Un interesant și în egală măsură un documentat studiu, volumul Alinei Trache Proza poetică românească, inițial teză de doctorat, este structurat în două părți, una teoretică și cealaltă rezervată comentării unor texte literare prin prisma conceptului de poeticitate.
Autoarea este pe deplin conștientă că, formă hibridă, care aparține literaturii de frontieră, „proza poetică rămâne una dintre categoriile literare ce se sustrage unei definiții riguroase prezentând toate aspectele intrinseci ale acesteia”.
Proza poetică este abordată de autoare prin prisma conceptului de poeticitate. O diferențiere între poeticitate și poetic este necesară și Alina Trache o face la modul convingător:
„Poeticul presupune literarul, poeticitatea presupune literaritatea, ca aspect general al textului literar, însă poeticitatea devine principiu ordonator al prozei poetice în care scriitorul caută expresia discursului. Denumită literaritate, poeticitate, specificitate etc., poetica îşi propune să descopere transformarea unei opere în operă poetică, care sunt elementele specifice poeziei ce o diferențiază de proză”. Sublinierile autoarei sunt necesare: „Poeticitatea relevă trăsăturile ce deosebesc un text poetic între textele literare. Dacă literaritatea este calitatea ce conferă unui text statutul de operă literară, poeticitatea oferă operei literare statutul poetic. Caracteristicile acesteia sunt substanța și expresia poetică”.
Un motivat capitol pentru fundamentarea teoretică a volumului este cel despre poeticitate, în care autoarea apelează la o bogată bibliografie pentru a-și susține punctul de vedere asupra poeticității ori asupra relației literaritate/poeticitate. Alina Trache insistă în mod deosebit asupra discursului în proză și asupra discursului versificat, fără a ocoli o serie de concepte (liricitate, narativitate, dramaticitate) integrate convingător unui demers ce trădează plăcerea și chiar vocația teoreticianului literar.
Îmi place să cred că partea cea mai interesantă a volumului Alinei Trache este rezervată comentariului unor texte emblematice pentru proza poetică. Teoretizările nu lipsesc, ele sunt necesare chiar, dar autoarea lasă loc unei evidente plăceri a lecturii/relecturii unor texte despre care se părea că s-a spus totul, dacă nu cumva și ceva pe deasupra. Scriind despre arta povestirii la Sadoveanu, Alina Trache procedează cu dorința profesorală de a fixa, dar o face deloc strident: „Verbul «a povesti» desemnează un act de comunicare prin care emițătorul de mesaj are nevoie de un fir epic pentru a relata o întâmplare ce atrage auditoriul spre un univers posibil. Construirea acestui univers înseamnă să situezi fapte într-un loc şi într-un timp, să înzestrezi tipuri umane cu un anumit număr de calități. În sensul acesta, povestirea nu este decât o concentrare a unor lumi fictive sau posibile ce urmează a fi descoperite de ascultător, iar tipologia povestirii ar trebui să fie una a acestor «lumi posibile», pe care cititorul şi le imaginează, iar construcția lumilor ficționale are legătură directă şi cu povestitorul concret ce denotă imaginarul auctorial. Lumea narată este creată în enunțarea unui narator, iar autorul creează lumea imaginată care nu este identică cu prima, ea incluzând în ceea ce priveşte povestirea – naratorul, auditoriul şi însăşi istorisirea. Ion Vlad accentua această distincție pentru studiul povestirii înțeleasă ca formă epică şi atitudine fundamentală în epos”. Autoarea scrie despre tipurile de narator, despre statutul personajului, dar nu omite esențialul, adică poeticitatea prozei sadoveniene: „Poeticitatea prozei sadoveniene se evidențiază nu numai la nivelul unui text integral, ci mai ales la nivel fragmentar, deoarece textul narativ prezintă şi fragmente poetice – poezia este toposul predilect al poeticului, spațiul miraculos care transfigurează în poetic tot ce atinge dar nu singurul, căci şi narativul indică insule de poeticitate. Esența prozei, narativitatea, constă în capacitatea structurilor ei de a aduce substanța prozaică a lumii, evenimentele cu instanțele şi atributele lor, la o formă totală a expresiei şi conținutului. Comportamentul poetic al limbajului în care el este nesemnificativ, fie intenționat, şi atunci el devine un factor de poeticitate care deturnează proza spre poezie, dând naştere formelor literare hibride”. Autoarea promite o lectură pentru exemplificare și se ține de cuvânt („un fragment din romanul sadovenian Baltagul, considerat de critica literară tradițional, prezintă elemente ale poeticității, trăsătură distinctivă care ține de dubla natură a artistului care, deşi legat de atmosferă, pătrunde în mitologie și ficțiune”). Lectura vizează o secvență semnificativă din romanul Baltagul, secvență neocolită de altfel de criticii literari. Teoreticianului îi ia locul aici un comentator fin, nelipsit de aptitudinile hermeneutului. Autoarea își concentrează atenția asupra spațiului, prăpastia și semnificațiile simbolice ale acesteia: „infernul apare ca ținut subpământean, stăpânit de întuneric, în care se duc sufletele morților. La început era ținutul umbrelor (Hades, la greci), iar mai târziu devine loc al pedepsei postume. Coborârea în infern este o probă inițiatică obligatorie în scenariul morții şi reînvierii şi apare în operele Antichității greceşti şi romane. Eroi ca Orfeu, Ulise, Eneas fac asemenea descinderi infernale”. La fel de atent este surprins timpul coborârii în prăpastie: „timpul este unul prielnic vegherii, la întretăierea dintre seară şi noapte, în momentul în care cei doi aştri îşi schimbă poziția – soarele şi luna, la lumina făcliei – «Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziş». Atmosfera creată este una de înfricoşare deoarece naratorul descrie veghea mortului care este dificilă, soarele dispare de pe cer, iar locul devine cu totul pustiu, mărginit «între stânci, între râpi, sub cerul înalt», efecte de lumină precedă momentul, efecte sonore marchează finalul”. Autoarei nu-i scapă de asemenea prezența câinelui, care, mai mult decât un Cerber subpământean, are semnificații aparte în secvență: „Numele câinelui care găseşte osemintele stăpânului este Lupu – astfel simbolismul câinelui se interferează cu al lupului, ca animal care transportă sufletul în tărâmul morții. Dacă flăcăul reuşeşte într-una dintre probele specifice unui novice, în planul de adâncime al romanului, personajul absent – Nechifor Lipan, a fost transformat în erou, trecând pe rând prin cele trei ipostaze: erou aflat deasupra semenilor, erou superior oamenilor, erou cu atribute divine”.
Am menționat aceste aspecte pentru ideea că Alina Trache are în vedere poeticitatea unui text nu doar la nivel stilistic, expresiv: „Astfel, fragmentul prezentat redă aspecte ale poeticității prin substratul mitic – element al intertextualității, prin substratul metaforic al firul narativ dat de o viziune lirică a scriitorului, un limbaj parabolic. De aici şi trăsătura specifică a operei – sadovenianismul ce reprezintă un stil şi o predispoziție afectivă, asimilare şi transformare a tot ceea ce este exterior şi eterogen – date istorice, topografice, subiecte, teme, motive, mituri etc”.
Dacă în proza eminesciană autoarea urmărește „intertextualitatea poetică”, ori, la Minulescu, „fantasticul poetic”, Fănuș Neagu îi reține atenția, după cum de altfel era de așteptat, prin „metafora și metaforismul prozei sale”.
Pentru demersul autoarei semnificativ mi se pare capitolul despre G. M. Zamfirescu („Atmosfera târgurilor și mahalalelor”). Alina Trache are ca punct de plecare opiniile unor critici importanți, în special pentru a susține un „sensibil pictor de atmosferă (Valeriu Râpeanu), după cum apelează la cartea Marianei Neț atunci când are în atenție „poetica atmosferei”.
Poeticitatea prozei lui G. M. Zamfirescu este identificată în titlul cunoscutului roman Maidanul cu dragoste, o metaforă reliefată prin „subtitlurile celor șapte părți”. Simbolul deschide perspective generoase asupra temei autoarei: „Unul dintre simbolurile textuale ce se repetă este cel al primăverii anticipat încă din pretextul ciclului – Bariera, intitulat – Primăvara, acesta cuprinzând romanul Maidanul cu dragoste, deoarece întreg ciclul cuprinde toate cele patru anotimpuri, cele patru vârste, timpul este cel care hotărăşte destinul personajelor (…). De aceea, spectacolul vieții, al mahalalei este înfățişat odată cu primăvara care nu înseamnă doar bucurie ci şi moarte (incendiul are loc în Săptămâna Patimilor), suferință, patimă, întristare. Atmosfera creată de sosirea primăverii este unică, ea cuprinde întreaga mahala, casa şi sufletele se trezesc ca într-un botez al reînvierii, impresionant este primul tablou de primăvară descris”.
Nu pot fi trecute cu vederea referirile la eseu ca „metaforă a ideii”, un argument pentru poeticitatea textului manolescian ca admirabilă operă literară, cu o organizare riguroasă a secvențelor și cu semnificativul spațiu sensibil care este biblioteca.
Documentată, cartea Alinei Trache trădează vocația unui cercetător care își susține atent punctul de vedere, apelând la opinii critice de referință și, nu în ultimul rând, la lecturi sensibile ale textelor abordate.