, existe pour aboutir à un livre”. Numai că mult mai poetică. Literă scrisă înseamnă aici, în fond, poezia ca prezență totală, consubstanțială cu lumea. Cea spre care tinde mereu, bâiguind, poetul. Litera doar înconjoară sâmburele tare, dar tocmai acesta este „creierul”. Adjectivat, creieros, căci este un atribut. Al cui? La asta răspunde poemul.
Cuvântul este, în acest context, un „organ” în plus al trupului cosmic. „Între mine și tine/numai cuvântul, acest organ fioros/și comun amândurora,/ este”. Atenție la acest verb final, așezat cuminte ca o ghilotină la sfârșitul unei descrieri prin situare a cuvântului. Poezia lui Nichita, neavând aproape niciodată alt subiect decât pe sine însăși, fulgeră mereu între aceste limite: cuvântul-litera-cifra și trupul (dez-membrat, metaforă mereu reluată. Pentru poet acțiunea pe care o exercită asupra trupului, descompunerea lui în părțile alcătuitoare, este strict similară aceleia asupra cuvântului: le tratează ca pe o materie plastică, căreia îi poate schimba la nesfârșit formele). Cuvântul este corporalitate în poezia lui Nichita Stănescu.
Este invocat și aici același organ inexistent pe care-l va căuta poetul în a zecea Elegie. „Nu ochiul trebuie deschis,/ci vederea/…/nu urechea trebuie ciulită,-/muzica lumii folosește urechile/cum cel care a băut/zidul sau trunchiul copacului”. Îndrăzneala fiziologică a imaginii din urmă trebuie să fi scăpat cenzorilor vremii. Dar e foarte puternică pentru a sugera ruptura, sciziunea originară a poeziei nichitiene între mundan și abstract. La nivelul construcției textului, o astfel de ruptură se petrece odată cu strofa „Mă ridic și spun”. Tonul poemului se schimbă radical. Recuzita de imagini devine abstractă: a uita, a-și aduce aminte, a se mira, a părăsi, întâmplare, început. Sfârșind cu moartea, enunțată firește printr-un paradox: „Moartea este prima amintire, /și cea mai veche.”. Conexiunea cu prima parte a poemului se face prin legarea morții de A, de „trupul mic”, redus la zero: „Amintirea lui nimic/amintirea lui nimeni/amintirea lui zero”. Jocul de balans între A și anatomie nu este, însă, abandonat nicio clipă: „Ea e memoria,/Dar se șterge, se acoperă/cu sânge/cu miros de carne arsă/cu mirarea sângelui, numită groază/cu sunetul de nisip de clepsidră/al ruperii osului”. Memoria este aici numele uitării corpului muritor și suferitor. „…urlă de durere,/Cine strigă și cine zbiară, cine urlă/și cine se vaită,/cine se-ngroapă în miros și în putoare și în/dampf, în miazmă,/cine plânge/și cine se sărează,/cine se amărăște/și cine se zguduie și se hohotește și se zbate,/cine se jupoaie, se rupe, se smulge/acela nu-și aduce aminte de nimic/acela nu are memorie,/e ocolit de lege/este”. Aceste versuri sunt precedate de același imperativ „profetic”: „Atât îți zic, miră-te,/atât îți zic, urlă de durere”. Ce salt poetic de la mult mai romanticul și direct accesibilul și banal poeticul „ce mirare că ești…” la acest imperativ absolut: miră-te! Memoria ca memorie a morții, poate unul dintre cele mai profunde gânduri poetice nichitiene.
Dar de ce trebuie rupt cuvântul? „Să-l rupem pentru liniște/să-l rupem pentru liniște”. Rupt, pentru că este un simplu „organ”. Și organele-s sfărmate. Este eliberarea de cuvânt, un nivel suprem al poeziei. Al „Sinei”. Trecerea în necuvânt. Cuvântul este un „organ fioros” și spaima aceasta a lui nu trebuie uitată când îl citim pe poet. Și ce se ivește în această ruptură „dintre noi doi”, care este evident ruptura sinelui și a sinei? Cât de adâncă este această ruptură? „Cât să treacă o pasăre printre noi doi”. Într-o tăcere în care se aud cifrele. Adică neființa, increatul. Modul de citire pe care îl propun scoate în evidență o coerență internă a poeziei pe care lectura liniară riscă să nu o observe. „E liniște, trece o pasăre”. Pasărea este aici Duhul, cel prezent în fisura din ființă. Acum și titlul poate fi înțeles pe deplin: anatomia (organele), fiziologia (metamorfozele) și duhul. Și de aici o pornesc cu erminia mea înapoi, venind dinspre finalul poemului, pentru a reîntâlni acest „zbor invers”. „E liniște, trece o pasăre”. Să-l rupem pentru liniște spunea mai înainte despre cuvântul care tulbură liniștea… Acum e liniște… odată cu apariția păsării. A duhului plutitor peste lume. A fost rupt osul tare, de legătură, al cuvântului. Trecerea păsării-duh deschide prin asta o lume. Deschide vederea, ferestrele. Se vede prin aripi, pentru că aripile ei sunt ferestre. „Mâl transparent”. Teribilă definiție a duhului! „Să treacă o pasăre printre noi doi./Ba nu, trece o pasăre deasupra mea.” E o situare fermă sub aripa duhului. Aripile păsării se sprijină pe stâlpii cerului. Formează Cortul lumii. „Acoperământul meu este Sfântul Duh” spune o rugăciune. Și iar se schimbă perspectiva, în acest carusel, prin vehementul „ba nu”, rapid repetat de vreo cinci ori, ca o serie de fleșuri: 1. „eu mă clatin”, atârnat de propria privire venită din cer ca un spânzurat de frânghie. 2. Trecerea păsării atât de mare încât e statică. 3. Se deschid ferestrele spre dincolo, mișcate de zborul păsării 4. 5. Nu rămân decât ferestrele și aripa într-un vârtej, un sorb care duce la liniștea despre care este scrisa poemului.
Mai rămâne un element însă, poate cel mai surprinzător și cel mai greu de explicat al poemului. Acel DA final. Apărut brusc, neanunțat de nimic. Proclamație. Recunoaștere. Întărire, pecete a tot ce a fost enunțat până acum. Un fel de Amin.

 

 

Note
1 Vezi analiza în Ioana M. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, ed. Viitorul Românesc, 1998, cap. 3×11 feluri de a tăia nodul gordian pp. 282 ș.u.
2 Annick de Souzenelle, La Lettre, chemin de vie, Approche du symbolisme de l’écriture hébraïque, le Courrier du Livre, Paris, 1978, p. 31;