Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O amintire care nu mai contează

O amintire  care nu mai contează

 

 

Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Premiul I, secțiunea Proză scurtă

 

 

Ce frumos a fost atunci în septembrie, mai știi cum ploua, cum se înfundaseră canalizările și se revărsase apa pe străzi, cum gâlgâia și bolborosea și ni se scurgea peste picioare, mai știi cum bătea vântul și ți se întorcea umbrela pe dos, cum își ridica spițele subțiri cerând îndurare, dar cerul nu se îndura, cerul trimitea rafală după rafală de parcă nu cu ore, ci cu ani în urmă fusese un soare ca în mijlocul verii și tu-mi ziseseși ca de obicei – bună dimineața tinerețe! iar eu mă întrebasem tot ca de obicei de ce mă consideri așa de tânără, da, de-abia terminasem facultatea, dar nici tu nu păreai cu mult mai în vârstă ca mine, habar n-aveam că trecuseși de patruzeci de ani și că erai divorțat, nu spuneai nimic despre asta, de fapt nu prea spuneai nimic despre nimic, m-am mirat când ai zis să mergem împreună spre casă, mă tot întrebam ce-o să vorbesc cu tine, cu tine care, în birou tăceai cât era ziua de lungă, dar pe drum ai fost altfel, mai ales când a început ploaia, mai știi ce frumos a fost, te-am ținut de braț și ne-am lipit unul de altul ca să încăpem mai bine sub umbrelă, dar umbrela nu voia să ne vadă împreună, umbrela voia să-mi spună ceva, ceva ce eu n-am înțeles iar tu știai deja pentru că i-ai pedepsit obrăznicia răstignindu-i spițele într-un coș de gunoi și ai lăsat-o acolo singură în ploaie, tristă ca orice părăsită de pe lumea asta și nici măcar nu ți-ai întors privirea, am mers mai departe cu capetele descoperite sub umbrela norilor, uzi de parcă am fi fost făcuți din apă, de parcă ploaia ar fi țâșnit din noi, din pielea noastră, din ochii noștri, din părul nostru lung, și-al meu și-al tău, pe care ni-l scuturam din când în când cu gesturi de animal, mi-ai spus dintr-o dată că potopul ăla te duce cu gândul la „Străinul” lui Camus, la soarele lui orbitor, la strălucirea nisipului și-a mării, torentele sclipeau dureros în lumina rece a becurilor, sclipirea lor se reflecta înnebunitor în bălțile murdare și-n ochii noștri, am început să caut simboluri dar tu erai convins că nu e nici un simbol acolo, nici măcar unul singur, simbolurile sunt vis, pe când „Străinul” e viață, viață seacă, viață și nimic mai mult, viață simplă, cu dragoste și fericire, cu durere și moarte și cu tot ce mai presupune ea, te-am contrazis în gând și-am continuat să caut simboluri, poate că umbrela era un simbol, poate că vântul era un simbol, poate că ploaia însăși era un simbol sau poate că dimpotrivă, aveai dreptate, lucrurile nu aveau înțelesuri ascunse și umbrela era umbrelă, vântul era vânt și ploaia era ploaie. Și ce ploaie…
Mai știi zgomotul frunzelor ude, lumina împroșcată de farurile mașinilor, mai știi oamenii care treceau pe lângă noi și se încolăceau tremurând în jurul umbrelor lor prelungi, picăturile de apă care ți se scurgeau pe frunte, pe tâmple, pe părul devenit dintr-o dată melancolic, fără ca tu să știi asta, fără ca tu să simți toamna începută în tine, ai zis să mergem prin parc, în parc e cel mai frumos când plouă, când porumbeii se ascund în foișor și copacii rămân singuri, când aleile sunt orfane de picioare și băncile sunt atât de ușoare încât s-ar putea ridica la ceruri, dar nu le-am lăsat să se ridice, era păcat să rămână parcul fără nicio bancă, era păcat ca a doua zi să vină lumea și să nu le mai găsească, noi le-am salvat, ne-am așezat pe fiecare dintre ele și ne-am sărutat și n-am să știu niciodată cât a fost sărut în sărutul ăla și cât a fost ploaie, cât a fost frig în tremuratul meu și cât a fost altceva, altceva ce? altceva ce nimeni nu știe decât după ce se întâmplă și după ce se întâmplă e prea târziu, prea târziu să te răzgândești, prea târziu să scapi, prea târziu să fugi.
Dar unde să fugi când ești prins acolo cu totul, cu mâini și picioare, cu piele și gânduri, când zilele tale de până acum au fost doar o lungă așteptare a fericirii de-abia începute, când știi că doar prezentul contează și-o să-l trăiești iarăși și iarăși în amintire, ca pe-o placă veche ascultată până la epuizare, o placă înghesuită împreună cu gemenele ei identice în sertarul pe care o să-l deschizi abia când vei fi de mult afară din joc, din jocul în care fiecare gest era o invitație, fiecare vorbă – o incantație, fiecare privire – fiorul care declanșează avalanșa, când dacă te atingea doar cu un deget îți simțeai pielea arzând și ochii făcuți scrum, când dacă-l atingeai doar cu un deget se pornea vârtejul, vârtejul nebun care te purta prin lumi nevăzute și nevisate de vreun muritor, acolo unde norii sunt mov și clipele scurte, acolo unde frunzele nu cad niciodată singure.
Mai știi ce frumos era, cădeam împreună încet de tot ca două frunze la sfârșitul verii, ne uitam la lume de sus din înaltul fericirii noastre, ne trăiam dragostea ascunși în peșteri și-n case străine, îți desenam zâmbetul în minte, îmi păstrai țipătul în gând, nu-mi mai spuneai – bună dimineața, tinerețe! pentru că ziua nu se mai împărțea în dimineți și în nopți, în minute și secunde, nu aveam nici răsărituri și nici apusuri, nici declarații și nici jurăminte, nu aveam nimic din decorul obișnuit al omenirii, noi ne aveam pe noi și era de ajuns, trăiam prin ochii tăi leneși dimineața și aprinși seara, prin buclele tale din ce în ce mai timide, prin pistruii care îți apăreau primăvara devreme și îți dispăreau toamna târziu, îi număram ca pe luceferi, 15 pe obrazul stâng, 18 pe dreptul, până când n-au mai dispărut, până când au rămas acolo, mai mari, mai curajoși, an după an, îți număram cutele de pe frunte când te mirai și pliurile de la colțul ochilor când râdeai, eram tânără, nu știam că timpul trece, nu știam că fericirea mea se măsoară în ridurile tale, nu știam că așa cum venise ziua în care ne puseserăm inele mayașe pe degete, urma să vină și ziua când aveam să ni le dăm jos, când degetele aveau să ne rămână goale și venele care mângâiau argintul vechi aveau să încremenească placide la locul lor, îngropate în plictisul cărnii, dar mai era mult până atunci, deocamdată ne trăiam dragostea, o dragoste risipită cu generozitate peste tot, tăvălită prin praful drumurilor, zugrăvită în albastru pe zidul unei case de țară, împletită în pălăria caraghioasă de chinez bătrân pe care refuzai s-o mai dai jos de pe cap, dragostea noastră scrijelită pe pomi și mâzgălită pe ziduri, jucată la poker și băută prin cârciumi, dragostea noastră începută pe ploaie și neterminată încă.
O asemenea dragoste merită un final cu aplauze, cu bis și flori aruncate pe scenă, actorii trebuie să iasă la public o dată, și încă o dată, și încă o dată, trebuie să zâmbească și să facă reverențe până când se golește sala, până când și ultimul om se ridică și pleacă plângându-și viața goală, dar nu mereu se întâmplă asta, unele iubiri mor dintr-o dată ca artificiile, altele se sting încet, mai agonizează un an, doi, trei, cinci, marile iubiri nu trebuie să eșueze în farfurii cu ciorbă, în papuci de casă și facturi de curent, marile iubiri trebuie să se facă țăndări, să se zdrobească, să explodeze și să se dezintegreze, nimic nu trebuie să mai rămână din ele, nici măcar o vorbă, o privire sau o amintire, totul trebuie să dispară ca și cum n-ar fi fost, ca nimănui să nu-i treacă vreodată prin cap că au putut și pot să existe, mai știi, niciodată nu ne-am făcut declarații, nu ți-am spus – te iubesc – nu mi-ai spus – te iubesc – și până la urmă ce sunt astea? niște vorbe, iar vorbele nu contează, tot ce contează e capul meu sprijinit pe brațul tău într-o seară de vară, flacăra care ne-a luminat fețele în circul murdar dintr-un orășel uitat de lume și ceața groasă prin care am rătăcit râzând ca nebunii ore în șir, ceață prin care eu mai rătăcesc încă, fără să văd de unde vine lumina sau măcar dacă vine de undeva, fără să știu dacă o să mai dau de vreo potecă ascunsă printre ierburile înalte, de vreun drum care să ducă undeva, oriunde…
Rătăcesc prin ceață gândindu-mă că la tine e soare, că la tine viața e viață și atât, că în viața ta nu e loc pentru simboluri și vise, iar lucrurile sunt clare și așa au fost dintotdeauna, de când mi-ai zis prima dată – bună dimineața, tinerețe! știai exact cum o să fie următorii douăzeci de ani din viața mea, așa cum cu douăzeci de ani în urmă știuseși exact cum aveau să curgă următorii ani din viața primei tale iubiri, iar acum știi exact cum o să fie zilele, lunile sau anii viitoarei tale soții, viața se termină repede, dragostea obosește, corpul se prăbușește, tu ai nevoie de o femeie tânără și puternică, vrei viață crudă în jurul tău, dar nu mai vrei dragoste – ești sătul deja, vrei pe cineva care să-ți aducă bastonul și ceaiul, să-ți facă frecție și mâncare cu sos, îți târșești picioarele pe plaja pustie, îți masezi cearcănele adânci, ce ghinion, tocmai tu să ai asemenea cearcăne, cât sunt de hidoase – dintotdeauna le-ai urât, pe mâna stângă ți-a mai apărut o pată maro, a câta, oare? pletele s-au dus, așa cum numai timpul se duce, inelele mayașe și pălăria de chinez bătrân au luat de mult calea uitării și a gunoiului, au plecat după o umbrelă cu spițele rupte părăsită cândva într-un parc, pe o ploaie care pe tine te ducea cu gândul la „Străinul” lui Camus, atunci căutam simboluri și nu credeam ce-mi spuneai, acum știu că aveai dreptate, totul e viață și nimic mai mult, dragostea e viață, fericirea e viață, suferința e viață, până și moartea – tot viață e, tu pleci fără gânduri pe un drum nou, iar eu rămân ca arabul împușcat din „Străinul” lui Camus, un corp inert, o umbră pe o plajă părăsită, o amintire care nu mai contează.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg