Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nostalgic și meditativ

Nostalgic și meditativ

Cu o statornicie admirabilă, Nicolae Silade cultivă specia lirică a poemului în proză, foarte puțin practicată la noi, în ciuda faptului că oferă mari posibilități de exprimare liberă. Noul volum, everest (Editura Brumar, Timișoara, 2020) este ilustrativ în totul. Această formulă poetică constituie, la drept vorbind, o opțiune oarecum programatică a sa („dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză /…/ această declarație de dragoste pe proprie răspundere” – declarație de dragoste…), formulă în care își vede modalitatea de exprimare proprie, originală: „nimeni nu a spus totul despre tot cum voi spune eu” (chilia sfântului…).
Nostalgic și meditativ, Nicolae Silade are un discurs liric confesiv, calm, condus de o afectivitate pregnantă, ce insinuează un fals biografism: „stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4×4 cu un frigider/ într-un colț un calorifer în altul /…/ din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc/ ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic studiez cu atenție/ apoi îi dau drumul pe apă” – (everest). Sunt cuprinse în această mărturisire de sine, dacă dorești să le descoperi, coordonatele esențiale ale poeziei sale. Mai întâi, o stare contemplativă, poetul având plăcerea de a admira peisajul, hibernal mai ales („iarna la munte nu se compară cu vara la mare, și iarna încă nu-i/ un anotimp, e un regat, e o țară. nu e peisajul care devine tablou./ e chiar tabloul realității reale /…/ în acest rai e o mare bucurie să ajungi aici o mare bucurie să/ privești. dar și mai mare să vezi cum se albește împrejurul, și cât de/ alb devine. mai alb ca începutul. o nesfârșire albă peste care nimeni/ n-a pășit vreodată. o nesfârșire albă peste care dumnezeu a presărat// cristale” – zăpezile de la stâna de vale, III); nu e totuși un peisagist, un pictural. Cadrul natural îl provoacă întotdeauna la reflecție, la meditațuie asupra existenței înseși, într-o ritualizare mistică a spectacolului vieții: „toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada/ zăpada care acoperă totul /…/ și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în/ lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele// peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii /…/ da să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu”. Discursul se metaforizează astfel, observația asupra realității primește gravitatea conștientizării comuniunii cu miracolul de dincolo de percepția direct-senzorială – „dimineața devreme când pescărușii încă dorm pe nisipuri și mulțimea/ pe țărm așteaptă ca pe-un miracol răsăritul (câte miracole numără viața/ noastră nu se întreabă nimeni?) când soarele programat să răsară la 6:26/ încă mai stăruie pe sub valuri (parcă voind să ne-arate că știința nu știe tot/ că între iluzie și realitate de-o frumusețe fără seamăn e iluzia realității)” – marea cea mare. Apoi, Nicolae Silade e un sentimental care știe să-și cenzureze însă cu eleganță efuziunile de acest fel, mai ales atunci când poetizează predispoziții erotice, căci nu scrie poezii de dragoste, în accepțiunea comună a exercițiului cântării iubirii, cât comentează, oarecum peisagistic, deșteptarea sentimentului în sine, lăsând impresia unui spectator al acesteia, ce caută sensuri livrești pentru adorarea femeii: „din balcon am zărit o femeie goală pe plajă. și mi-am/ amintit de eva. și mi-am zis că lumea începe cu ea. lumea/ dragostei. celelalte lumi sunt doar închipuire. maya. nirvana/ e dragostea. fără ea nu începe nimic. fără ea totul sfârșește./ îndrădostește-mă, doamne, îndrăgostește-mă!” (versetele de la marea neagră).
Asemenea pasaje de reflecție (de meditație) asupra sensurilor existențialității sunt prezente aproape fără excepție în întregul său discurs liric, asumându-și personal trăirile: – singurătatea („da. să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi// ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul./ unde totul e să fii” – zăpezile de la stâna de vale, VI) – visul ca realitate sau realitatea ca vis („realitatea asta în care ne/ trezim este tot un vis da un vis mai real decât pot spune așa mult mai/ real și mult mai frumos decât toate visele pe care le visează omul în/ trecerea lui prin visul lui dumnezeu și nu pot să nu mă întreb unde/ sfârșește visul unde// începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine și cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea asta care este tot/ un vis dă-ne doamne o realitate de vis în care să visăm să visăm să/ visăm cu ochii deschiși” – o realitate de vis) – libertatea („nu m-am gândit niciodată la libertate nuuuu pentru că gândurile mele ori/ nu sunt ale mele ori libertatea mea nu este libertate dar am tot așteptat/ să fiu liber de sărbători /…/ viața asta o viața asta în care ești liber să fii liber să mori în libertate/ oare nu e cea mai minunată captivitate mă întreb în timp ce aștept să fiu/ liber de sărbători” – Liber în captivitate/ captiv în libertate) ș.a.
Problematizarea realității trece prin propriul afect, susținut (dublat) de o meditație dramatică asupra vieții, a vieții în care se mișcă neîncetat ca un observator subiectiv (cum altfel?) al acesteia, exultând oarecum patetic întru frumusețile ei („răsare pentru prima oară soarele și răsare pentru mine și răsare/ din mine precum eu răsar din toate lucrurile pentru a lăuda toate/ lucrurile pe care le-am găsit făcute da și le-am refăcut întru lauda/ facerii și desfacerii întru lauda creației care se creează pe sine și/ nu încetează nici după moarte moartea morții dacă vreți învierea” – pădurea verde), sau oripilându-se observând și reținând mizeriile realității concrete pe care le descrie într-un soi de aqua-forte: „câtă liniște dimineața în cartierul muncitoresc după ce a murit/ comunismul dacii ruginite bălării cât casa și blocuri fără uși și fără/ ferestre fără locatari ca un cimitir fără morți și alei pline de gropi/ și tomberoane de sârmă cu peturi de bere și bătrâna aceea care/ adună deșeuri stau într-un opel și-o privesc îi tremură mâinile// dar tot nu se lasă mai are doi dinți dar încă mai caută și părul/ ei alb și hainele negre spun totul despre ea despre noi dar cine/ o vede cu mâini tremurânde adună deșeuri cu mâini tremurânde/ adună gunoaie un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri” (Cartier).
Poemele în proză ale lui Nicolae Silade au în retorica lor o mare încărcătură meditativă în ordine filosofică asupra lumii, asupra existenței lumii, totul însă pornind de la propria experiență de viață, de la impresiile provocate de realitatea ambiantă pe care o percepe, de obicei, din perspectiva contemplării, fie natura, anotimpurile în dinamica lor miraculoasă (vară/iarnă/primăvară), introducând în metaforicul versurilor o marcată tentă religioasă, asumată organic. Își introspectează poziția în lume, comunicând impresiile și mai ales ideatica într-un soi de colocvialitate discursivă, poetizând trecerea timpului ca pe un dat al parcurgerii drumului spre finitudine: „credeai că totul se încheie aici. dar nu se încheie. totul/ continuă. ai văzut anotimpurile lumii. anotimpurile omului./ și anotimpurile vieții. dar după un timp vine alt anotimp. un/ anotimp al versului. anotimpul universului. vine un timp fără// de timp. un fel de ieșire din timpul lumii. un fel de intrare/ într-un timp personal. iar timpul tău personal nu are nicio/ legătură cu anotimpurile lumii. pe care le privești detașat/ de undeva de sus de foarte sus. din timpul în care exiști.// din timpul și din locul în care exiști. cu adevărat. și ceea/ ce vezi este lumea pe care ai biruit-o. este omul. fratele tău./ și este soarele. fratele omului. și pământul întors în pământ./ viața și moartea indestructibil legate de la facerea lumii” (un anotimp în paradis).
Lirica aceasta cu insinuări epice în dezvoltarea metaforică a meditației asupra propriei condiții existențiale într-un timp diurn perceput ca dimensionalitate parabolică a faptului/a gestului aparent banal, consumat cu o participare sentimentală în marele anotimp existențial al firii, marchează originalitatea expresiei poetului Nicolae Silade, asigurându-i astfel un loc aparte în pleada scriitorilor de azi.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg