Alexandru Petria: — Cum e să te plasezi, mai spre stînga, cînd majoritatea intelectualilor sunt de dreapta, Paul Cernat?

Paul Cernat: — Am mai spus-o (îmi place mult exemplul ăsta din Thomas Mann): fac parte dintre cei care, atunci cînd barca se înclină într-o parte, se aşază instinctiv în cealaltă, ca s-o echilibreze. Nu-mi place spiritul de turmă al intelectualilor. Am în mine o importantă componentă de stînga, care se revoltă împotriva exclusivismului şi hegemonismului dreptei intelectuale din România pre- şi postcomunistă. Pe de altă parte, în faţa unui exclusivism de stînga pot să devin (naţional-)liberal sau conservator (de tip paleo-, în niciun caz neo-). Cînd constat că ideea de stînga (marxistă sau nu) e demonizată talibanic, la pachet cu întreaga noastră istorie şi cultură a anilor ’40-’80, privită otova, simt nevoia să o apăr, fără a deveni prin asta un adept al totalitarismului comunist. Cînd ideea de naţiune suverană e contestată, simt nevoia s-o apăr, fără să devin naţionalist. Cînd religia e suspectată, iar ortodoxia tratată, huntingtonian, drept rădăcină a subdezvoltării izolaţioniste, simt nevoia să le apăr, fără să devin «fundamentalist» sau ortodoxist. Cînd ruralul, pensionarii, nostalgicii comunismului, pesediştii sînt stigmatizaţi ca obstacole în calea civilizării şi a măreţelor idealuri euroatlantice, mă simt obligat moral să le pledez cauza. Acelaşi lucru în ceea ce priveşte persiflarea Estului, a balcanismului ş.a. Pentru că toate aceste atacuri nu sunt opinii marginale sau oarecare, ci campanii ale noului discurs oficial de la noi, îmbibate de clişeele reaganiste sau thatceriste ale Războiului Rece. Nu sînt omul care să se predea integral unei ideologii sau alteia. În sens larg, mă consider un social-liberal ostil oricărui unilateralism hegemonic şi un adept convins al parlamentarismului democratic. Sînt un adversar constant al naţionalismului etnic şi un adept moderat al suveranismului şi un critic raţional al globalismului. Detest mentalitatea subalternă, fie ea autohtonistă sau liber-schimbistă, îmi repungnă discriminările sociale şi politice de orice fel şi, în locul confruntărilor în alb şi negru, aleg a treia cale. Văd, în toată această bulucire postdecembristă spre dreapta a intelighenţiei româneşti, nu doar un fenomen posttraumatic, compensator pentru laşităţile de sub comunism, nu doar multă naivitate şi autoiluzionare bovarică, ci şi mult oportunism sau carierism. În fine, ar fi multe de discutat…

— Este interesant de studiat fenomenul intelectualilor de dreapta, care toată viața au lucrat la stat… Ce se vrea 25 de ani după. Alternative și provocări, volumul care trebuie să vă apară la Adenium?

— E un epistolar publicistic, nimic mai mult, un exerciţiu al gîndirii neînregimentate, în răspăr cu fetişurile intelighenţiei mainstream de după 1989 şi cu un pretins etalon al «onorabilităţii intelectuale» în care vedem, de fapt, o nouă dogmă ideologică, o nouă formă de închidere a minţii. Sigur că e şi o pledoarie pentru stînga, o stînga open mind, dar e mai ales un refuz al exclusivismelor. Atît eu, cît şi Alex Matei, venim din cercurile antifeseniste ale anilor ’90-2000, dar ne-am dat, în timp, seama că aceia pe care îi consideram, naiv, drept «buni» erau cu totul altfel decît ne imaginasem, ca şi agenda lor de altfel. Cartea e şi un foarte onest «examen de conştiinţă» ideologică a doi oameni care au votat diferit la ultimele alegeri, dar care ştiu să dialogheze şi se întîlnesc în multe puncte esenţiale. E şi o pledoarie pentru o lectură complexă şi nuanţată a istoriei recente, comuniste şi postcomuniste, intrată din păcate pe mîna unor procurori de serviciu cu ochelari de cal şi interese dubioase. Reconsiderarea anilor ’60-`70 («deceniul Maurer», destinderea poststalinistă din anii «convergenţei sistemelor») sau demontarea talibanismului anticomunist de după 1989 îi vor enerva, sînt convins, pe mulţi dintre cei pentru care tot ce s-a făcut sub comunism a fost toxic şi pentru care antifesenismul a devenit o datorie bigotă, bună să justifice orice porcărie împotriva adversarilor. Da, e interesant de studiat fenomenul intelectualilor de dreapta care toată viaţa au lucrat la stat, mai ales că mulţi din rîndul celor care-i demonizează, fascistoid, pe bugetari, pensionari şi «asistaţii social» sînt ei înşişi asistaţi cu fonduri generoase de la stat sau din afară.

— Încercați, vă rog, un diagnostic al societății românești actuale.

— Dacă România anilor ’80 poate fi citită prin grila romanului 1984 al lui Orwell, postcomunismul românesc – mai ales cel anticomunist, erijat în campion al «reformei», «statului de drept», «civilizării» şi «integrării euroatlantice» – poate fi cel mai bine înţeles prin Ferma animalelor. Ştiţi fabula orwelliană cu animalele care i-au contestat pe porci pentru a se transforma, la rîndul lor, în porci o dată ajunse la putere… Lucrurile au devenit foarte clare pentru tot mai mulţi în perioada regimului Băsescu, dar ele nu sînt reductibile la un lider sau altul. Multe din problemele societăţii româneşti postdecembriste provin dintr-o masivă şi iresponsabilă cedare de suveranitate (economică, politică ş.a.m.d.) în beneficiul unor elite de pradă şi al unor interese externe ticălos gestionate din interior. Naţional-comunismul totalitar, cu continuatori de tip Vadim, a devenit un argument ideal pentru compromiterea ideilor de stînga şi de suverantitate naţională, sau pentru şantajarea morală a celor care încearcă, oricît de rezonabil, să le susţină. Statul a fost nu doar căpuşat oligarhic, ci şi compromis şi diabolizat («cel mai prost administrator») iar acum plîngem după un stat puternic pe care ia-l de unde nu-i. În numele liberalizării economice şi al deschiderii necesare spre investiţiile străine, industria grea autohtonă a fost privatizată pe nimic şi pusă pe butuci pe motiv că N. Ceauşescu o făcuse neprofitabilă şi energofagă. Tot în numele occidentalizării am abandonat pieţele din Africa, Asia şi America latină, iar în numele principiului sacrosant al lui «restitutio in integrum» s-a ajuns la ce vedem cu toţii. Identitatea românească a fost ridiculizată sistematic prin asocierea cu tot ce poate fi mai reacţionar şi mai stupid-propagandistic, ceea ce îi face pe tinerii dornici de emancipare să se ruşineze cu apartenenţa lor, cu originile ţărăneşti ale părinţilor şi bunicilor, cu felul în care aceştia votează, cu trecutul lor «colaboraţionist» din comunism etc. Reversul acestei uri de sine îl constituie preluarea pe nemestecate a tuturor clişeelor consumerismului globalist, dornic de forţă de muncă ieftină şi obedientă. Din păcate, societatea românească a fost devalizată sistematic de clasa politică şi dispreţuită sau ignorată de establishment-ul intelectual. Amîndouă «elitele» dominante, şi cele politice, şi cele intelectuale, au perceput-o, din motive diferite şi cu excepţiile de rigoare, ca primitivă, străină şi ostilă. În asemenea condiţii mi se par legitime reacţii populare de genul «ăştia fură, dar măcar au făcut ceva şi pentru noi». Mulţi dintre cei care dau lecţii de integritate au lucrat şi lucrează numai pentru ei şi-ai lor, iar prin impunerea abuzivă, cu dublu standard, a propriei agende riscă să compromită inclusiv cauzele juste pe care le predică.

— Pentru mine, ca scriitor și ziarist, și-mi asum riscul dacă afirmația sună patetic, nu e nimic mai de preț ca libertatea. Cît loc mai este pentru ea, din perspectiva legilor Big Brother, a presiunilor financiare și politice?

— Avansul tehnologiei globale a făcut ca supravegherea politică din perioada totalitarismului să pară, pe lîngă cea de azi, la fel de rudimentară ca o maşină de scris pe lîngă o tabletă. E adevărat că pe atunci supravegherea politică era agresivă, brutală, pe cînd cea de acum e soft, difuză, aproape invizibilă. Vorba ceea, «Big Brother is watching you, so behave yourself». Dar libertatea nu ţine doar de cei care „ne lasă” marje de libertate, ci şi de curajul fiecăruia dintre noi de a rezista oricărei supravegheri şi oricăror supraveghetori. Aici, sînt total de acord cu Sartre: „Important nu e ce face istoria din noi, ci ce facem noi cu ce face istoria din noi”. Dacă există un cîştig major după decembrie 1989, el stă în libertatea de expresie, de circulaţie şi de iniţiativă. Normal ar fi să profităm de asemenea facilităţi, dar cîtă vreme libertatea e înţeleasă ca dreptul de a fi de acord cu cine vrem noi, ea devine un simplu slogan de păcălit naivii.

— Se spune insistent că România este o colonie. Cît adevăr sau minciună conține afirmația?

— Fum fără foc nu prea iese, dar fumul e una, iar focul – un pic altceva. Adevărul e că însăşi etnogeneza noastră a fost una colonială. Formele ulterioare de statalitate au fost, şi ele, de cele mai multe ori subalterne. De la colonizarea Daciei de către romani, trecînd prin invaziile popoarelor migratoare, prin dominaţia diferitelor imperii tutelare (Otoman, Austro-Ungar, Ţarist), fără a uita domniile fanariote şi, în perioada modernizării, statutul „girat” de diverse mari puteri occidentale (Franţa etc.), apoi dictaturile de dreapta patronate de Germania nazistă şi prin dictatura comunistă patronată de Moscova, noi, românii, am cam avut o condiţie subalternă, sau – cu formula lui Petre Pandrea – semicolonială, de periferie imperială. Inclusiv azi, cînd ne-am „cedat suveranitatea” instituţiilor supranaţionale euroatlantice de la care aşteptăm totul. Pînă şi naţionalismele noastre au fost în general subalterne. Altfel spus, am acceptat voluntar tutela unor imperii tutelare „preferate” ca să ne apărăm de ameninţările altora, percepute ca fiind mai periculoase. E condiţia noastră de „ţară de frontieră” aflată „în calea răutăţilor”. O condiţie ingrată, dar cu avantajele ei, care a impus strategii de supravieţuire specifice relaţiilor asimetrice. Ele sunt sintetizate inclusiv de înţelepciunea populară: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”, „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”, „Zi ca el şi fă ca tine”, „Pupă-l în bot şi papă-i tot”. Pentru că de regulă nu am fost respectaţi, i-am trădat pe suzerani de fiecare dată cînd s-a ivit ocazia. Ne-am concentrat prea mult, prin forţa lucrurilor, energiile pe supravieţuire minimală şi ne-a rămas prea puţin pentru afirmarea de sine. Prea puţin timp, adeseori. Mă îngrijorează cel mai mult fenomenul pe care un gînditor politic actual, Alexandr Kiossev, îl numeşte „autocolonizare” şi pe care-l întîlnim la grosul elitelor noastre politice şi culturale. În mod tradiţional, pe lîngă ura de sine şi teama de stigmat, sintetizate prin expresia cioraniană „ruşinea de a fi român”, aceste elite îşi apără destul de lucrativ interesele prin alianţe cu cîte o „partidă” externă şi îşi elimină tradiţional adversarii pîrîndu-i la cîte o Înaltă Poartă sau alta, în slujba căreia se pun. Cu toate acestea, figurile luminoase nu ne-au lipsit, chiar dacă nu ştim sau nu vrem întotdeauna să le recunoaştem. Oricum, cele mai bune momente ale diplomaţiei noastre au fost cele în care am ştiut să jucăm multilateral. În momentul de faţă, judecînd după nivelul alarmant de redus al capitalului autohton, inclusiv al celui financiar-bancar (demonizat sistematic pe motiv de corupţie), ca şi după felul în care politica noastră internă, de la justiţie la economie, pare dictată de voinţa şi interesele ambasadelor celor mai influente, există argumente pentru a vorbi de semicolonialitate, deşi, personal, prefer să folosesc termenul de „periferizare”. Dar norocul e cum şi-l face omul, iar interesele externe ale marilor puteri, fireşti de altfel, nu pot scuza lipsa de instinct naţional, rapacitatea, incompetenţa sau egoismul oportunist al unei mari părţi a elitelor noastre. Am rămas captivi unei mentalităţi defensive păguboase şi meschine, pe care o putem urmări şi la meciurile echipei naţionale de fotbal: temporizăm, pasăm mereu înapoi sau dăm mingea în tribune, ne retragem în apărare ca să conservăm, adeseori inutil, cîte un gol norocos, după cîte o tresărire fericită de orgoliu. Aşteptăm totul de la eşecurile adversarului, dăm vina pe arbitru… E clar, mai avem mult de lucrat la capitole ca iniţiativă creatoare, continuitate, spirit de echipă.

— Care e ora exactă a literaturii române actuale? Condiția scriitorului atinge lamentabilul…

— În ultimii 25 de ani, literatura română ca instituţie şi-a pierdut aproape tot enormul capital simbolic pe care-l avea în 1989. L-a investit prost, de regulă în războaie politice sau în bătălii exclusiviste pentru putere, şi l-a administrat şi mai prost. Ce s-a întîmplat cu Uniunea Scriitorilor e un caz de manual. Am merita studiat minuţios şi fără menajamente modul cum s-a ajuns aici, dar pentru asta ar trebui să ne facem, mai întîi un examen drastic de conştiinţă. Valoric şi ca anvergură, am spus-o din 2008, literatura română a ultimelor două decenii şi jumătate se situează pe ansamblu sub nivelul celei produse în interbelic şi în anii poststalinismului (1964-1989). Din multe motive. E o literatură pe stoc, cu mize mici, fără suflu şi fără ambiţii mari, care-şi consumă adeseori „curajul” în provocări minore (excepţiile nu fac decît să confirme regula). Nu spun că nu se scriu destule lucruri bune, dar privind de sus şi în perspectivă, lucrurile aşa stau, ca dominantă. Mi-e teamă că şi reformismele postmoderne, „minimaliste” ne-au dus într-o fundătură, alta decît cea a conservatorismelor „maximaliste” de care fugeam cîndva. La fel şi aşa-numitele „revizuiri est-etice” (nu doar estetice) de care s-a făcut mult caz după 1990 dar care, în numele unui justiţiarism obtuz, au pus literatura pe butuci. Şi nu atît literatura, cît statutul ei în societate. Atît i-am lustrat şi incriminat drept „colaboraţionişti” pe marii scriitori, atît ne-am bătut joc de marea literatură clasică sau modernă, că ne-am trezit că nu prea mai avem, literar vorbind, cu cine, cu ce şi de ce. Poate a venit timpul revizuirii revizuirilor, există deja semne în acest sens. Din nefericire, s-a instalat, treptat, un fel de realism socialist pe dos şi un oportunism în a scrie aşa cum credem că aşteaptă alţii, din afară, să scriem – dătătorii de burse şi premii. Pe de altă parte, există o teamă de confruntarea directă, critică şi curajoasă cu marile provocări ale actualităţii, un refugiu în tot felul de reţete literare comode, chipurile trendy, o lipsă de răbdare şi de resurse în a construi, vorba lui
G. Călinescu, „durabil şi esenţial”. Hai să vedem şi să comparăm, cîţi mari poeţi au apărut după 1990 faţă de epocile trecute (la nivel, să zicem, Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Nichita Stănescu, Dimov, Doinaş)? Cîţi mari prozatori (de nivel Rebreanu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Preda, Breban, Ştefan Bănulescu, MHS)? Criticii noi, care nu-s puţini şi-s buni, dar nu şi-au construit încă o operă, nu prea mai au azi o literatură importantă pentru a cărei acreditare să se bată. Nu mai avem încredere, din multe motive, în validarea internă – totul pare să fi devenit o chestie de PR – şi aşteptăm totul de la validarea internaţională, care, surpriză, nu e demult ceea ce credem şi ceea ce a fost. Unde mai pui că nici Europa „civilizată” nu prea mai produce mari scriitori – marile speranţe vin azi de pe alte continente. Criza literaturii e, după părerea mea, şi un efect al globalizării prost gestionate, al unei delegitimări a naţionalului şi socialului, dar mai ales al discreditării istoriei şi în particular a istoriei literare – nu mă întrebaţi, vă rog, de ce a ajuns statutul şi condiţia istoriei literare ca disciplină, la noi şi nu numai la noi. Ar trebui, probabil, să facem din literatură mult mai mult decît un joc estetic narcisist, ar trebui să-i redescoperim puterea de a influenţa şi de a reprezenta „la nivel înalt” societatea şi identităţile colective, nu doar problemele individuale. Dacă vrem şi ne ţin puterile. Dacă nu…

— A murit critica literară? Altceva – amîndoi suntem din grupul celor care doresc reformarea Uniunii Scriitorilor. Realist, ce-i de făcut în privința ei?

— Critica literară nu a murit – cea „veche” şi-a făcut, în mod sigur, datoria, înainte de 1989. Singura care a eşuat pe ansamblu a fost cea optzecistă, poate şi pentru că n-a dorit sau n-a putut să-şi asume un proiect naţional, integrator, ci un procustianism generaţionist, exclusivist, cu postmodernismul pe post de sabie. Ce s-a schimbat radical în ultimii ani este „locul şi rolul” instituţiei cu pricina. Poate că, la nivelul generaţiei mele, critica pare încă prea timidă, poate nu şi-a fixat foarte bine priorităţile şi mizele. Totuşi de la ea aştept cel mai mult. În privinţa reformării Uniunii Scriitorilor, realist vorbind şi judecînd după ce vedem acolo, după felul în care se comportă conducerea, nu ar mai fi nimic de făcut… Îmi vine în minte un slogan parizian al lui mai ’68: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!” Problema e că nu-i suficient nici să dai jos un lider sau o conducere (deşi, între noi fie vorba, cu asta se cuvine început). Trebuie să găsim în noi puterea de a construi altfel, competitiv şi durabil, acolo unde putem, şi de a crea, cu abilitate, îndrăzneală, tenacitate şi inteligenţă, o masă critică a schimbării în bine.

— Ultima întrebare. Cum credeți că o să arate România peste 10-20 de ani?

— Eu aş vrea în primul rînd să mai arate, pentru că fuga creierelor, îmbătrînirea populaţiei şi migraţia economică nu sînt deloc încurajatoare… Glumesc, desigur. Nu sînt profet şi mi-e greu să fac predicţii într-o lume care ne surprinde de la o zi la alta. Aţi văzut în ce ridicol a căzut, acum 25 de ani, Fukuyama cu «sfîrşitul istoriei». Spun doar atît: că dacă nu găsim soluţii inteligente şi productive pentru a ne mai elibera de blocajele şi complexele unor eterni subalterni ai Istoriei, ca să parafrazez pe cineva, viitorul nu va suna bine. Iar aici, îmi pare rău s-o spun, principala problemă aparţine mai ales elitelor politice şi culturale româneşti, nu «poporului» pe care obişnuiesc de regulă să dea vina.

Interviu realizat de
Alexandru Petria