Neliniștit și protestatar, Alexandru Sfârlea scrie o poezie dramatică, dură, în care își exprimă, chiar dacă metaforic, revolta față de realitățile din țara pe care o simte străină sau înstrăinată de propria-i trăire sufletească: „Țara asta a ta e ca o scorbură/ într-un copac al tuturor/ dintr-o pădure a unor străini/ ce ridică din sprâncene netemători/ dacă-ntr-o zi copacul cu țara ta în el/ ar fi trăsnit ai fi încă și mai nimeni decât acum/ și-n țara tuturor nici cu moartea/ n-ar mai fi de glumit […] poate nu întâmplător/ unul ce-mprejmuiește un cimitir/ pe poarta acestuia scrie: INTRAREA INTERZISĂ/ te străfulgeră ideea/ că n-ai acces nici la ultimul drum” (Sfârlesia /Țara mea/). Întreg acest nou volum de poeme, Obiecte și voci (Editura Școala Ardeleană, 2020) e o violentă mărturisire de sine, a condiției sale de poet, ca receptor și judecător, la o adică, a propriei stări ființiale dar și a stării în general, a lucrurilor și faptelor din arealul în care scrie, practicând o ironie tăioasă și un verb acidulat: „Zilnic mă plâng că sunt fericit/ ca un om profund acrit/ de tot și toate […] mă plâng de fericirea care-mi muncește la negru” (Chiar și fără). Cu toate acestea, fire robustă și dârză, declară răspicat: „încă/ nu m-am săturat de trăit; voi scrie […] despre nimic,/ despre cum totul e ca o despicătură făcută/ în viața de care te-ai lăsat cotropit […] ai ajuns expert în trăitul/ năprasnic pe sărite” (Paravanul).
E preocupat de propriul scris și de soarta, de menirea lui, poetizând acest fel de aspirații: „Uneori […] folosesc cuvintele ca pe niște clape/ ale indiferenței le apăs aleatoriu/ apoi repudiez melodia/ ca pe anomaliile altora/ o liniște hăituită se năpustește-ntr-un ieri/ când uitam în mine amiaza/ și după înnoptare/ plonjez în golul interior/ pe jumătate plin cu apă grea” (Un dram de timp). Se frământă, preocupat de trecerea timpului („Mă întreb de ce timpul/ nu poate să treacă/ doar pentru sine” – Pe unde), discursul liric fiind o continuă interogație a sinelui și un continuu plonjon în adâncurile cele mai profunde ale propriilor trăiri.
Știe să îmblânzească metaforele care îi reprezintă contemplarea interioară într-un soi de melancolie ce activează atitudinea și conștiința actualității: „E clar că uneori, spre seara cu temelii empirice și joase/ sunt încercat și-mpins în margini de energii vag ignifuge,/ o nișă galbenă-mi surâde, abia apuc s-o lărgesc cu privirea/ în timp ce-altundele aburește argintul viu de pe aripi arse –/ Cu dansul norilor mișc timpul fărâmițat în storuri trase,/ se șlefuiește așteptarea precum comete de văzduhuri/ și-atâtea-nnimerire crește ca mușchiul nordic pe-un copac,/ încât îmi pot seduce visul c-o visăriță unduind riscant/ printre alveolele-n care bezna-și naște-nstelații ei copii –/ Apoi, în alt niciunde-ascult foșnet pătruns de viu în trunchiuri/ și îmi e mintea-nfăgezită în capilare cu pigmenți de stea,/ în timp ce-altundele-aburește argintul viu pe aripi arse…” (Seara cu temelii).
Această pendulare, oarecum ostentativă, între propriile frământări, ale trăirilor intime, și revelația realităților exterioare pe care le denunță violent („Oare-i greu de înțeles/ că hoția, corupția și nedreptatea/ nu au culoare politică?” – Justiția din spectru), realizează adevărate pamflete lirice, poetul fiind, în firea sa, un polemist viguros, un combatant, copleșit însă de injustiția pe care o simte agresivă asupra-i, încercând a-l domoli, a-l îmblânzi: „Ce-ți trebuie, sfârleo, mai mult decât niște pungi sub ochi,/ riduri-gârlă, dinți-hecatombe și ochi tot mai nevăzărtori,/ umblet împleticit și greoi nu de la-ngurgitat țuică și vin/ ci de la prăbușirea-n cârca ta a nesimțirii și prostiei naționale,/ ca să nu mai zic de preumblatul prin creier a unor viermi intestinali/ cu pretenții de înțelepți cerebrali” (De ce-ncrunți…). E aici un auto-portret mascat, grotesc, dar și un program de lucru, poetic, denunțat sub formă parabolică. E meditativ și mai ales răscolitor în propria-i conștiință, de unde și își extrage reflexiile despre propriul destin, despre nevoia de a scrie, despre menirea sa de a fi un rezoner al lumii sale: „nu sunt și n-am fost în stare niciodată să-mi oblojesc/ propriul suflet, schilodit sub priviri disprețuitoare și/ chiorâșe. Mi-am pus ființa în scrisul poeticesc, în/ sfârlezii. Am înghesuit-o și-am cocârjat-o acolo, am/ încercat să ascult bătăile inimilor altora în propriul piept” (Reparatorul).
Verbul său e aspru, rostirea directă pare mereu imperativă adresându-se parcă tuturor dar mai ales sieși în nevoia unui soi de exorcizare („am propriul cimitir îngropat în cuvinte”) răscolind „lăuntricul peisaj”, întrebându-se sentențios: „Ce viață să-ți iei,/ când te-ai îndepărtat de tine” (Lupul verde).
Există și momente în care poetul își află o clipă de liniște în reculegere astfel încât melancolia devine o sensibilă relatare despre trăirile sale emoționale într-o realitate pe care o cunoaște ca fiind contorsionată: „Se-așează lucrurile astfel uneori/ încât par clapele unui pian părăsit/ și când le-apeși acele sunete respiră/ precum floarea soarelui sub ninsori/ atunci când tusea cea seacă/ a unor cuvinte-ascunse-n remușcări/ și dintr-o extremitate-a culorilor pleacă/ ziua de luni cu noaptea-mi albă în cârcă/ încât lucrurile se desprind melodioase/ și aerul vibrant umple solfegii/ uneori bătăile inimii nu pot să țină ritmul…” (Solfegii).
Lirica lui Alexandru Sfîrlea este un necontenit tumult confesiv, excelând în relatări poeticești directe, în cuvinte simple și penetrante, despre lumea în care își construiește viața, nu lipsită de înprejurări conflictuale, dincolo de care sufletul său se etalează purificat prin tocmai verbul rostirii poetice. E în totul o poezie patetică, a rostirii trăirilor acute, resimțite în propria sensibilitate a conștiiței, rezonând dramatic în actualitatea febrilă, terifiantă a clipei prezente reflectată în cuvinte: „Dacă am avea știința ieșirii din sine/ așa cum primăvara se năpustește în flori/ și cei extaziați de artiști izbucnesc în aplauze,/ cum ne-am elibera-mpustiirile din clepsidre/ și-am simți că timpul ezită să se scurgă/ pentru a ne putea noi trăi neîntâmplatele, fosforescentele bucurii și terifianțe –/ dar nici pe departe nu știm ce îngaimă/ sângele inimii, când se năpustește-n cuvintele/ descătușate din creier și totul pare firesc,/ doar că această știință o au doar aceia/ care nu se mai exprimă prin cuvinte,/ ci numai și numai/ prin firele de iarbă…” (Numai și numai). E denunțat astfel însuși înțelesul propriului demers prozodic.